Manifest împotriva omului - seră

de Răzvan PAUL

în DILEMA VECHE, Anul VI, nr. 289 – 27 august 2009

Sînt obsedat de un gînd, mai degrabă de o stare nelămurită cu gust amar: nu cumva, în clipa stranie de la sfîrşitul vieţii, voi fi inundat de amintirea dureroasă a lucrului simplu pe care trebuia să-l fac în timpul vieţii şi nu l-am făcut? Îmi imaginez că lanţul memoriei, rupt în intervalul pămîntesc, se va reface pe lumea cealaltă şi iluminarea subită va fi întunecată de tristeţe: cum de am uitat? Nu-mi închipui să fie ceva mai greu de îndurat decît regretul de a fi pierdut singurul lucru pe care trebuia să-l păstrez. Parcă revăd scena scufundării mele în viaţă: mi-am strîns toate forţele minţii, mi-am încleştat fiinţa ca pe o dantură de fier spunîndu-mi: să nu uit! să nu uit! Şi totuşi, în momentul doi după scufundare, lucrul misterios mi-a alunecat printre degete, ochii mi s-au umplut de apa albastră a vieţii, am devenit un peşte-sabie în căutarea războiului.

Este doar o stare nelămurită cu gust amar, o fantasmă din registrul naivităţilor. Dar mult mai reală pe ecranul meu interior decît tonele de ştiri, impresii, idei, teorii, pe care le desfac şi le asamblez la loc în redacţia cotidianului la care lucrez. Aici timpul este introdus în fiecare dimineaţă într-o maşină de tocat, din care iese franjuri la sfîrşitul zilei. Este o viaţă palpitantă, cu accente euforice, în care nu ai timp de regrete, spaime, întrebări. Se trăieşte periculos, pe marginea deadline-urilor, cu sentimentul că taifunul crizei economice globale trece exact prin laptopul tău. A nu se înţelege că sînt victima inocentă a unui bombardament ostil. Nu, ştirile nu vin singure peste mine, le caut, le întîmpin cu braţele deschise, le sortez, le analizez: cum stăm cu deficitul bugetar, la cît au ajuns cheltuielile statului cu personalul, ce a mai spus ministrul x despre declaraţiile lui y. Sînt plin de vervă în mijlocul evenimentelor, nu mă gîndesc la sens şi non-sens, la ce-i al meu şi ce-i străin. Şlefuiesc cu migală bulgări de timp pe care alţii, la rîndul lor, îi rostogolesc mai departe. Spectacolul general se derulează tot mai rapid, doar că nu-l mai priveşte nimeni. O singură dumnezeiască zi, care ar putea fi ultima de fiecare dată, îmi este fragmentată în mii de subiecte foarte diferite unele de altele, toate la egală distanţă de mine. Sînt centrul colorat al unui balon de săpun.

Dar mă trezesc din doi în doi ani, poate chiar mai des pe măsură ce îmbătrînesc, cu un presentiment acut al regretului. Cu gustul de zaţ al timpului irosit. Mă răscoleşte atunci (acum) tristeţea unei ne-înţelegeri fundamentale. Cum de-am putut să trăiesc pînă azi cu certitudinea că susul e jos, că viaţa este toată a mea, că am timp pentru orice? Mă revolt împotriva mea că nu am curajul să ies din tic-tacul drăcesc, inventat de tribul occidental care a perfecţionat arta uciderii timpului. Am senzaţia că am devenit cu toţii oameni-seră, în care interiorul se coace contra-timp, în mare viteză, dictat de o comandă anonimă. Sîntem deştepţi înainte de vreme, ne maturizăm în toate direcţiile, avem idei bine formate despre orice. Producem din ce în ce mai multe lucruri în termene tot mai strînse. Sîntem fructele mari şi arătoase, dar fără gust, din agricultura modernă, în care natura este somată să producă cu un sezon mai devreme. Nu ne mai dăm seama că am ajuns să trăim cu pedala pe acceleraţie chiar şi cînd nu facem nimic.

Îmi spun atunci (acum), în clipa fantasmatică şi amară: opreşte-te, respiră, demisionează din acest joc absurd. Nu vei putea niciodată recupa amintirea lucrului pierdut, dacă nu faci un pas lateral de pe autostrada nimicului şi nu alegi o potecă lăturalnică, umbroasă, liniştită. Caută „calea lentă“, departe de seră, indiferent de costuri! Să nu fiu înţeles greşit: calea lentă nu înseamnă lene, linişte, inactivitate. Nici mînăstirism. Ci reglarea mersului la ritmul respiraţiei proprii. Înseamnă să asculţi mai atent lucrurile din jur şi oamenii apropiaţi, să dai mai încet sonorul la zgomotul de fond al televiziunii globale. Să nu mai accepţi creşterea contra-naturii, la o turaţie impusă de alţii, victime şi ei într-un spectacol halucinant pe care nu-l controlează nimeni. Indiferent că trăieşti lento sau allegro, după cum îţi dictează ritmul propriu, este vorba de un singur lucru: să-ţi acorzi răbdarea de a cîntări clipele, zilele, anii, dealurile şi munţii pe care îi parcurgi. La fel cum gunoierul dintr-o povestire de Paustovski cerne praful atelierelor de bijuterie pentru a putea dărui, după zece ani, un minunat trandafir de aur persoanei dragi. Dar cum poţi să culegi praful aurit al clipelor cînd te învîrţi în tiribomba vieţii contemporane? Este o chestiune de mare curaj să dejoci fastul şi tehnologia imaginate perfect pentru a nu ne mai gîndi la noi înşine.

Sîntem în situaţia acelui rege hindus dintr-o povestire dragă lui Heinrich Zimmer căruia un cerşetor îi aduce zi de zi un dar ciudat, vreme de mai mulţi ani. Un măr obişnuit pe care regele nu-l ia în seamă, ci îl aruncă într-o cameră întunecată, ca să descopere abia la final că primise un munte de diamante fără preţ, ascunse în interiorul fructelor acum putrezite. „Nu stă oare şi viaţa însăşi în faţa noastră ca un cerşetor în haine de rînd, neanunţată şi neprezentată, neexigentă şi neostentativă, vizitîndu-ne cu darurile ei zi de zi?“ „Şi oare nu omitem şi noi să-i deschidem darurile obişnuite, fructele obişnuite, din pomul ei obişnuit?“ – se întreabă Zimmer.

Încetarea, doctorul și suplimentarea

ANP anunță prin adresa nr. 223784/28.08.2009 că s-a încetat suspendarea primelor de vacanță. Fără motiv fără explicații fără păreri de rău. S-a întâmplat că de vreo 2 zile a ajuns la ANP citația de la Parchet pentru autorii suspendării.

Tot ANP anunță că Ioan Băla este de 2 săptămâni doctor în științe juridice și că ar prefera ca adresele către domnia sa să aibă în vedere acest detaliu. Probabil că e important, cei de la resurse umane dau și un exemplu.

Cu suplimentarea bugetului stăm prost. Se pare că vor fi doar vreo 12 mil RON pentru ANP. Cam 10% din cât ar trebui în total. Dacă așa va fi sunt tare curios pe unde-și scoate madam Șerban cămeșa mai ales că s-a străduit destul de tare să zbiere că n-are nevoie de bani.

În slide show aveti documentele.

Dincolo de bine și rău

Un coleg avea întotdeauna replică la glumele legate de profesia de lucrător de penitenciare. Invariabil răspundea cu un: "Nu măi, suntem mai rău. Suntem paznici... la groapa de gunoi a societății."

Poate că nu era prea în acord cu nu'ș ce norme internaționale care l-ar fi obligat să-și întoarcă creștinește și celălalt obraz, dar colegul ăsta știa sigur ce rol are și pentru ce vine la muncă de mai bine de 20 de ani.

Înțelesese că nu orice poate fi reciclat, dar că trebuie ca cineva să o facă și pe asta - cu riscurile de rigoare. Avea atâta experiență încât să-și poată spune replica clar și fără răutate, iar efectul era invariabil unul singur: 'clientul' în cauză bătea stingherit în retragere. Unii se mai supărau, dar cum replica era absolut meritată nu prea găsea nimeni motiv de ceartă.

A ieșit la pensie, încă mai construiește la o căsuță undeva la țară. Toată lumea știe că a lucrat la pușcărie, iar el n-ar ascunde asta pentru nimic în lume. Dacă ar fi fost acel coleg, ar fi răspuns răspicat și fără emoții cu un: "Nu măi, suntem mai rău. Suntem paznici... la groapa de gunoi a societății."

Politically incorrect, dar realist și eficient.

Update 09.15

Nu din blazare spunea omu ce spunea. Era unul dintre cei mai buni supraveghetori, și făcea terapie/consiliere fără să știe că face asta înainte măcar ca psihologii și asistentii sociali să apară în imagine.

