Al cincilea indiciu: murim de frică, cerem curaj şi aşteptăm soluţii de la alţii***
Note preliminare:
1. deşi comunicarea are două dimensiuni, una externă şi una internă, n-am să vorbesc astăzi de relaţia cu presa şi cu societatea în ansamblu. Aceasta presupune, dincolo de un efort strategic şi un plan operaţional bine pus la punct, o realitate care trebuie comunicată. Câtă vreme conducerea unei instituţii nu oferă altceva decât incompetenţă, scandaluri şi abuzuri, orice efort de comunicare externă este inutil. Singura variantă pentru o bună imagine a unei astfel de instituţii este manipularea sau secretomania. Dincolo de a fi variante inacceptabile pentru o instituţie a statului, sunt oricum ineficiente. Adevărul se află, mai devreme sau mai târziu.
1. deşi comunicarea are două dimensiuni, una externă şi una internă, n-am să vorbesc astăzi de relaţia cu presa şi cu societatea în ansamblu. Aceasta presupune, dincolo de un efort strategic şi un plan operaţional bine pus la punct, o realitate care trebuie comunicată. Câtă vreme conducerea unei instituţii nu oferă altceva decât incompetenţă, scandaluri şi abuzuri, orice efort de comunicare externă este inutil. Singura variantă pentru o bună imagine a unei astfel de instituţii este manipularea sau secretomania. Dincolo de a fi variante inacceptabile pentru o instituţie a statului, sunt oricum ineficiente. Adevărul se află, mai devreme sau mai târziu.
2. actuala conducere ANP a moştenit experienţa unei strategii de comunicare şi imagine pilot, ale cărei activităţi au fost implementate în proporţie de 65 – 70%. Limitele şi deficienţele acesteia au constituit baza de plecare pentru elaborarea unei noi strategii, la conceperea căreia a lucrat, circa două săptămâni, un grup de lucru format din 10 persoane (cei mai buni purtători de cuvânt, angajaţii Serviciului Cabinet, un reprezentant al Direcţiei de Intervenţie Psihosocială şi un consilier al ministrului justiţiei). Strategia acoperea, pentru o perioadă de doi ani, 3 domenii: cercetare/studii privind eficienţa şi buna funcţionare a sistemului, comunicarea internă şi comunicarea externă. Definitivarea şi implementarea strategiei au fost stopate de actuala conducere pe motive obscure, care ţin mai degrabă de simpatii politice.
3. cum succesul demersului de comunicare depinde aproape exclusiv de voinţa strategică a conducerii unei instituţii, de integritatea şi competenţa acesteia, este o certitudine că actualii şefi ai ANP nu pot fi mai mult decât o frână în acest domeniu.
4. succesul acestui blog, dar şi frica oamenilor de a-l accesa în ANP / unităţi sau tentativele de a bloca accesul la blog, arată o paranoia generalizată, întreţinută de un comportament abuziv şi discreţionar al multora dintre şefii ANP.
***
Nu am să fac o analiză extinsă şi concretă a comunicării în sistem, şi de data aceasta nu o să indic nici posibile soluţii. Am să reamintesc numai un paragraf concluzie al cercetării finalizate în ianuarie 2007 şi care a vizat unităţile din sistemul penitenciar, într-o perioadă în care oricum situaţia era mai relaxată iar oamenii începuseră să înţeleagă că opinia în contradictoriu, sau chiar conflictul dezbaterii, nu reprezintă o infracţiune, ci un semn că suntem liberi şi avem dreptul şi obligaţia de a ne implica. Realist vorbind, o astfel de discuţie va avea sens doar atunci când isteria, suspiciunea, abuzul, delaţiunea nu vor mai caracteriza comportamentul celor din conducerea ANP sau directorilor de penitenciare. Or pentru asta, aceştia trebuie mai întâi să plece şi să plătească pentru abuzuri.
