Manhattan

Fie în sens peiorativ, fie apreciativ, numele cartierului new-yorkez se foloseşte uneori şi pentru a desemna „centrul”, „inima”, „capul”, „spuma”, „elita”, „conducerea” unei organizaţii, a unui sistem, a unui ansamblu complex de oameni sau instituţii. Presupune prestigiu şi autoritate, deontică şi epistemică, deopotrivă.

Pentru noi, lucrătorii sistemului penitenciar, „Manhattan”-ul nostru e Administraţia Naţională a Penitenciarelor, cu sediul în Bucureşti, str. M. Ghiculeasa nr. 47. De acolo pleacă toate. Într-acolo privim cu toţii. Acolo se centralizează toate mail-urile, telefoanele şi adresele noastre, formale şi informale. În Arial 12, scanate sau nu, dinspre şi înspre Manhattan vin şi pleacă mii de adrese zilnice. Teoretic, comunicăm perfect. Chiar încerc să mă transpun în rolul celor care citesc sau ascultă toate "capodoperele" noastre venite din teritoriu. Cred că e o sarcină enorm de dificilă să diseminezi acele informaţii cantitativ şi mai ales calitativ. Uneori e valabilă şi reciproca, mai ales când trebuie să raportezi ieri ceva la ce lucrezi astăzi.

Oare câtă omogenitate există în „opiniile şi sugestiile dumneavoastră cu privire la această problemă”? Omogenitatea nu trebuie să însemne uniformizare, ci învăţarea aceleiaşi limbi. Nu trebuie să spunem acelaşi lucru despre ceva, dar e obligatoriu să ştim cu toţii despre ce vorbim. Faptul că trimitem cu toţii adresele într-un anumit format e ceva benefic. E un simbol organizaţional, face parte din „pedigree” – ul nostru, e ceva ce ţine de ABC-ul imaginii unei instituţii, dar... nu e suficient. Conţinutul a ceea ce transmitem ar trebui să fie rezultanta unor analize bine fundamentate de către specialişti în toate domeniile de acţiune ale sistemului penitenciar. O analiză de conţinut pe documentele cu care lucrăm ar fi, poate, ceva util.

Pornind de aici, mi-au atras atenţia două din intenţiile enunţate în noua strategie a ANP, care desigur, sub o altă formă au fost prezente şi în strategia 2007 – 2010. Şi acolo se intenţiona înfiinţarea unui compartiment de studii şi realizarea unui ghid de comunicare, internă şi externă. Resuscitarea acelor idei ar fi o oarecare consolare în raport cu cei ce-au condamnat-o-atunci la moarte. Aşadar:

Obiectiv strategic II
Educaţia şi asistenţa psihosocială adaptate nevoilor persoanelor custodiate şi în raport cu cerinţele societăţii
1. Consolidarea cadrului organizatorico-funcţional al Direcţiei Reintegrare socială din punct de vedere al efectuării de analize, sinteze, studii, interpretări, etc. prin înfiinţare unei subdiviziuni organizatorice specifice în cadrul Direcţiei

Obiectiv strategic IV
Transparenţă şi imagine reală a sistemului penitenciar la nivelul societăţii
2. Dezvoltarea structurilor de relaţii publice şi comunicare din cadrul sistemului administraţiei penitenciare
2.3. Elaborarea, completarea şi diseminarea manualului de comunicare (proceduri de comunicare internă şi cu exteriorul)

Termenele enunţate de punere în aplicare ale acestor instrumente organizaţionale sunt preconizate pentru toamna acestui an. Ar fi frumos.

Mai este timp să învăţăm din greşeli. Am recitit un articol scris acum un an de destrămata famiglie Muşat şi m-am gândit dacă şi în ce măsură mai este actual. Mi-am adus aminte şi de „aşa-zisele studii”, atât de dragi famigliei. Ambele abordări au reprezentat, probabil, bibliografie pentru actuala strategie. Ceea ce nu e rău.

Credem în oameni. Mai ales dacă îl vor ajuta pe Nicu să facă armata.

Bughi Mambo Rag

(salată muzicală, joc de memorie sau laitmotive ale spiritului steinhardtian)

Forma cea mai perversă şi mai periculoasă a răutăţii este răutatea acoperită de hârtii şi de prevederi regulamentare. Atunci când premedităm o agresiune prin realizarea unui inventar al articolelor legislative sau prevederilor regulamentare care să acopere un act de răzbunare sau de vendetă, când răutatea este căutată, când greşeala este vânată, când singura preocupare a agresorului este găsirea unei forme legale de a face rău, de a justifica nedreptatea, atunci avem de a face cu oameni deosebit de periculoşi.

