Meseria bratara de aur

Exista in sistemul penitenciar convingerea ca cei veniti din afara sistemului sunt niste impostori. Inginerul sau militarul nu mai sunt nume de meserii, sunt acuze la adresa unor oameni care s-au infiltrat intr-un spatiu exclusivist. Evident, idealul este ca meseria de lucrator de penitenciare sa fie invatata in scoala iar angajatii sa fie trecuti prin filtre autentice. In realitate nu se intampla asa, am intalnit absolventi de scoala penitenciara care s-au dovedit a fi niste semidocti cu pretentii si "ingineri" destoinici care fac mult bine locului.

In tarile civilizate, nimeni nu patrunde in sistemul penitenciar fara o practica prealabila, fara mai ales o serie de teste si examene gandite si aplicate de catre oameni carora nici nu le trece prin cap sa inchida ochii la nepriceperea sau la prostia candidatilor. Plus testarea psihologica (reala si nuantata!), eliminatorie in cazul in care se dovedeste ca omul este limitat sau dezechilibrat. La scoala asta aplica tot felul de oameni, fie ei militari sau ingineri si principalul motiv este siguranta locului de munca plus recompensa materiala, care nu este de neglijat. Pe parcurs, ei ajung insa sa se implice ( de cele mai multe ori peste propria lor asteptare) intr-o meserie pe care o privisera pana atunci cel putin cu rezerve.

Avem in acest moment scoli prodigioase, in materie de penitenciare? Sunt absoventii nostri niste specialisti autentici? Cum ar trebui sa arate filtrul prin care ar trebui sa treaca candidatii? Ce fel de carte se invata la Academie si la Tg.Ocna ?

Să trăim că-i trebuim

Conferinţă extraordinară Publisind

Pe scurt: intenţii bune, politicieni români, presă din Balcani, mesaj clar. Îngheaţă salariile. Cum? Cu tupeu.

Un comentariu care merită atenţie

1. Da in principiu salariul de merit este pierdut. Studiati cu atentie bugetul MJ, mai exact cel alocat ANP. Articolul bugetar salarii de merit pe anul 2009 este finantat cit sa acopere primele doua luni ale acestui an, aceasta intrucit in 2008 salariul de merit s-a dat incepind cu februarie (februarie 2008-februarie 2009). De ce nu este finantat acest articol pe anul 2009 integral?

Pentru ca a sunat un telefon iar "vocea suava" de la celalat capat al firului a trasat ca sarcina sefimii noastre nefinantarea acestui articol intrucit, gind la gind cu bucurie, domnul Boc dorea sa promoveze o ordonanta care sa elimine salariile de merit in 2009 la bugetari. Ordonanta va aparea dar articolul care prevedea taierea salariului de merit a disparut datorita insistentei sindicatelor. "Vocea suava" care i-a prostit pe mai marii nostri acum ride de noi, oficial negind ca ar fi existat vreodata o asemenea convorbire telefonica.

Este vorba de un inevitabil revers al medaliei in sensul ca convorbirile telefonice de acest fel sunt atit de folosite de sefii nostrii cind ne prostesc pe noi incit si lor li s-a parut normal sa execute indicatiile primite in acest fel fara sa intrebe nimic. Noi toti platim acum... Rectificari bugetare se pot obtine iar MJ-ul a cam reusit sa obtina ce vroia. De data aceasta lucrurile insa sunt complicate de cuantumul alocat ministerului pentru sporul de incordare neuro-psihica dat magistratilor.... Sansele noastre sunt aproape nule. Daca vom obtine ceva vor fi doar firimituri.

2. Surprizele "placute" incep cind asezi alaturi bugetele ANP pe 2008 si 2009 pentru o comparatie.

3. Regionalizarea si restructurarea vor fi pumnul in gura bagat unitatilor si celor nemultumiti de Bala et Comp. Scuza oficiala si stupida va fi cea a incadrarii in cheltuielile bugetare alocate pe cheltuieli de personal. E simplu, nu? De ce sa te lupti sa obtii ceva cind poti doar sa executi. Si cei de sus incep sa se complace in lucrurile simple care nu genereaza batai de cap. Multi vor plinge, o parte din oameni vor fi mutati, o parte din functii vor fi transformate.

De ce? Asa stiu unii sefi (din proprie experienta) sa inchida gura celor care vad lucrurile altfel. Intr-un fel problemele conducerii cu nemultumitii se rezolva cind reduc totul la un numitor comun (frica si grija pentru salariu) si il fac pe agent/ofiter sa se declare multumit doar pentru ca are un loc de munca. In acel moment de spaima nu se va mai auzi nici o voce care sa conteste autoritatea, comentariile sau actele stupide facute de sefi (cazul salariului de merit, al programului turelor, reprofilarea).