Credea în oameni și credea că mulți mai au o șansa fără să facă paradă cu asta. Povestea e despre oamenii care-si inteleg rostul si carora nu le rusine sa faca o munca ingrata... dincolo de bine și rău.

Colegul meu şi criza de identitate profesională

Am un coleg bun, un om pe care-l cunosc de mulţi ani. A albit în mediul penitenciar, a văzut multe, a asistat uneori cu obida neputinţei la căderea oamenilor, alteori a reuşit să insufle speranţă şi omenie acolo unde nimeni nu mai credea că există loc de aşa ceva. Acest om mi-a povestit că a intrat într-o zi într-o galerie de artă îmbrăcat în uniformă. Aşa se nimerise, să fie îmbrăcat militar şi să vadă galeria. Nu s-a putut abţine să nu admire exponatele. Numai că...la intrarea în încăpere s-a întâmplat să i se blocheze uşa. Li s-a mai întâmplat şi altora, dar nu a observat nimeni. Pe el, însă, îl observaseră. Era ceva neobişnuit să intre cineva cu o astfel de uniformă în acea clădire. Incidentul a provocat zâmbete şăgalnice şi probabil că în minţile celor de acolo au fost activate micile ironii care mustesc în bancurile cu poliţişti.

După ce a ieşit de la galerie, colegul meu s-a îndreptat către o biserică. A intrat în lăcaşul de cult şi s-a aşezat în genunchi. Era obişnuit să intre în biserică, să se roage, să se închine. Gesturile îi erau naturale, dar mulţi s-au uitat la el ca la ceva care nu se potrivea contextului. Probabil că oamenii mai au încă imaginea miliţianului ateu, cu burdihanul mare şi cu pistolul agăţat într-un mod nefiresc.

De la biserică s-a îndreptat spre locul de muncă. Era de serviciu şi se grăbea să nu întârzie. Un copilaş îl privea cum trecea hotărât şi se pregătea să-l salute. Colegul meu l-a observat şi şi-a amintit cum îi privea el în copilărie pe oamenii legii. Îi inspirau respect şi linişte. S-a simţit bine să se privească prin ochii copilaşului. S-a oprit şi a schimbat câteva vorbe cu el. Copilul i-a răspuns într-un suflet, apoi a plecat cu pas săltăreţ.

La poarta penitenciarului s-a întâlnit cu câţiva colegi. Uniformele lor erau diferite. Unul avea haine de vară, altul haine de iarnă, unul avea pantaloni de iarnă şi cămaşă de vară, celălalt pantaloni de vară şi cămaşă cu mânecă lungă, fără jachetă, unii aveau caschetă, alţii nu etc. I-a salutat cu prietenie şi a intrat în unitate.

Pe drumul spre secţia de deţinere se întâlneşte cu un grup de recidivişti. Să trăiţi, şefu! Se simte ca un miliţian vechi. Îşi aduce aminte, însă, că aceiaşi deţinuţi, în urmă cu câţiva ani, pe vremea unei revolte, strigau după oricine era în uniformă: „miliţienilor!”. Alţi deţinuţi trec şi salută cu respect, fără falsitatea celor de mai înainte. Salută şi el şi merge mai departe. Ajunge la locul său de muncă. Îşi face treaba cât poate de bine. Uneori cu autoritate, alteori cu bunăvoinţă, dar întotdeauna în cadrul legal.

Totuşi, pe secţia sa se întâmplă un eveniment negativ. E singur şi are o grămadă de deţinuţi în grijă. Se mai întâmplă şi necazuri. Colegii vorbesc pe la colţuri, şefii vin cu legea în mână şi caută litere care n-au fost respectate. Se simte umilit şi singur, dar trece peste asta. Ştie că a făcut tot ceea ce a fost omeneşte posibil. Merge spre casă cu sufletul greu. Uneori nu e atât de uşor să lase grijile profesionale la locul de muncă.

Îl aşteaptă familia şi parcă grijile se evaporă instantaneu. Până la urmă, ceea ce s-a întâmplat la locul de muncă nu a fost atât de grav, nimic ireparabil, dar simte că acest sistem este croit astfel încât să-l considere pe angajat vinovat din start. Pe tot parcursul profesional angajatul trebuie să se acopere cu hârtii care să-i dovedească nevinovăţia şi atunci când nu se întâmplă nimic rău. E fericit alături de familia sa şi gândul la grijile profesionale e departe de el. Aude la un post de radio o ştire despre „gardienii penitenciarului ...” şi se încruntă puţin, dar alungă gândul pentru a doua zi.

În drum spre locul de muncă îşi aduce aminte. „Gardienii...”. Colegii lui urăsc acest cuvânt. De ce oare? „Miliţieni”, „poliţişti”, „gardieni”, „angajaţi”, „lucrători de penitenciare”? Nu avem oare o criză de identitate profesională? Şi dacă da, cât este ea de profundă? Trece oare de simpla denumire a profesiei pe care o avem? Poate că e bine să medităm asupra crizelor prin care trecem! Crizele sunt perioade de încercări, de schimbări şi pot avea consecinţe pozitive, dacă ne raportăm la ele cu înţelepciune.

Când am să-l reîntâlnesc pe acest coleg, am să-l întreb: ce denumire i-ar oglindi cel mai bine rolul profesional pe care şi-l asumă şi ce ar vrea să se întâmple pentru ca statutul său să fie pe măsura rolului său social?

Şi dacă acel coleg ai fi tu? Ce ai răspunde oare?

Salarizarea unitara - versiunea Boc/Pogea

Confederatiile sindicale si Guvernul au dezbătut azi legea salarizarii unitare, mai precis problemele care - după câte se pare - nu sunt deloc puține.

Pentru penitenciare și... poliție (nb!) sunt probleme legate de nerespectarea nivelelor de echivalare agreate la nivel macro și la nivel de sector. Sindicatele și ANP au transmis deja solicitarea de rectificare împreună cu precizarea legată de personalul civil.

Printre problemele generale (toată lumea s-a plâns de câte ceva, inclusiv inițiatorii) avem:

1. Nerespectarea introducerii in proiectul legii a tuturor mecanismelor de salarizare promovate prin legi speciale si eliminarea acestor prevederi din aceste legi speciale

2. Nerespectarea celor 9 criterii de evaluare convenite in ierarhizarea propusa; coeficientii propusi nu reflecta toate criteriile de evaluare

3. Nerespectarea echivalarilor orizontale la cele trei comprimari facute

4. Lipsa unei decizii legate de importanta domeniului de activitate, prin stabilirea unei clasificari a salariilor medii ponderate intre domeniile de activitate bugetara

5. Nerespectarea coeficientilor minimi stabiliti conform si CCMUNN (ex.: studiile superioare pleaca de la minim 2)

6. Exista o separare intre coeficientii functiilor de conducere si coeficientii functiilor de executie, care nu conduce la motivarea personalului

7. Drepturile marginale legate de salarizare nu sunt reglementate unitar (ex.: prima de vacanta sau tichetele de vacanta, orele suplimentare, tichetele de masa)

8. Introducerea in corpul legii de salarizare unitare a unor reglementari ce nu au legatura cu subiectul legii

Mai jos aveți scenariile financiare furnizate de Guvern pentru fundamentarea actului normativ:

S-a concluzionat că este obligatorie amanarea asumarii raspunderii guvernamentale pe aceasta lege pana in a II-a jumatate a lunii octombrie 2009, iar in aceasta perioada trebuie:

a. Impreuna cu toate sindicatele stabilit mediile ponderate pe grupele mari de bugetari (invatamant preuniversitar, invatamant universitar, sanatate, administratie publica, ordine publica, armata, justitie)

b. La nivelul fiecarui ordonator de credit refacerea coeficientilor de ierahizare, corectand cele sesizate mai sus si stabilind acesti coeficienti astfel ca sa rezulte pe domeniul de activitate media ponderata stabilita pentru acesta

Alungarea fantomei Piteşti

Fenomenul Piteşti a fost unul dintre cele mai tragice şi mai inumane experimente ale comunismului, un adevărat genocid al sufletelor, un plan diabolic de distrugere a tot ce avea mai sfânt acest popor. „Reeducarea prin tortură” a zdrobit inimi şi cutii craniene, a frânt destine şi oase, a tulburat însăşi fiinţa unui popor pentru timp îndelungat.

Oamenii erau torturaţi până când ajungeau să se dezică de tot ce aveau mai drag, până când îşi înjurau mamele, copiii, până se lepădau de Dumnezeu şi de credinţele, ideile, sentimentele pe care le nutreau, căzând pradă deznădejdii. Unii au rezistat până la capăt, alţii au cedat negându-se şi ajungând să lupte împotriva a tot ceea ce au slăvit până atunci.