***

Nu ştiu de ce, în ultima perioadă am flashuri cu comunişti. Îmi vine în minte formula fluturată de mineri în anii 1990 - „noi muncim nu gândim” – şi intervenţia preşedintelui de atunci al ţării, care mulţumea minerilor pentru „spiritul civic de care au dat dovadă cu ocazia convocării de la Bucureşti”.

***

In penitenciare avem de a face adesea cu personalităţi de Tip A, (hiperactive), foarte agreate de conducerile unităţilor, de regulă, nişte furnicuţe abile cochete sau bărbaţi foarte hotărâţi şi gravi în atitudine (de obicei doar în raport cu alţi bărbaţi, potenţiali concurenţi sau adversari), care mută munţi de hârtii, care domină atmosfera prin aerul de superioritate şi care vorbesc despre „efectivele” de deţinuţi ca despre „mijloacele fixe sau mobile, după caz”.

***

Am avut recent o discuţie interesantă cu un coleg din pază. Făceam o comparaţie între activităţile de plimbare, mult mai bine puse la punct şi mult mai ordonate, dom’le, şi cele de la club. Între supraveghetorul care de dimineaţa până seara scoate „efectivele” şi le plimbă zilnic (activitate ce necesită, de altfel, atenţie, supraveghere, tact, orientare, simţ de răspundere, fără niciun dubiu) şi psihologul care după 3-4 consilieri şi un program de grup e varză şi se încarcă uneori (mai ales dacă e empatic şi profesionist) cu toate problemele celor consiliaţi.

Foarte rar, directorii de unităţi îşi pun problema organizării efective a unei singure activităţi la club, cu un număr x de deţinuţi. Acea activitate trebuie să răspundă unei anumite nevoi. Plimbarea e un drept al tuturor deţinuţilor. Selecţia acelor deţinuţi se face printr-un proces de evaluare, gândire, abstractizare, intuiţie. La plimbare se „scoate” pe camere, ordonat, eşalonat, disciplinat. A conduce un program de grup presupune elaborarea unui plan al activităţii. Plimbarea se poate face şi prin supraveghere pasivă. În faţa deţinuţilor care au ieşit la activitate trebuie să livrezi ceva. La plimbare, poţi să socializezi sau nu.

Activitatea de grup o faci, de multe ori între comisii, hârtii, întâlniri de lucru, etc. Plimbarea o faci între alte două plimbări. Fiecare activitate de grup presupune organizare şi motivare. Plimbarea o planifici odată şi bine. Şi foarte eficient, desigur.

La sfârşitul zilei, însă, cei doi, supraveghetorul (însoţitorul) şi psihologul îşi doresc adesea să bea o bere. Uneori, chiar împreună. De ce nu? Din nefericire, se întâlnesc mult prea rar în afara secţiei. După prima halbă, supraveghetorul ar putea să îşi facă un catharsis şi să spună cât de nefericit te simţi când vezi că deţinutul se descarcă în faţa psihologului, iar tu nu poţi să faci asta, pentru că nici măcar nu e prevăzut în statul de organizare al unităţii un post de psiholog pentru personal. Chiar dacă legea 293 prevede asistenţă psihologică gratuită pentru „fpss”.

Psihologul, după ce „lasă garda jos”, ar putea să se declare necăjit că munca lui nu poate fi cuantificată în număr de deţinuţi / registru / curte de plimbare / eşalonare / efectiv / mijloace mobile / mijloace fixe / puşcărie.

***

Supraveghetorul, după ce constată că psihologul ăsta nici nu e chiar atât arogant, ar putea să îndrăznească să îi povestească despre familie. Să îi arate chiar o poză cu copiii lui. Psihologul ar putea să constate că supraveghetorul ăla pe care l-a tratat de sus nici nu e atât de indolent. Ba chiar e inteligent şi onest. Şi, în definitiv, a construit mult mai multe decât el. Are o familie. Doi copii fericiţi, cel puţin în fotografie, păreri certe despre viaţă şi puşcărie (sau invers), un serviciu stabil, domle, o psihologie a simţului comun desăvârşită şi mult mai puţine semne de întrebare despre puşcărie şi viaţă (sau invers).

După încă un „biberon”, psihologul constată că pe agent îl cheamă Nicu, iar Mihai sună mult mai bine decât acel fals „don psiholog” sau „don inspector”.