Această concluzie a cercetării este cu atât mai actuală şi, sper, mai bine înţeleasă astăzi, decât a fost atunci, când, poate, noi, angajaţii sistemului, ne-am simţit lezaţi de o critică directă care privea atitudinea şi integritatea fiecăruia dintre noi:
Ca si în cazul angajatilor Administratiei Nationale a Penitenciarelor, un segment important al personalului din unitatile subordonate ANP a avut reticente cu privire la completarea datelor de identificare cu relevanta sociologica, desi cercetatorii au accentuat si au garantat anonimatul raspunsurilor. Aceasta situatie poate sa indice fie teama de a nu fi deconspirat sau comoditate si blazare, fie o neîncredere generalizata în onestitatea si eficienta demersurilor sistemului penitenciar. Reticenta de a raspunde la întrebarile chestionarului a fost, de altfel, confirmata de multi dintre purtatorii de cuvânt de la nivelul penitenciarelor, care au fost responsabili cu diseminarea si strângerea chestionarelor autoaplicate.
Un alt aspect remarcat este lipsa raspunsurilor la întrebarile deschise, dovedindu-se un exercitiu dificil pentru angajati sa îsi exprime în mod liber opinii si aprecieri cu privire la propriul loc de munca, desi foarte multi dintre acestia se plâng de lipsa de comunicare în cadrul sistemului penitenciar si de dezinteresul administratiei centrale pentru problemele si nemultumirile de la nivelul unitatilor.
De asemenea, ne îndoim de sinceritatea unora dintre raspunsurile la întrebarile care privesc gradul de multumire profesionala si evaluarea relatiilor de serviciu, având în vedere ca raspunsurile la întrebarile ulterioare contrazic unele din aceste rezultate si indica deficiente importante în activitatea unitatilor sistemului penitenciar (desi, în mod evident, nivelul de sinceritate a raspunsurilor cu privire la aceste aspecte este mai ridicat decât în cazul angajatilor din administratia centrala).
Toate acestea arata ca multi dintre angajatii unitatilor sistemului penitenciar manifesta înca reflexe de teama, lipsa de încredere în intentiile conducerii atunci când aceasta doreste sa afle parerea sincera a subordonatilor, si, adesea, indiferenta si dezinteres fata de locul de munca si propria activitate.
Această concluzie a cercetării este cu atât mai actuală şi, sper, mai bine înţeleasă astăzi, decât a fost atunci, când, poate, noi, angajaţii sistemului, ne-am simţit lezaţi de o critică directă care privea atitudinea şi integritatea fiecăruia dintre noi:
Ca si în cazul angajatilor Administratiei Nationale a Penitenciarelor, un segment important al personalului din unitatile subordonate ANP a avut reticente cu privire la completarea datelor de identificare cu relevanta sociologica, desi cercetatorii au accentuat si au garantat anonimatul raspunsurilor. Aceasta situatie poate sa indice fie teama de a nu fi deconspirat sau comoditate si blazare, fie o neîncredere generalizata în onestitatea si eficienta demersurilor sistemului penitenciar. Reticenta de a raspunde la întrebarile chestionarului a fost, de altfel, confirmata de multi dintre purtatorii de cuvânt de la nivelul penitenciarelor, care au fost responsabili cu diseminarea si strângerea chestionarelor autoaplicate.
Un alt aspect remarcat este lipsa raspunsurilor la întrebarile deschise, dovedindu-se un exercitiu dificil pentru angajati sa îsi exprime în mod liber opinii si aprecieri cu privire la propriul loc de munca, desi foarte multi dintre acestia se plâng de lipsa de comunicare în cadrul sistemului penitenciar si de dezinteresul administratiei centrale pentru problemele si nemultumirile de la nivelul unitatilor.
De asemenea, ne îndoim de sinceritatea unora dintre raspunsurile la întrebarile care privesc gradul de multumire profesionala si evaluarea relatiilor de serviciu, având în vedere ca raspunsurile la întrebarile ulterioare contrazic unele din aceste rezultate si indica deficiente importante în activitatea unitatilor sistemului penitenciar (desi, în mod evident, nivelul de sinceritate a raspunsurilor cu privire la aceste aspecte este mai ridicat decât în cazul angajatilor din administratia centrala).
Toate acestea arata ca multi dintre angajatii unitatilor sistemului penitenciar manifesta înca reflexe de teama, lipsa de încredere în intentiile conducerii atunci când aceasta doreste sa afle parerea sincera a subordonatilor, si, adesea, indiferenta si dezinteres fata de locul de munca si propria activitate.