Comuniştii au „reeducat”, astfel, grupe de deţinuţi politici, au dezrădăcinat oameni şi au lovit cu ei în alţi oameni. Dezrădăcinaţii, adică deţinuţii „reeducaţi”, au devenit cei mai cruzi torţionari. Până şi comuniştii s-au speriat de consecinţele unui astfel de experiment şi, în anii 1953-1954, au încercat să se spele pe mâini şi l-au condamnat la moarte pe Eugen Turcanu, unul dintre deţinuţii care au început, la îndemnul comuniştilor, prigoana diabolică împotriva colegilor săi de detenţie.

În felul acesta, sistemul comunist-torţionar a evitat asumarea responsabilităţii pentru moartea trupească şi, uneori, sufletească a atâtor tineri, dar a continuat, într-un mod mai puţin evident, practica învrăjbirii oamenilor şi a „folosirii” lor (e un termen des utilizat în sistem) pentru interese ale indivizilor, ale grupurilor, instituţiilor sau sistemelor.

Nici după 1989 aceste practici nu s-au schimbat pentru că, spre deosebire de nazism, comunismul nu a fost demascat cu adevărat, ci s-a diseminat printre cei care l-au slujit în diverse forme. PARTIDUL, aflat „în tot şi în toate”, s-a împărţit în partide şi partiduleţe care, ca şi marele partid după ale cărui pârghii tânjesc oamenii politici de astăzi, elimină profesionalismul şi demnitatea şi promovează gudureala. Dacă înainte nu puteai să ai acces la o funcţie de conducere fără să fii membru de partid, astăzi se întâmplă aproximativ acelaşi lucru, numai că partidele importante sunt vreo trei şi pretendenţii trebuie să fie orientaţi şi alunecoşi, ca să se potrivească profilului impus de oricare dintre partidele care se perindă pe la putere.

Oamenii politici sunt curtaţi de PĂTURICI şi, în mărinimia lor, îi numesc în funcţii dintre cele mai înalte. Brusc, PĂTURICII-TURCANI, primesc comanda de a strânge cureaua şi de a pune biciul pe cei din teritoriu. Astfel, apar în unităţi ordine la limita legii, ordine ipocrite şi răspunsuri telefonice de genul „vă descurcaţi!”, atunci când nu mai există bani pentru gaz sau pentru pâine, după care ies în presă şi, ştiind că stăpânii lor le urmăresc reacţiile, se gudură frumuşel şi declară că nu există nicio problemă în sistem.

Directorii de penitenciare, alţi PĂTURICI în funcţie, preiau comenzile şi, din birourile lor situate în palate de cleştar, îşi trimit căţeluşii la treabă. Minune mare! Căţeluşii se transformă în dulăi fioroşi şi trag de executanţi ca de oameni de gumă, doar-doar or umple găurile sistemului. Comunicarea pe verticală se transformă în mârâială, cea pe orizontală în mormăituri din ce în ce mai evidente şi, uite aşa, căruţa penitenciară mai merge un timp, scârţâind din toate încheiturile, cu profesionişti care n-au cum să-şi mai facă meseria după toate canoanele profesiei, cu norme respectate aproximativ şi cu sancţiuni aplicate după carte, ca şi cum sistemul ar merge uns.

Se termină oare aici penetrarea sistemului de sindromul Păturică-Turcanu? Nici vorbă. De aici începe. Pentru a „menţine ordinea” se apelează deseori la deţinuţi influenţi. Ideea nu ar fi rea, dacă nu ar fi prost înţeleasă de admiratorii sistemului penitenciar comunist. Nu este greu ca liderii informali să fie identificaţi. Ce fac mai marii penitenciarelor? Le acordă diverse avantaje pentru ca Turcanii de azi să menţină ei ordinea pe care sistemul nu este în stare să o menţină prin profesionalism.

Liderii lumii interlope ajung reeducatorii sistemului penitenciar românesc şi creează deţinuţi „model”, după dorinţa lor: îi dezumanizează şi îi transformă în „sclavi”. Un amărât de deţinut de la ultima cameră din penitenciar, pus în situaţia de a alege între a asculta de un lucrător al penitenciarului şi un Turcan modern, va asculta de cel din urmă. Această politică penitenciară, chiar dacă pare să fie utilă pe moment, este dăunătoare, pentru că duce la creşterea infracţionalităţii, la diminuarea autorităţii administraţiei penitenciarului (de la lucrătorul care desfăşoară activităţi directe, până la director) şi îi face pe cei mai răi dintre deţinuţi să ne râdă în nas.

Autoritatea trebuie să revină la locul ei! Pentru aceasta, trebuie să renunţăm la compromisurile făcute la limita legii (vorba lui Ragea), să lucrăm, în sfârşit, după normele morale, legale şi profesionale. Putem fi flexibili, dar atât cât ne permite deontologia şi cadrul legal. „Orientarea” trebuie să însemne tact profesional, nu golăneală, nu tragerea de şireturi cu liderii informali ai deţinuţilor, nu asumarea atitudinii lor imorale, ci transmiterea către ei de valori umane.

Să nu uităm: autoritatea este la noi atât timp cât ne menţinem profesionalismul şi respectăm legea! Dincolo de toate acestea e haos. Să nu lăsăm să se perpetueze sistemul iniţiat la Piteşti! Tortura aceasta pe care ne-o aplicăm reciproc până ne stoarcem valorile, demnitatea şi credinţa nu va duce la nimic bun. Nu trebuie să aşteptăm doar de la alţii să schimbe. Fiecare dintre noi putem face câte ceva. Armele noastre: profesionalismul, legea, demnitatea. Gata cu slujul, gata cu complicităţile! Noi am venit aici ca să-i învăţăm pe deţinuţi să respecte legea, să se comporte civilizat şi corect în relaţiile cu ei înşişi şi cu ceilalţi. Pentru aceasta, îi custodiem în condiţii cât putem de umane, îi tratăm cu corectitudine, fără discriminare, încercăm să le dăm posibilitatea să muncească şi le asigurăm accesul la programe educaţionale şi de asistenţă psihosocială, accesul la asistenţă religioasă, le acordăm drepturile pe care le au şi le impunem respectarea legilor şi regulamentelor.

De fiecare dintre noi depinde dacă sistemul penitenciar va merge spre ceea ce am văzut în occident sau spre epoca Turcanu. Poate că nu ne vom putea împotrivi încă modului în care PĂTURICII ajung în posturile pe care le ocupă, dar sigur putem să-i împiedicăm pe PĂTURICI să ne devină TURCANI şi să-şi planteze TURCĂNEI pe lângă noi sau prin camerele de deţinere.

Să ne urăm succes!

E al copiilor, copiilor nostri!

E al statului, mi se spunea si, copil fiind, imi imaginam statul ca pe un fel de personaj mitologic la care nu se putea ajunge cu niciun chip. Am crescut la umbra "statului" asta care, ulterior, a devenit demn de tot dispretul, adica al tuturor si al nimanui, sau mai corect spus, numai al acelora care se autoserveau pe indelete, ca dintr-o casa parasita.

Cand am inceput sa-mi schimb parerea? Cand, mai exact, am inceput sa inteleg ca statul nu este o casa parasita si ca printre proprietarii ei ma numar si eu? A fost un proces lung care a inceput dupa 1989, un proces dureros pentru ca am asistat neputincios la devalizarea economiei, la falimentarea agriculturii, la taierea padurilor, la instrainarea bunurilor, adica la toata minciuna asta grosolana, rostita "subtire", din varful buzelor, cum ca trebuie sa-mi vad linistit de treburile mele, altcineva vegheaza!

Din patru in patru ani, mai nou si din cinci in cinci ani, personajele astea minicinoase, aceleasi de 20 de ani, ma cheama la miting, la votare. Votati-ne pe noi - spun ei, ceilalti sunt niste escroci, v-au pacalit si s-au imbogatit pe seama dumneavoastra si toata comedia asta sinistra seamana cu o telenovela care se repeta dezgustator pentru ca regizorul a stors tot ce se putea stoarce din mana de actori de duzina iar scenaristul nu mai are niciun strop de imaginatie.

De 20 de ani administratia statului este un fel de tabara de vacanta pentru toata clientela politica, sefii poposesc ca la bai, cu nevasta, cu copilul, cu nepotii, cu nasii si finii, se instaleaza, se pun pe petrecut si nu pleaca niciodata de bunavoie, in niciun caz cu mana goala, la o adica se inghesuie in bagaje si prosoapele si lenjeria hotelului, care oricum n-a costat niciun sfant.

Criza financiara seamana cu o furtuna care primejduieste toate vapoarele, diferenta vine din priceperea marinarilor si din rezistenta vasului si nici nu stiu daca sa rad sau sa plang cand asist la balabaneala asta romaneasca care ne poarta de 20 de ani in deriva! Morala? Sa reparam vasul, sa concediem impostorii si sa angajam marinari destoinici pentru ca vasul ne apartine! Asta daca, noi, proprietarii de drept, ne-am putea auzi unul pe celalalt in tot vacarmul asurzitor care caracterizeaza societatea romaneasca...