Dar e târziu, mâine trebuie să reîntâlnească aceleaşi „efective”. Unul să îi plimbe de la cameră la aer, cu tact, iar celălalt, tot cu tact, să îi trimită la „plimbare”, dar să le creeze iluzia că „plimbarea” a durat mai mult de o oră şi că, cel puţin la nivel cognitiv, plimbarea (the walk) a avut loc where no one has gone before.

***

“Domnule psiholog, am auzit că în timpul dumneavoastră liber vă apropiaţi prea mult de subalterni”.
„Bai, Nicu, ai înnebunit?! Cu fraieru’ ăla ţi-ai găsit să bei?! Vezi, mă, că te dă în gât cât ai clipi. Nu cumva să ai încredere în el”

„Don comisar, sunt agent Plimbărescu şi în timpul plimbării noastre nu s-a întâmplat nimic deosebit. Poate doar am văzut dincolo de puşcărie... O viaţă. Aveţi dreptate, să revenim cu picioarele pe pământ.”

Sistemul penitenciar sabotat de propria conducere

Administraţia Naţională a Penitenciarelor este sabotată de către propria conducere. Asta constată, deloc surprinzător, Planul de măsuri pentru eficientizarea sistemului penitenciar 2008 - 2009.

.

Calitatea managementului călcâiul lui Achile al sistemului penitenciar

.

Cele trei categorii de probleme identificate în planul de acţiuni propus de Ministerul Justiţiei odată cu schimbarea conducerii ANP sunt:

• managementul;
• domeniul economic - administrativ;
• domeniul resurse umane.

Managementul este aşadar problema principală a sistemului penitenciar, cel puţin în accepţiunea autorilor acestui plan. Este o opinie care sparge vechiul tipar 'nu avem bani, nu avem oameni' folosit de către generaţii întregi de şefi incompetenţi promovaţi pe criterii clientelare.

Punctual, problemele constatate sunt următoarele:

1. Lipsa unei strategii aplicabile sistemului si a unui plan de acţiune pe termen mediu

O strategie există doar că a fost ascunsă de iosifii, şpaiucii, miticii şi petrici paraşutaţi la ANP. Strategia de dezvoltare a serviciului penitenciar 2007 - 2010 a fost elaborată în perioada octombrie 2006 -martie 2007, urmând a fi pusă în aplicare la nivel de sistem şi la nivel local.

După întronizarea echipei Chiuariu şi mazilirile de rigoare implementarea strategiei a fost blocată. Ulterior Marius Iosif a dispus eliminarea strategiei în vigoare de pe site-il instituţiei. Personaje precum Gheorghe Şpaiuc, Petre Stan sau Marin Dumitru au răsuflat uşuraţi sperând că astfel scapă de răspundere.

Ce a urmat ştiţi cu toţii. Nu s-au mai făcut angajări, sindicatele au fost trecute pe tuşă, legislaţia secundară a rămas în fază de proiect şi sistemul a intrat în colaps financiar. Ulterior, prea târziu, incompetentul agresiv - Marius Iosif a fost înlocuit de incompetentul pasiv - Gheorghe Şpaiuc.

2. Lipsa unor criterii obiective privind evaluarea performanţelor manageriale pentru personalul cu funcţie de conducere

Nu sunt sigur că toţi şefii de prin sistemul penitenciar vor accepta la unison această realitate ca fiind o problemă. Doar au lucrat în acest fel ani de zile şi le-a mers bine. De ce să aibă obiective clare şi să poată fi evaluaţi în considerarea rezultatelor obţinute?

Foarte mulţi ar fi riscat să fie dovediţi incompetenţi şi schimbaţi din funcţie. Aşa că au sabotat constant orice încercare de a fi supuşi unui sistem obiectiv de evaluare a performanţelor manageriale.

3. Neimplicarea personalului în luarea deciziilor privind sistemul penitenciar şi implementarea soluţiilor de reformă

Sindicatele din sistemul penitenciar au fost sistematic torpilate. Nu au fost consultate sau consultarea a fost formală. Drept urmare drepturile salariaţilor au fost limitate prin legislaţia adoptată pe ascuns şi chiar s-a încercat limitarea drepturilor de natură sindicală printr-un proiect secret de ordonanţă de urgenţă.

Personalul nu a fost informat în legătură cu problemele sistemului penitenciar; conducerea prezentând în permanenţă o situaţie cosmetizată.