12/24 - 12/48

Conducerea ANP si sindicatele au convenit ca experimentul cu programul de lucru de la penitenciarele Ploiești și Mărgineni să înceteze. Concluzia celor câtorva luni de dezbateri aprinse a fost că sunt mai importante drepturile salariaților decât dorința ANP de a-și vedea proiectul implementat.

După cum era de așteptat... ziua are 24 de ore indiferent cum sunt împărțite. Specialiștii ANP au înțeles asta și au înțeles că problemele sunt în altă parte iar programul de lucru nu poate fi impus în orice condiții.

A durat însă ceva timp și n-au lipsit momentele tensionate. La începutul lui mai conducerea ANP încerca să impună programul și să-l generalizeze în toate penitenciarele. Acum problema pare a se fi lămurit. Bine-ar fi să țină.

S-a convenit că flexibilitatea e importantă și că pe plan local, cu acordul angajaților, se poate ieși din tipare. Singura condiție este ca drepturile și interesele salariaților să fie respectate în aceeași măsură ca regulamentele care organizează activitatea serviciului operativ.

S-a demonstrat în cele din urmă că programul de 12/24 și 12/48 este la fel de avantajos dacă planificarea e bună și se accepta măsuri ca flexibilizarea unor posturi, scurtarea apelului sau scurtarea predării - primirii serviciului.

***

O veste semi-bună într-o lume în care directori tineri ca Ilea de la Oradea încă aplică tupeul bătrânilor milițieni și-și închipuie că poate dicta un program de muncă pretinzând la ANP cum că ar avea acordul personalului. A uitat doar să întrebe.

Să zicem că a greșit și că l-a tras entuziasmul târâș exact pe domnul Ilea de la Oradea. Să zicem că Neluțu a exagerat nițel, dar că nu e prost și că și-a dat seama că ideile sunt una și punerea lor în practică e altceva.

Să zicem că domnul Ilea nu e același domn director pe care destui îl acuză că sare calul bazându-se pe 'spatele' de la ANP și MJLC. Să zicem, dar să fim atenți... mai ales că ies la iveală lucruri destul de interesante.

Speranța - valoare economică, valoare politică

Românii - zicea editorialistul - speră că omul cu pricina, recte înjuratul, va renaște mai bun. Lucru pe care-l doresc Guvernului României, clasei politice românești și tuturor celor care mă obligă să sper că va fi mai bine...

Ieri, discutie cu un prieten aflat la studii prin țări străine pe clasicul mess. Printre ferestre am prins un "e singurul lucru care mai are valoare economică". Vorbeam despre salariile din sistemul bugetar și despre pogii care se joacă de-a mama Omida și de-a unchiu' Băse cu bugetul țării.

***

Azi Guvernul analizează proiectul legii privind salarizarea unitară, în mare măsură cea pe care am postat-o acum ceva zile. Tot azi sindicatele din penitenciare sunt la Ministerul Muncii pentru corecții de ultimă oră. Dacă proiectul nu trece mai e o șansă, dacă trece și este asumat ca atare lucrurile se complică.

Șanse sunt ca Guvernul să-și asume răspunderea și să și primească voturile. Există și posibilitatea ca lucrurile să meargă altfel. Totuși cred că cearta nu e pe bune și că mașina de vot va funcționa. Dacă e adoptată în această formă urmează bătălia pe VR(S) (valoarea aia de referință care nu mai e sectorială mă gândesc) si pe normele de aplicare a legii.

***

Cum nu mă dumiream care-i treaba cu singurul lucru care mai are valoare economică în România am transmis semnul de întrebare și am primit un răspuns neașteptat. Nu mai știu dacă redau excact, nu memoria e punctul meu forte. SPERANȚA, e singurul lucru care mai are valoare economică în România, zicea amicul student.

Puțin patetic, puțin poetic băiatu' ăsta plecat cu bursă la studii zice că speranța are valoare economică în România. Întâmplător și Guvernul crede că speranța are o valoare care poate fi exploatată: politică în cazul de față.

Oamenii speră - își zic guvernanții - deci ascultă orice, dorindu-și aprig ca minciunile produse de capetele vorbitoare să se împlinească. E un joc pe care-l jucăm de ani buni. Nu că ne-ar face plăcere, dar altul nu avem. Noi ne facem că ne reprezintă, ei se fac că ne guvernează.

Valoarea economică a speranței n-o prea înțeleg politicienii noștri. D'aia mai zilele trecute, în criză de subiecte pentru hrănit presa, cele două partide aliate întru guvernare au produs vreo 70 de măsuri/idei anti-criză pe care au început a și le critica reciproc.

Crizele economice sunt ciclice, oricine a citit o carte de economie știe asta. Poate Pogea să fi scăpat detaliul. Crizele economice vin și pleacă și deseori înseamnă reformarea sistemului economic mondial. Ideea e că lumea merge mai departe.

Nu criza ne face rău, sau - cel puțin - nu pe atât pe cât ne sperie cei care știu că oamenii speriați răspund mai ușor la comenzi. Guvernanții incompetenți și fuduli ne fac rău. Și nimeni pe lumea asta n-o să-i convingă să se ducă... să ne lase.

***

Un editorialist explica prin 2004 o înjurătură clasică a românilor: aia cu trimiterea la origini. Destul de vulgară pentru a o reda ca atare, am găsit destule momente în care am spus-o... cu infinit optimism.

Românii - zicea editorialistul - speră că omul cu pricina, recte înjuratul, va renaște mai bun. Lucru pe care-l doresc Guvernului României, clasei politice românești și tuturor celor care mă obligă să sper că va fi mai bine... cândva.

Da. Și mai era și povestea cu Pandora...

Update 19 August 2009 07.30

Studentu' completează pe la 11.10 GMT

...era bine dacă băgai ceva de genul romanul speră la nesfarsit, are o memorie mult prea selectiva, emotionala si dureros de scurta...

... plus că sunt câteva explicații în legatura cu toleranta exagerata a romanilor(in ceea ce priveste conducatorii): "fură, tu dacă ai fi fost in locul lui/ei, nu ai fi făcut la fel?!".... și tot felul de nuanțe pe tema asta

.... s-a impamantenit in subconstientul colectiv că e normal sau nu e grav să furi..."fură de la stat"... deși statul sunt ei (platitorii de taxe)

Am făcut, deci, precizările de rigoare. :)

Despre salarizare și alte bucurii

Guvernul Boc e pe cale să adopte actul normativ privind salarizarea unitară. Sunt multe scăpări și, cum avem un ministru glugă de coceni cu ambiții politice, e greu de crezut că dacă se va produce minunea vom avea o lege favorabilă.

Am văzut colegi făcând calcule și explicând cum că ba e un dezastru, ba e o fericire și că să fim bucuroși dacă scăpăm cu atât. Umila mea părere e că ambele părți greșesc pentru un motiv cât se poate de simplu. Acțiunile Guvernului nu sunt deloc predictibile.

Coeficienții se pot modiifca peste noapte, ieri au fost 3 variante ale anexelor. Indicele de referință poate fi salariul minim brut sau un altul. Nu știm, iar Guvernul nu-și face cunoscute intențiile. Tot felul de informații contradictorii răzbat, fapt ce demonstrează că e ceva fierbere pe tema salarizării. Nici o informație însă nu are termen de valabilitate mai mare de 2 ore.

Angajații penitenciarelor sunt la acest moment în formație cu celelalte instituții din domeniul apărare, ordine publică și siguranță națională. De precizat că MApN a pregătit capitolul corespunzător fapt ce e mai mult decât evident în anexe.

Nu există însă nici o informație despre valoarea de referință la care vor fi raportați coeficinții. Guvernul promite că nimeni nu va pierde la salariu. Personal, dacă legea rămâne în această formă - mai ales că nu s-a făcut nici o proiecție financiară, am dubii serioase.

Partea proastă e că nu avem ministru. Eh, avem unul, dar nu-l văd luptându-se pentru penitenciare. Cu excepția faptului că ne cadorisit cu Radu Ragea nu a ajutat prea mult. Ar putea să ajute, dacă ar vrea. Ar fi putut să ajute dacă ar fi vrut... Au trecut aproape doi ani de când e ministru, personal nu-l cred în stare să miște ceva.

***

În decembrie 2008, același Pogea - care acum vede catastrofe - povestea despre un ditamai bugetul pe 2009. De atunci și-a revizuit cu aceeași încredere de om prost da' cu prestanță de vreo 10 ori predicțiile.

www.penifest.blogspot.com - 28 dec 2008, Gogomăniile lui Pogea

Ieri, Gheorghe Pogea – ministrul finanțelor, a declarat pentru Mediafax că “Veniturile bugetare sunt estimate la 32,5% din PIB, iar cheltuielile la 34,2% din PIB. Produsul Intern Brut (PIB) este prognozat la 582,7 miliarde lei, faţă de 505 miliarde lei în 2008.”. Vă rog să fiți atenți la cifre. Boc a cerut documente suplimentare.

Domnul Pogea spune că, în 2009 - an de criză, PIB-ul României va crește cu vreo 77 de miliarde de lei (+15%). (...)

Mai speră domnul Pogea că 32,5% din PIB o să ajungă la bugetul de stat. Adică bugetul va fi, dacă luăm în calcul și deficitul bugetar prognozat, de aproximativ 200 de miliarde lei. Bravo domnu’ Pogea! I-ai spart pe liberali chiar și în vremuri de criză. Ești tare, zău așa! Amărâții ăia, care-au pierdut guvernarea, avansau, pentru bugetul pe 2009, cifra de 116 miliarde de lei, luând în calcul o creștere a PIB-ului de doar 6%. Vai de capul lor, nici până la brâu nu-ți ajung cu optimismul.

Ceva nu e în regulă cu domnu’ Pogea. Ori i s-a stricat Excelul, ori cineva sau ceva ‘îl ajută’ să pară foarte prost. PIB-ul n-are cum să aibă o creștere de 15% în vremuri de criză, iar bugetul de 200 de miliarde de lei e o mare gogomănie. Partea proastă e că acest domn este cel care va avea mare grijă de bugetul României în următorii ani, asigurând finanțarea, printre altele, pentru justiție și, cu voia dumneavoastră – ultimul pe listă, sistemul penitenciar.

La începuturile Coaliției pentru România mi-am dat puțin cu părerea referitor la opiniile domnului Pogea care aflăm de prin presă că în pofida aerului de macro-economist n-a făcut respectiva disciplină decât pe la o școală de partid.

Cineva mi-a sugerat că ar fi bine să-mi văd de ale temnițelor și să-i las pe economiști să-și dea cu părerea și să-l critice pe domnul Pogea. Să-l judece colegii dumnealui, intelectualii, cu alte cuvinte. Nu că l-ar fi deranjat cumva criticile și că n-a promovat succesiv de la un habarnist vesel la un idiot optimist, dar așa se pare că regula: doar un specialist l-ar putea critica.

Se întâmplă în România, țară europeană.

Salarizarea unitară. Aterizare forțată?

Pe la sfârșitul lui mai 2009 ANP trimitea în unități o depeșă. Ca o găinușă emoționată după actul călcării, conducerea anepeului își cotcodăcea victoria fulminantă și necruțătoare la negocierile (!?) privind salarizarea unitară în pofida, atenție cei care ați pierdut răzbelul, tuturor vicisitudinilor.

Și pentru că cineva le-a atras atenția, recte singurul participant in comisia de lucru pe salarizare, cum că se aruncă în văzduhisme și că Guvernul bocilor și pogilor - ca și dumnealor dealtfel - are patima reformei din vârful pixului, s-au supărat dom'le.

Și s-au supărat atât de tare că au cotcodăcit de 3 ori până să dumirească pe toată lumea cine e cocoșul, care e oul și de ce se laudă preafericita conducere. Exact de 3 mailuri au avut nevoie găinușele ca să-și expună victorios cloaca (Wikipedia pentru detalii).

***

Au demonstrat, încă o dată dacă mai era nevoie, că habar n-au pe ce lume trăiesc. Un singur exemplu: agentii ar fi avut în urma 'măreței reușite' a ANP coeficienți de salarizare între 4.10 și 5.80. Ce coeficienți au acum? Între 1.50 și 2.25. Așa i-a ieșit Guvernului în bobi, așa a născut ultima variantă de lege. Sigur, nu e totul pierdut, dar e în mod evident un moment dificil. Cotcodăceii n-au mai trimis adresă în unități.

Există o necunoscută majoră. Dacă prin iunie era cunoscut nivelul de referință ca fiind salariul minim brut, în prezent nimeni nu știe la ce se raportează acești coeficient. Conform recomndărilor FMI nu ar trebui să fie salariul minim brut ci ar trebui să fie altceva. Guvernul încă mai caută altceva-ul.

E evident că nu puteau controla Guvernul, drept urmare nu știu dacă mai marii ANP-ului au altă vină decât trufia. E de ajuns și e prea mult. Îmi amintesc doar că, în vreme ce sindicatele se manifestau rezervat față de intențiile și acțiunile guvernului, ANP își lăuda victorii și arăta cu degetul pe cei care îndemnau la prudență.

Ce e de făcut? Asta e întrebarea. Dar n-o să stăm cu mâinile în sân. Cu un director general care spune la televizor că salariile sunt de până la 9000 RON ofițerii și 4500 RON agenții și cu o medie umflată din pix la DEA din ANP, cine poate argumenta pentru un salariu decent?

Link util:

HotNews - Legea unica a salarizarii - ultima varianta. Coeficientii pentru Justitie, diplomatie, Armata si Politie

SNLP - Legea salarizarii (cu toate anexele)

A blog was born

Povestea Penifestului a început prin februarie 2008 de la o glumă. Făceam haz de necaz în perioada Chiuariu - Iosif și denumirea de încercare a unui festival de teatru în penitenciare ni s-a părut un nume potrivit pentru un blog despre penitenciare. Așa s-a născut numele.

Dimineața următoare s-a născut blogul în cel mai simplu format Blogger, si așa a funcționat o vreme. Primul articol cred că mi-a luat juma' de zi. Nu știu cât a durat pentru admin și pentru famiglia musat - ceilalți doi colegi, dar îmi amintesc că ne resimțeam fiecare tura.

Ne-am spus oful, am criticat, am râs, am făcut pamflet, am plâns, am comentat. Am făcut de toate. Câteodată bine, câteodată mai puțin bine - scriem despre penitenciare. De atunci au trecut 788 de articole și, într-o formă sau alta, 14 oameni au scris. Am făcut subiecte de presă și am devenit subiect de presă. Am făcut posibilă libertatea de exprimare, și - îmi place să cred - am creat o atitudine.

Unii ne-au iubit, alții dimpotrivă, dar asta e deja istorie. De ceva vreme, aici vroiam să ajung, nu mai suntem singuri pe zona blogurilor despre penitenciare. Cel mai nou este blogul colegilor de de la Penitenciarul Bârcea Mare. Am promis că dau o mână de ajutor și azi am scris ceva amintiri despre comandanți.

Blogul cel nou îl găsiți la http://sivbarceamare.blogspot.com/ Dacă nu folosiți un agregator de feed-uri ca să puteți ști ce noutăți au mai apărut, mai treceți din când în când.

Paradoxul Timişoarei

„La Timişoara nu s-a murit pentru ca activişti comunişti din rândurile doi şi trei să treacă în frunte (...) Nu s-a murit pentru ca dezbinarea socială si naţională, cultul personalităţii, dezinformarea, ameninţările telefonice şi scrise şi toate celelalte metode comuniste de constrângere să fie practicate în văzul lumii, în timp ce nouă ni se cere pasivitate in numele stabilităţii sociale. Această Proclamaţie se adresează în primul rând celor care au primit revoluţia cadou şi se miră de ce suntem nemulţumiţi, de vreme ce dictatura a căzut, s-au abrogat o serie de legi proaste şi a mai apărut şi câte ceva in prăvălii. Acum ştiu de ce suntem nemultumiţi: nu acesta a fost idealul Revoluţiei de la Timişoara. Noi, autorii acestei Proclamaţii, participanţi la evenimentele dintre 16 si 22 decembrie 1989, nu considerăm Revoluţia încheiată. O vom continua paşnic, dar ferm. După ce am înfruntat şi am învins, fără ajutorul nimănui, unul dintre cele mai puternice sisteme represive din lume, nimeni şi nimic nu ne mai poate intimida.”

Aşa se încheie un document cu valoare istorică – Proclamaţia de la Timişoara. Este documentul unor naivi frumoşi, supravieţuitorii coşmarului început în Piaţa Maria din Timişoara la sfârşitul unui decembrie trist din 1989, un decembrie căruia îi datorăm totul. Chiar şi posibilitatea de a scrie sau de a ne înjura pe acest blog. Există printre cititorii noştri mulţi abia născuţi la sfârşitul anilor 80. Majoritatea dintre dumneavoastră eraţi nişte copii frumoşi – fetiţe cu păr creţ şi băieţi în tricouri rupte. O parte din noi eram adolescenţi şi studenţi neastâmpăraţi. Iar unii... erau pe val. Şi mai sunt şi acum. „Şi vor fi iarăşi ce au fost şi mai mult decât atât” (slogan acompaniat cu râsete baritonale la o convocare recentă).