4. Folosirea ineficientă de resurse logistice si financiare

În prezent sistemul penitenciar are datorii la furnizori de aprox. 8 milioane RON, programele de achiziţii majore sunt blocate, echiparea personalului este foarte dificilă. Sistemul de transport deţinuţi este în continuare ineficient, iar lucrările de investiţii sunt lăsate fără finanţare.

Greşeli de natură tehnică, adică de planificare şi execuţie bugetară, făcute de Marin Dumitru, directorul adjunct al ANP care se ascunde acum prin spitale şi Bogdan Costaş, ameţitul care face pe directorul economic, au costat sistemul penitenciar. Asigurarea drepturilor salariale e dificilă, deconturile se fac cu luni întârzâire, iar unităţile din subordine sunt subfinanţate

5. Ineficienţa Consiliul General de Conducere al ANP

Consiliul de conducere ANP este ineficient pentru că Marius Iosif şi Gheorghe Şpaiuc nu au fost în stare să ia decizii. Un for consultativ a fost încărcat cu atribuţii executive şi a blocat şefii de compartimente funcţionale în şedinţe interminabile finalizate indecis.

6. Imagine instituţională defavorabilă si comunicare defectuoasă în/în afara sistemului

Inutil a repeta rolul conducerii instituţiei în acest sens. Nici măcar o conferinţă de presă nu a fost organizată. Bilanţul ANP pe anul 2007 a fost un dezastru mediatic datorită celor debitate de Marius Iosif. Relaţia cu mass media a fost gestionată neprofesionist, majoritatea celor prezentate prin acest intermediu având conotaţii negative la adresa sistemului penitenciar.

7. Inexistenţa unor reglementări unitare privind paza, ordinea si escorta persoanelor ce executa pedepse privative de libertate

Un proiect există din februarie 2007. Doar că a fost blocat sistematic astfel că nici în prezent acesta nu a fost promovat deşi a fost transmis spre consultare de mai multe ori.

8. Existenţa unor reglementări caduce în materie

Nu mai sunt atât de multe. Problema principală este neadoptarea la termen a legislaţiei secundare prevăzute de legea 275/2006 privind executarea pedepselor privative de libertate.

***

Pe scurt, acestea sunt problemele. Din păcate conducerea Q-ară a ANP nu a avut minimul bun simţ managerial de a-şi accepta problemele. Pentru acest motiv astăzi discutăm despre probleme care puteau fi rezolvate la începutul anului trecut.

Lipsa de responsabilitate a nivelului managerial din sistemul penitenciar este de fapt problema cheie. Pensionarea sau întoarcerea în magistratură în condiţiile lipsei unor criterii obiective de evaluare nu sunt menite a shimba situaţia.

Link-uri utile:

• Plan de măsuri pentru eficientizarea sistemului penitenciar 2008 - 2009 - http://www.snlp.ro/plan-de-masuri-pentru-eficientizarea-sistemului-penitenciar.pdf
• Strategie pentru dezvoltarea sistemului penitenciar 2007 - 2010 - http://www.snlp.ro/strategia-2007-2010-administratia-nationala-a-penitenciarelor.pdf

Ministerul Justitiei recidiveaza

Deşi ilegal, Ministerul Justiţiei angajează ofiţeri şi agenţi de penitenciare in aparatul propriu

Pe site-ul ministerului se anunţa ieri, 29.04.2008, că Ministerul Justiţiei organizează concurs pentru ocuparea unui număr de 12 posturi de funcţionar public cu statut special, vacante din aparatul propriu de lucru. Ascuns de ochii publicului apare sfios în anunţ şi statutul aplicabil proaspeţilor viitori angajaţi. Adică acela de ofiţeri şi agenţi de penitenciare nu de funcţionari ministeriali.

.

Ministerul Justiţiei urmează cărările bătătorite de către deja celebrul, din păcate, Chiuariu care între două comisii în care proprii consilieri se angajau pe rând mai angaja o serie de ofiţeri şi agenţi de penitenciare (la Ministerul Justiţiei - sic!!!). Prin 2007 a fost scos din pălărie un ordin al ministrului justiţiei referitor la încadrarea de personal ANP în MJ, deşi legea 293/2004 nu prevede, şi este de înţeles de ce, această posibilitate.

.

Nu e mare scofala veti spune. Asta se întimplă de ani de zile chiar dacă ofiţerii şi agenţii angajaţi primesc salarii de ANP (cu spor de pericol, indemnizaţie de dispozitv, normă de hrană) şi învârt hârtii prin Ministerul Justiţiei.

.