Autorii proclamaţiei credeau atunci şi sperau ca elitele politice şi instituţiile publice din România să scape de activişti, securişti şi comunişti. Sau măcar să nu fie conduse de aceştia. Nu au scăpat. În numele „experienţei”, a „maturităţii”, a „stabilităţii sociale”, sau mai nou a... „siguranţei naţionale” şi-au cerşit dreptul la cuvânt, li s-a dat un deget, au păcălit câţiva naivi, s-au căţărat din nou (micuţi) pe val şi... iată-i! Sunt aici. Sunt printre noi. Ne „conduc”. Ne vorbesc despre norme şi valori. Le vorbesc cinic, de sus, din fotolii de directori, despre principii morale şi despre viaţă acelor fetiţe cu codiţe şi băieţi de cartier care au crescut între timp, care s-au împiedicat de un anunţ din ziar pentru a se lovi apoi de morile conştiinţelor din instituţiile publice contaminate, dar cu credinţa vie de a câştiga un ban cinstit pentru familie şi cu dorinţa sinceră de a-şi face meseria.

În primele săptămâni de serviciu, majoritatea au găsit câte un exponent al subculturii profesionale informale care să îi ia sub aripă şi să îi înveţe „ce e, nene, cu puşcăria asta!”. Acei exponenţi, săgeţi veritabile ale sistemului securisto-feudal au făcut primul pas. Au explicat regulile jocului. Precum în „Hotelul de lux” al lui Dan Piţa, au apărut apoi regulile trecerii cu liftul la etajul superior, adică cele ale promovării şi ale controlului. Sau ale căderii în dizgraţie şi ale unui ascensor cu minus.

După asta au intrat în scenă maeştrii cultului personalităţii, care au învăţat între timp că cenzura mass-media poate fi transformată abil într-un joc reuşit de imagine. Construit pe spinarea copiilor frumoşi din anii 80, care acum vorbesc fluent limbi străine, care ştiu să obţină fonduri europene, care dezvoltă programe de succes, care pot îmbunătăţi imaginea unui sistem întreg, dar pe care trebuie musai să îi avem în subordine şi, dacă se poate, în conflict cu paza (unde majoritatea sunt nişte oameni deosebiţi, împreună cu care „echipa lui Şi totuşi” are astăzi şanse mari de a prinde contur). Conflictul ăsta cu paza, căreia nu a dorit nimeni niciodată să îi conteste rolul, a fost pilonul dezinformării din sistemul penitenciar românesc.

Dar vraja tinde să se spargă, domnilor! A ţinut şi aşa prea mult. Suntem cu toţii lucrători de penitenciare. Îmi doresc din inimă să port aceeaşi uniformă cu colegii mei din pază, una nouă, aleasă împreună, fără avizul CC al ANP. Poate într-o seară, la o convocare, pe malul mării. Într-un grup de lucru, cu zâmbetul pe faţă şi cu chef de muncă. Consultând, eventual şi un sindicalist, poate pe domnul Luca, pentru legitimitate. Şi poate şi un specialist în imagine şi simboluri organizaţionale, pentru un design reuşit, de impact. Poate vom observa că reinserţia socială şi custodia sunt funcţii sociale complementare ale aceluiaşi sistem. Poate vom avea o viziune, o misiune şi un crez. Poate vom crede din nou în oameni, de data asta împreună. Paza şi reintegrarea. Şi toţi ceilalţi.

Prognoza lui Brucan e la câteva luni de împlinire, iar pe mine mă întristează că estimarea sa a fost de-a dreptul optimistă. Spuneam într-un articol anterior că ducem mereu o luptă a generaţiilor, lupta dintre cei care cred cu adevărat în oameni şi cei care doar spun asta. Uitasem să adaug lupta din planul spiritual, cea dintre Timişoara noastră şi „Timişoara lor”.

Reprofilare, reorganizare, re... programare

Generalii față cu reacțiunea

Conducerea ANP demonstrează tot atâta maturitate cât un copil obraznic și needucat după o altă pedeapsă pentru încă o prostie. Se supune printre suspine, dar nu-și găsește nici o vină și uite-așa ajunge pe nesimțite un golan arogant și plin de ifose.

După ce vineri generalii lu' pește au respins propunerile sindicatelor legate de îmbunătățirea condițiilor de lucru și ca urmare au fost notificați referitor la continuarea porcedurilor conflictului de muncă, ieri galonații au revenit... propunând o nouă întâlnire. Ar mai trage puțintel de timp.

Întâlnire... ca să ce? Au fost deja vreo 10 care pe la ANP, care pe la MJLC. Care sunt rezultatele? O altă întâlnire ca să se mai bată vârtos apa în piuă și să se mai tragă galeș de timp. Cam asta și-ar dori. Nimic nu e sigur pentru gheneralii remaniabili. Cert e doar că refuză categoric să-și asume vreun angajament de vreun fel. În rest ar sta de taină până când ar 'salva' Boc economia de la ruină.

Ca un copil obraznic si needucat - păstrând evident proporțiile - conducerea ANP nu-și înțelege obligația de a respecta proceduri legale mai mult decât clare și - mai important - nu-și înțelege obligația de a gestiona sistemul penitenciar, cu bun simț și echilibru.

Avem deja un guvern idiot care omoară cu zile economia. Cred că e de ajuns. Gheneralii, Bivolul și celelalte orătănii ar trebui să înțeleagă că e chiar e treaba lor să conducă penitenciarele. Nu e o glumă și nu trebuie să-i împingă nici sindicatele, nici petițiile și nici grevele de la spate.

E doar o chestiune de bun simț în cele din urmă. Contează?

Catavencu: Sindicaliştii de la Penitenciare vor să-şi scoată şefii din închisoare

Academia Catavencu, 12 Aug 2009

Non-ştirea din acest text este că angajaţii penitenciarelor se pregătesc de grevă. Adevărata ştire este că viitorii grevişti nu cer bani. Adică nu pentru bani fac grevă. E posibil? Ei, uite că da. Să detaliem, deci, ce vor oamenii ăştia.

Păi, în principal, oamenii ăştia vor să scape de oamenii ăia. Adică de ăia de sus: subsecretarul de stat la Justiţie Constantin Radu Ragea (fost consilier şi fost partener de afaceri al ministrului Predoiu, şef peste ministerul responsabil de Administraţia Naţională a Penitenciarelor – ANP) şi Ion Băla, directorul general al ANP.

Marea problemă a sindicaliştilor de la Penitenciare este că Ragea şi Băla au cam întors pîrnăile cu gratiile-n sus, dacă putem să spunem aşa.

Au decis, adică, să facă reformă, nene. Deci închisorile să se transforme din carcere de maximă siguranţă în stabilimente ceva mai deschise (sau semi-deschise). Toate bune şi frumoase, doar că nu au consultat şi organizaţiile sindicale (aşa cum prevede legea) şi nici nu au făcut vreo analiză a resurselor necesare implementării proiectelor lor.

Nu de alta, dar numai la schimbarea statutului închisorilor era nevoie de estimarea unor costuri de transport al deţinuţilor dintr-un loc în altul, de amenajare a noilor spaţii de detenţie etc. Başca, Ragea şi Băla au mai schimbat şi programul de lucru al gardienilor, care trebuie să vină la muncă şase zile din şapte, cîte opt ore pe zi.

Aşa că atît Federaţia Sindicală din Administraţia Naţională a Penitenciarelor (FSANP), cît şi Federaţia Sindicatelor din Administraţia Publică (FSAP PUBLISIND) i-au cerut ministrului Predoiu şi directorului ANP să fundamenteze aceste măsuri luate după ureche şi să stabilească costurile, avînd în vedere că ele au început să destabilizeze sistemul penitenciar.

Mai ales că deficitul bugetar pentru 2009 sare de o sută de milioane RON, iar ANP are deja datorii de zeci de milioane către furnizori. În plus, orele suplimentare ale personalului din sectorul operativ nu sînt plătite din noiembrie 2008. (sursa: Catavencu, editia online - 12.08.2009)

Un NU cât o grevă

E simplu. Nu sunt prea multe variante. Fie conducerea ANP/MJLC rezolvă probleme și demonstrează că merită să i se acorde încrederere, fie n-o face. Până acum n-au demonstrat decât că nu vor, nu pot, n-au chef, și - în general - că nu-i intresează.

ANP respinge propunerile

ANP consideră ca a tras destul de timp. Drept urmare, vineri 07.08.2009 prin adresa cu nr. 231995 a anunțat ritos că respinge propunerile referitoare la, foarte important, îmbunătățirea condițiilor de lucru.

Propunerile sunt mai mult decat rezonabile, dupa cum s-a vazut si din procesele verbale ale sedintelor de negociere. Angajamentele sunt, se vede limpede, inacceptabile. Asta e, atât pot anepeii.

Conflict de muncă cu acte-n regulă

Drept urmare, avem conflict de munca. Ieri sindicatele au facut solicitarea de conciliere care, în cele dn urmă, va duce părțile la Ministerul Muncii pentru îndeplinirea procedurilor. Complicat si de durata, dar etapele trebuie urmate cu strictețe.

ANP și MJLC au promis multe dar, după cum era de așteptat, nu s-au ținut de cuvânt cu nimic. Au ratat astfel cu bună știință și premeditat șansa de a soluționa prin dialog acest conflict.