V-am prezentat deja cazul lui Florin Stanciu, actualul şef al Direcţiei Inspecţie din ANP. Angajat la MJ ca subofiţer - şofer (la resurse umane!) devine ofiţer - jurist (la Direcţia Medicală!). După ce s-a plictisit ani de zile la MJ a fost uns, fără concurs, director de penitenciar la Mărgineni (deşi picase concursul cu nota 3 cu câteva luni înainte). După numai 2 luni devine şef al Direcţiei Inspecţie.

.

Nicăieri în Statutul funcţionarilor publici din Administraţia Naţională a Penitenciarelor (ANP) nu scrie că Ministerul Justiţiei poate angaja această categorie de personal. Şi totuşi se întâmplă.

Ministerul Justiţiei organizează concurs pentru ocuparea unui număr de 12 posturi de funcţionar public cu statut special, vacante din aparatul propriu de lucru, dintre care 3 posturi de conducere şi 9 de execuţie, la următoarele compartimente: Direcţia generală economică, Direcţia cetăţenie, Departamentul comunicare, Serviciul de asistenţă medicală şi Serviciul pentru relaţii cu publicul.

Concursul va avea loc la sediul Ministerului Justiţiei din Bucureşti, strada Apolodor, nr. 17, sector 5, începând cu data de 02.06.2008.

sursa: site Ministerul Justiţiei

http://www.just.ro/Portals/0/PosturiVacante/concurs%20fps_29042008/ANUNT%20CONCURS%20FPS%2012%20POSTURI%2029.04.2008%20+reg.doc

ANP mai are 'delegaţi' peste 50 de angajaţi la Ministerul Justiţiei. Şoferi, economişti, informaticieni, secretare, bufetiere primesc salarii şi sporuri egale celor primite de cei care-şi desfăşoară activitatea în penitenciare cu toate că nu au nici o legătură cu activitatea acestora.

.

Sunt însă primii la salarii de merit, sporuri de 50% şi stimulente pentru că au contacte pe care ceilalţi nu le au. O statistică simplă ar arăta că fiecare dintre aceştia primeşte un stimulent permanent (adică salariu de merit, spor de 50% pentru "lucrări de excepţie" sau ambele).

.

Ministrul justiţiei, Cătălin Predoiu, a promis că nu va mai repeta greşelile predecesorului său liberal însă se pare că promisiunile domnului ministru încă aşteptă să fie respectate. Aceleaşi metode şi practici de gestiune abuzivă a resurselor umane continuă să fie la ordinea zilei.

.

În schimb, ANP care are peste 3.000 de posturi vacante, nu a organizat nici un concurs de încadrare din martie 2007. Excepţie face, desigur, 'concursul' pentru blonda lui Chiuariu - Toma Aurora Emanuela, care a luat examenul din două încercări. Prima încercare a fost măsluită prost de Petre Stan şi anulată în urma unor dezvăluiri de presă însă cea de-a doua măsluită mai bine tot de către Petre Stan a fost cu noroc. Omul cu capul roşu a fost premiat ulterior isprăvii cu funcţia de director general adjunct al ANP.

.

Linkuri utile:

http://www.just.ro/Sections/Posturivacante/FPS_29042008/tabid/679/Default.aspx

http://penifest.blogspot.com/2008/03/semne-de-nntrebare-florin-stanciu-eful.html

http://penifest.blogspot.com/2008/04/iulia-scntei-i-face-bagajele.html

http://penifest.blogspot.com/2008/04/stan-petre-msluitorul-de-concursuri.html

De ce nu se reformează Administraţia Penitenciarelor? (V)

Al cincilea indiciu: murim de frică, cerem curaj şi aşteptăm soluţii de la alţii

***

Note preliminare:
1. deşi comunicarea are două dimensiuni, una externă şi una internă, n-am să vorbesc astăzi de relaţia cu presa şi cu societatea în ansamblu. Aceasta presupune, dincolo de un efort strategic şi un plan operaţional bine pus la punct, o realitate care trebuie comunicată. Câtă vreme conducerea unei instituţii nu oferă altceva decât incompetenţă, scandaluri şi abuzuri, orice efort de comunicare externă este inutil. Singura variantă pentru o bună imagine a unei astfel de instituţii este manipularea sau secretomania. Dincolo de a fi variante inacceptabile pentru o instituţie a statului, sunt oricum ineficiente. Adevărul se află, mai devreme sau mai târziu.