Promisiuni neonorate

Lista scurtă promisiunilor neonorate arată cam așa:

• MJLC nu a făcut solicitarea de suplimentare a bugetului deși și-a asumat public acest demers;
• nu s-au găsit bani pentru plata orelor suplimentare și a celorlalte drepturi în discuție;
• nu există proiecte pentru îmbunătățirea condițiilor de lucru;
• transparența decizională rămâne o chestiune de paradă.

Nici un rezultat

Nu se văd deci rezultate. Și, asta nu înțeleg șefii penitenciarelor. De rezultate e nevoie pentru dezamorsarea acestui conflcit nu de discutii si nici de alte intelegeri, pacturi, memorandumuri si alte hartii/bălării.

E simplu. Nu sunt prea multe variante. Fie conducerea ANP/MJLC rezolvă probleme și demonstrează că merită să i se acorde încrederere fie n-o face. Până acum n-au demonstrat decât că nu vor, nu pot, n-au chef, și - în general - că nu-i intresează.

Lecţia Chertiţie

Am urmărit evoluţia domnului Ioan Chertiţie şi trebuie să vă spun că sunt impresionat de acţiunile dumnealui. Ori de câte ori cineva face gesturi remarcabile sau banale, apare întrebarea: „de ce?”

Căinţă creştină, dorinţa „omului nou” de a-l da în vileag pe cel „vechi”, după cum el însuşi spunea, sau exhibiţionismul unui miliţian, împletit cu mândrie şi cu dorinţa de afirmare? S-a autodefinit ca fiind torţionar, deşi a lucrat în anii în care, aparent, erau mai puţini torţionari. Chiar domnia sa a spus că a exagerat puţin când şi-a spus torţionar.

Când ne gândim la torţionari, ne imaginăm nişte brute din puşcăriile anilor 50’-60’, cu bastoane, care terorizau şi ucideau intelectuali, creştini, ţărani ş.a., oameni care nu se supuneau regimului comunist-ateu. Domnul Chertiţie a deschis o nouă perspectivă asupra fenomenului.

Ne-a povestit despre îndoctrinarea miliţienilor, atât la cursurile de pregătire (de trei luni), cât şi la locurile de muncă, despre dependenţa şi plăcerea de a lovi, despre ura inoculată ş.a. Ceea ce mi-a rămas, însă, adânc inscripţionată în creier a fost ideea continuităţii anumitor practici şi după revoluţie.

În 1994, când m-am angajat eu, am simţit înapoierea acestui sistem, practici inumane de înfricoşare şi de agresare fizică a celor întemniţaţi, tehnici securisto-comuniste de manipulare şi şantaj, atât la adresa deţinuţilor cât şi, mai ales, la adresa angajaţilor, hărţuiri sexuale la adresa colegelor mai tinere etc.

În discuţiile pe care le aveam cu colegii mai în vârstă auzeam cu stupoare cum povesteau cu satisfaţie despre metoda “culoarului” prin care trebuia să treacă deţinutul. Unul dintre ei chiar îmi povestea cum un deţinut a reuşit să treacă repede prin culoar şi să încaseze ceva mai puţine lovituri, dar la capăt l-a aşteptat el şi i-a aplicat un şut în gură proiectându-l acolo unde îi era locul: între pumnii şi bastoanele colegilor.

Aceasta era încă realitatea în anii 90’. Orice om cu idei cât de cât mai umaniste sau creştine era privit cu suspiciune, ca aliat al bandiţilor. Dacă un deţinut era agresat sexual şi încercai să faci ceva ca să nu mai fie supus agresiunilor de către colegii de detenţie, ţi se răspundea: “Ce-ţi pasă ţie? Aşa-i la puşcărie. Eu l-am pus să fure?”

Aceste replici veneau de obicei de la oameni care nu se sinchiseau să care acasă cât mai multe de la unitate, să fure, cu alte cuvinte. Mulţi dintre tinerii angajaţi în sistem erau corupţi de cei mai în vârstă şi ajungeau asemenea lor în scurt timp.

Din fericire, în ultimul timp sistemul s-a deschis, au apărut legi noi, oameni noi, mulţi dintre agenţi sunt chiar mai şcoliţi decât ofiţerii, există sindicate, oamenii au şanse să-şi apere drepturile în instanţă.

Chiar dacă apare inconvenientul abuzului de drept, chiar dacă încă suntem puţini şi supraîncărcaţi, chiar dacă încă mai e multă ipocrizie, chiar dacă se mai pot măslui concursuri şi la posturile de conducere se ajunge doar cu "sprijin", dacă încă nu se pune accent exclusiv pe competenţe, trebuie să recunoaştem că sistemul a evoluat, s-a umanizat considerabil şi penitenciarul începe să semene cu o instituţie aproape civilizată.

Demersul domnului Chertiţie capătă, astfel, semnificaţii noi. Aşa cum dumnealui îşi asumă greşelile trecute şi se disociază de ele, întreg sistemul trebuie să-şi asume şi să se lepede de obiceiurile moştenite din vremuri trecute şi încă neîngropate.

Dacă dumnealui este sincer în demersul pe care-l face sau nu, de asta răspunde singur în faţa conştiinţei dumnealui şi în faţa Lui Dumnezeu, dar de ceea ce facem noi în acest sistem, în care există oameni, colegi şi deţinuţi, care sunt influenţaţi de deciziile noastre, ale fiecăruia dintre noi, vom răspunde individual.

Nu pot să închei fără să-i mulţumesc domnului Chertiţie pentru lecţia pe care am primit-o de la un fost miliţian.

Şi totusi...echipa

Zilele trecute am citit un comentariu la unul dintre articolele publicate pe blog, comentariu care făcea referire la faptul că unele sectoare merită mai mulţi bani, altele mai puţini, că funcţiile de conducere nu sunt corect repartizate pe sectoare ş.a.

Au urmat replici, unele acide, altele înţelepte. Veşnica dispută dintre pază, socio-educativ şi economico-administrativ... Este exact otrava de care nu avem nevoie în aceste momente. Dacă ne vom înfrupta din ea, vom ajunge să ne canibalizăm, să ne sfâşiem între noi şi să pierdem toţi.

Mişcarea sindicală, după bâlbâieli şi treceri dintr-o barcă în alta, a reuşit, în sfârşit, să se mobilizeze în faţa crizei. Solidaritatea şi coerenţa au fost cuvintele cheie. Societatea a perceput corect fenomenul pentru că sindicaliştii au vorbit la unison.

Nu sunt un fan al mişcării sindicale, dar acum am simţit că n-am plătit în zadar cotizaţia, m-am simţit bine să fiu reprezentat de astfel de oameni. Acum trebuie să ne ferim de două tentaţii: compromisul deşănţat şi dezbinarea.

Dezbinarea este moartea sindicalismului şi agonia profesionalismului. S-a văzut în toţii anii aceştia că noi nu ştim încă să muncim în echipă, nu ştim că avem nevoie unii de alţii, poate pentru că nu am dat încă de greu şi nici nu suntem obişnuiţi să ne concentrăm pe obiective.

Acum ne-a ajuns cuţitul la os. E timpul să purcedem la drum ştiind bine încotro mergem, de ce ne îndreptăm în acea direcţie şi pe cine ne putem baza. Pe această cale avem nevoie de competenţele fiecăruia: de vigilenţa, de forţa şi de stricteţea pazei, de creativitatea, deschiderea şi apropierea de om a socio-educativului, de abilităţile economice ale logisticii etc.

Lucrând în echipă, ne vom contamina de ceea ce au ceilalţi bun şi vom evolua. Din contră, privind cu pizmă spre colegii noştri, riscăm să rămânem singuri, neputincioşi şi săraci.

Prin urmare, dragi colegi, n-o fi chiar atât de greu să ne respectăm, să nu ne credem singuri importanţi în sistem, să acordăm prezumţia de profesionalism şi de colegialitate celor alături de care intrăm zi de zi pe poarta 1 a penitenciarului! Primul pas a fost deja făcut. Al doilea va fi înainte sau înapoi? De noi depinde.

Micuţi pe val...

Zilele trecute, la o emisiune TV, o doamnă politician, altfel respectabilă, fiind întrebată ce post de ministru crede că i s-ar potrivi, a stat şi s-a gândit, apoi a răspuns: „Cred că singurul post pentru care am competenţe este cel de ministru al învăţământului, pentru că am terminat o facultate de litere şi pentru că am predat vreo trei ani.”

În opinia doamnei, e suficient să termini o facultate şi să predai câţiva ani pentru a ajunge într-un astfel de post. Din păcate, a început să ni se pară firesc să avem astfel de argumente. Ei, dacă doamna aducea şi un argument de nivelul „master” sau „doctorat”, probabil că s-ar fi simţit capabilă să influenţeze învăţământul european.

Adevărul e că nu mai contează competenţele. Singurul certificat de competenţă este sprijinul politic. Dacă ai pârghii, eşti pe val, te crezi competent şi îndreptăţit să tragi apa după tot ceea ce au făcut predecesorii tăi, spui vorbe mari pe care uneori le crezi, apoi ţi se fâsâie, sprijinul ţi se duce şi tu îţi dai cu fundul de pământ parcă neştiind ce te-a lovit.

Nimeni nu te mai cunoaşte şi puţini mai sunt dispuşi să-ţi vorbească. Te întrebi unde sunt cei care-ţi aplaudau ideile (preluate de la ei) şi care făceau coadă la uşa ta. Din Făt-Frumos te-ai transformat în Zmeul cel Răpciugos şi povestea ta s-a sfârşit lamentabil. Speranţa, însă, moare ultima. Încă mai aştepţi un val care să te ridice...

Sistemul penitenciar nu este nici el imun la influenţele politicului. Şi aici se nasc „competenţi” la umbra politicului, micuţi pe val, cu zâmbete superioare, nefiresc desenate pe feţele schimonosite de mândrie. Unii îi invidiază, îi urăsc, îi sapă.

În clipele mele de răutate mă distrez pe seama lor, dar apoi îmi revin şi nu pot decât să-i compătimesc. Să urci în locuri tari, fără să fii pregătit şi menţinut de propriul efort şi de o competenţă reală, e chiar jalnic.

Stadiul negocierilor

Niște măgari

...cu stele

Măgarii ăștia, că altfel nu le poți spune, nu lasă să trecă o zi fără să-și dea în stambă. La negocieri cerură timp ca să se mai gândească, ca să se mai consulte pe programul pentru grupele de intervenție. În timpul ăsta trimiseră depeșă în țară cerând să se respecte o decizie a directorului general aflată în flagrantă opoziție cu ordinul ministrului ce reglementează programul si activitatea grupelor de interventie.

Îmi cer anticipat iertare măgarilor. Măgarii ăia cu patru picioare n-au nici o vină, dar ăștia cu două care populează etajul unu cu jilțuri din Maria Ghiculeasa 47 sunt fenomenali. Când încercau să impună programul la Mărgineni și Ploiești la fel au făcut. Una se stabilea la prânz alta se trimitea în unități după masa. Așa se face că ultima revenire a fost semnată pe atunci (mai 2009) de directorul general și președinții de sindicate, după o ceartă monstru.

De nevoie au acceptat că nu prea e bine, dar măgăreii nu au încetat. Cu o zi înainte de revenirea la programul agreat de personal au mai trimis o adresă în care pe 3 pagini povesteau ce program mișto au născut țestele lor și ce treabă nașpa se va întâmpla dacă facem ca sindicatele. Si după aia au mai fost 2 în același ton, scrise de aceleași capete care-au născut puiul viu la Ploiești și Mărgineni. Iar de mâine începe o analiză 'obiectivă'.

...cu economele

Măgărița de la economic, Pinocchia pe numele de penifest, după ce s-a ținut în copite că ANP n-are probleme trimise ieri în penitenciare mail sub semnătura lui Acadel cerând ca unitățile să-și propună singure reducerea bugetului. Mișto nu? Dacă nu i-a ieșit cu tabelele încearcă să scoată castanele cu mâna directorilor economici și a contabililor șefi.

E clar chiar și pentru cititorii lu' The Economist că dacă ceri 35 mil RON suplimentare pe salarii ai cel puțin decembrie descoperit. E clar chiar și pentru doctoranzii în economie că dacă ai un buget de 135 de mil și ai cheltuit 85 până în iunie, mai ai nevoie de cel puțin 40 ca să plătești toate dangaralele (că vine și aprovizionarea de toamnă între timp). Dar Pinocchia continuă să pretindă că totul e perfect.

Gaura se vede din avion. Nu se platesc ore suplimentare, nu se platesc prime de vacanta, sunt probleme cu decontul chiriei, sunt probleme cu decontul transportului, iar facturi neplătite sunt o grămadă deși s-a făcut un efort disperat după miting de a se vira ceva unităților. Ragea și ză tim spun la toți că suntem pe roze. E perfect, doar realitatea e altfel.

...cu proptele

Niște măgari mincinoși care merg în două picioare și au multe păreri proprii! Și o căruță mare...

Remaniabili

Doi, amândoi, doar doi

Zice-se că doi dintre directorii generali adjuncți sunt pe cale a fi remaniați. Li s-a cerut deja demisia primind și răgazul de a-și mobiliza pilele. Cel mai Mare Ionel și-a luat puțin concediu ca să plângă pe la pesedei, Cel mai Spion Firinel a fost chemat din concediu ca să i se retragă sceptrul siparezilor după ce a pierdut încrederea Bivolului.

Cei doi sunt deci remaniabilii, rămâne de văzut dacă remaierea se va și produce. Mare scofală nu ar fi nici într-un caz nici într-altul. S-ar vărsa două lacrimi la nivel de secretariate, s-ar bea două șampanii la etajul 7 și s-ar primi cu brațele deschise înlocuitorii.

Politică, incompetență și informații

Cel Mai Mare Ionel se pare că și-a atras mânia Independentului după ce a complotat cu un secretar de stat și a transmis la un minister 'dujman' ceva terenuri d-ale ANP. Fapt real, la începutul lui iulie când și Independentul Predoiu și directorul general lipseau motivat de pe corabia justiției s-a aprobat pe sub mână un HG care transfera niște terenuri.

Cel Mai Spion Firinel se pare că a greșit prin lipsa de informare și prin faptul că nu l-a slujit dibaci pe Bivol (n.a. Radu Ragea, subsecretar de stat). Care Bivol, și-a dat seama că Firinel e incompetent după ce l-a ținut în funcție cu măsluirea de rigoare a unui dosar de concurs care n-ar fi trebuit aprobat pe motiv de demitere din funcție prin 2005.

Demisii nu demiteri

Motivele - dacă astea sunt - nu par a fi foarte serioase, dar asta a transpirat. Cel Mare a trădat politic, Cel Spion a trădat informativ. Cu toate astea, schimbare - neschimbare, nu e nici o scofală. MJLC nu va recunoaște că a greșit și nu există nici o garanție că cei noi vor fi potriviți pentru funcție.

Remanierea va fi însă prezentată ca o mișcare reformistă, asta e clar. Ministru independent și rageanezi vor da vina cu grație pe demiși. Sigur, există și posibilitatea ca remaniabilii să nu accepte să-și dea demisia. Aici ministrul va dovedi cam câtă autoritate are față de oameni cu ceva spate politic și excesiv de mult tupeu.

Opțiuni

... semnează orice ca să câștige timp. O stratagemă banală dar care se tot aplică în negocierile cu salariații.

În anii '90 minerii au fost atât de hotărâți să îngenuncheze autoritățile încât au reușit, Pacea de la Cozia semnată de primul ministru Radu Vasile a devenit între timp studiu de caz.

Unii spun că minerii au câștigat dar n-au știut ce să facă cu victoria. Poate fi o explicație. Mai există și varianta potrivit căreia au fost folosiți drept masă de manevră și armată de ocazie în tot felul de jocuri politice. Cu siguranță și asta poate fi o explicație.

Dacă e să vedem doar partea tehnică a evenimentelor avem un exemplu perfect despre cum se negociază prost dintr-o poziție net avantajoasă. S-a obținut o listă de promisiuni care n-au fost niciodată respectate de guvernanți.

Istoria consemnează că mineritul a fost distrus, iar minerii și mineriadele au devenit o referință negativă pentru orice român. Nimeni nu mai știe ce era pe lista de revendicări și care au fost promisiunile.

*

Ca să revenim la penitenciarele noastre... în următoarele săptămâni se va vedea dacă negocierile sunt mai avantajoase decât greva sau dacă sunt mai avantajoase cu amenințarea grevei. E adevărat că există dialog, dar e la fel de adevărat că promisiunile nu țin loc de rezultate.

Este momentul în care MJLC și ANP semnează orice ca să câștige timp. O stratagemă banală dar care se tot aplică în negocierile cu salariații. Încă mai funcționează, iar cine se grăbește să-și declare victoria pierde de fiecare dată.

PS În aprilie 2008 s-a semnat, cine-și mai amintește, un memorandum cu sindicatele din penitenciare. Ministrul se temea atunci de mișcări de protest în perioada Summit-ului NATO. Ce s-a întâmplat după?

PPS Mâine amănunte despre căderile în dizgrație de la vârful ANP. Personaje, motive, scenarii, dramolete de etajul 1 Maria Ghiculeasa, 47. Duminică, zi liniștită, avem timp să ne desfășurăm. Pentru direcția de specialitate recomand intrarea în dispozitiv mâine pe la 08.00.

Link-uri utile:

- http://penifest.blogspot.com/2008/04/news-alert-memorandumul-cu-sindicatele.html

- ANP - Sindicatele din penitenciare, seduse si abandonate