2. actuala conducere ANP a moştenit experienţa unei strategii de comunicare şi imagine pilot, ale cărei activităţi au fost implementate în proporţie de 65 – 70%. Limitele şi deficienţele acesteia au constituit baza de plecare pentru elaborarea unei noi strategii, la conceperea căreia a lucrat, circa două săptămâni, un grup de lucru format din 10 persoane (cei mai buni purtători de cuvânt, angajaţii Serviciului Cabinet, un reprezentant al Direcţiei de Intervenţie Psihosocială şi un consilier al ministrului justiţiei). Strategia acoperea, pentru o perioadă de doi ani, 3 domenii: cercetare/studii privind eficienţa şi buna funcţionare a sistemului, comunicarea internă şi comunicarea externă. Definitivarea şi implementarea strategiei au fost stopate de actuala conducere pe motive obscure, care ţin mai degrabă de simpatii politice.

3. cum succesul demersului de comunicare depinde aproape exclusiv de voinţa strategică a conducerii unei instituţii, de integritatea şi competenţa acesteia, este o certitudine că actualii şefi ai ANP nu pot fi mai mult decât o frână în acest domeniu.

4. succesul acestui blog, dar şi frica oamenilor de a-l accesa în ANP / unităţi sau tentativele de a bloca accesul la blog, arată o paranoia generalizată, întreţinută de un comportament abuziv şi discreţionar al multora dintre şefii ANP.

***

Nu am să fac o analiză extinsă şi concretă a comunicării în sistem, şi de data aceasta nu o să indic nici posibile soluţii. Am să reamintesc numai un paragraf concluzie al cercetării finalizate în ianuarie 2007 şi care a vizat unităţile din sistemul penitenciar, într-o perioadă în care oricum situaţia era mai relaxată iar oamenii începuseră să înţeleagă că opinia în contradictoriu, sau chiar conflictul dezbaterii, nu reprezintă o infracţiune, ci un semn că suntem liberi şi avem dreptul şi obligaţia de a ne implica. Realist vorbind, o astfel de discuţie va avea sens doar atunci când isteria, suspiciunea, abuzul, delaţiunea nu vor mai caracteriza comportamentul celor din conducerea ANP sau directorilor de penitenciare. Or pentru asta, aceştia trebuie mai întâi să plece şi să plătească pentru abuzuri.

Această concluzie a cercetării este cu atât mai actuală şi, sper, mai bine înţeleasă astăzi, decât a fost atunci, când, poate, noi, angajaţii sistemului, ne-am simţit lezaţi de o critică directă care privea atitudinea şi integritatea fiecăruia dintre noi:

Ca si în cazul angajatilor Administratiei Nationale a Penitenciarelor, un segment important al personalului din unitatile subordonate ANP a avut reticente cu privire la completarea datelor de identificare cu relevanta sociologica, desi cercetatorii au accentuat si au garantat anonimatul raspunsurilor. Aceasta situatie poate sa indice fie teama de a nu fi deconspirat sau comoditate si blazare, fie o neîncredere generalizata în onestitatea si eficienta demersurilor sistemului penitenciar. Reticenta de a raspunde la întrebarile chestionarului a fost, de altfel, confirmata de multi dintre purtatorii de cuvânt de la nivelul penitenciarelor, care au fost responsabili cu diseminarea si strângerea chestionarelor autoaplicate.
Un alt aspect remarcat este lipsa raspunsurilor la întrebarile deschise, dovedindu-se un exercitiu dificil pentru angajati sa îsi exprime în mod liber opinii si aprecieri cu privire la propriul loc de munca, desi foarte multi dintre acestia se plâng de lipsa de comunicare în cadrul sistemului penitenciar si de dezinteresul administratiei centrale pentru problemele si nemultumirile de la nivelul unitatilor.
De asemenea, ne îndoim de sinceritatea unora dintre raspunsurile la întrebarile care privesc gradul de multumire profesionala si evaluarea relatiilor de serviciu, având în vedere ca raspunsurile la întrebarile ulterioare contrazic unele din aceste rezultate si indica deficiente importante în activitatea unitatilor sistemului penitenciar (desi, în mod evident, nivelul de sinceritate a raspunsurilor cu privire la aceste aspecte este mai ridicat decât în cazul angajatilor din administratia centrala).
Toate acestea arata ca multi dintre angajatii unitatilor sistemului penitenciar manifesta înca reflexe de teama, lipsa de încredere în intentiile conducerii atunci când aceasta doreste sa afle parerea sincera a subordonatilor, si, adesea, indiferenta si dezinteres fata de locul de munca si propria activitate.