PS. Personal cred ca aceasta batalie cu actualii sefi va fi ultima din istoria ANP-ului. Ei sunt ultima generatie de directori care considera ca a ordona inseamna management, care cred ca subordonatii nu trebuie sa fie decit simpli executanti. Sunt ultimii care se considera stapinii adevarului absolut ca urmare a propriei experiente in munca de penitenciare. Si sunt ultimii in sistem care au prins gustul lui "Sa traiti!".

Daca noi - astia multi - vom cistiga batalia cu ei (si aici va incepe cu adevarat sa-si spuna cuvintul taria de caracter a lui Teoroc si a lui Dumitrascu) de abia atunci cred ca va incepe cu adevarat o perioada buna pentru aceasta administratie orientata si pe angajat nu numai pe detinut. Sunt semne bune dar si multe semne rele (cred ca modul ascuns in care isi promoveaza agenda actuala conducere este cel mai rau semn).

PPS. Eu unul nici acum, dupa atitea luni de la numirea lui, nu pot intelege de ce Bala da in noi in halul in care da. Ar fi trebuit sa ne apere, sa ne sustina pentru ca si el a pornit tot de jos .... Daca crede ca si face aceste lucruri, cu regret il informez ca pina acum nu a reusit decit contrariul. (sursa: link, 30.03.2009)

Nemultumitul de meserie

Bunica mea, care era o femeie aspra de la tara, era intotdeauna foarte greu de multumit. Daca ploua mai mult de o zi, se revolta impotriva ploii care urma sa innece culturile, daca nu ploua la data prestabilita, seceta urma sa compromita definitiv toate culturile. Chiar daca ploaia venea sau pleca la timp, lucrul asta nu inmuia neaparat inima bunica-mi care continua sa bombane in virtutea inertiei. In felul ei bunica-mea avea dreptate, dupa ce un taran sta toata viata la voia intamplarii, neincrederea devine o stare de fapt.

Am propriile mele nemultumiri legate de mersul lucrurilor din tara mea, din sistemul penitenciar al carui angajat sunt si imi exprim nu de putine ori nemultumirea cu glas tare. Lucrurile care ma nemultumesc insa, nu au nicio legatura cu intamplarea si capriciile vremii, ele sunt legate de oameni, de felul in care sunt ei in stare sa-si faca datoria, sa-si asume responsabilitatea. Nemultumit cum sunt, am la indemana doua variante, sa urasc si sa ma lamentez la nesfarsit sau sa incerc sa inteleg, sa incerc sa caut solutii practice.

Multe dintre comentariile postate pe blog vin din partea unor nemultumiti de meserie, al caror unic scop in viata este acela de a nega la infinit orice alta parere sau varianta, orice incercare de indreptare - fie ea si teoretica! - a lucrurilor, de unde si entuziasmul cand articolul este critic, de unde si incapatanarea de a nu se plia niciodata pe subiect, indiferent de natura acestuia. Ma tem ca in privinta acestui tip de abordare nu este nimic de facut, asa cum este imposibil sa-ti convigi vecinii care pandesc la scara blocului ca nu vor fi mai fericiti urand oamenii tineri sau oamenii sanatosi sau oamenii mai bine situati din punct de vedere material.

Am subliniat lucrul asta si cu alte ocazii, nu ma intereseaza sa castig premiul "Blogul anului", pentru mine, blogul este in primul rand un exercitiu de comunicare si cine nu face efortul unui dialog argumentat, civilizat in orice caz - ceea ce presupune un minim respect pentru efortul autorului, pentru dreptul la opinie al celorlalti cititori, poate opta oricand pentru tot felul de alte variante, inclusiv pentru varianta oferita de peretii pe care unii romani obisnuiesc sa-si "posteze" un anumit gen de mesaje.

Pot sa inteleg si pot sa accept ca uneori calitatea articolelor noastre lasa de dorit, nu suntem scriitori de meserie, uneori suntem obositi, uneori suntem in criza de timp, alteori n-avem nicio inspiratie dar subliniez faptul ca toti lucratorii de penitenciare au la dispozitie posibilitatea de a expedia propriile articole, sau de a informa atunci cand noua ne scapa informatia, sau de a propune subiecte importante. Ce e drept asta presupune un efort si o doza mai mare de implicare care nu aduce nicio crestere de salariu si nicio recunoastere publica.

Cererea şi cerutul

- Nu, tinere! Cererea trebuie să fie scrisă de mână! Ce nu e clar? N-ai văzut modelul? Ce e aşa greu?

- Păi modelul e dactiolgrafiat domnuuu’… Cum sa-i spun frate? Domnu’ şef? Zice că-l iau peste picior. Domnu’… nu ştiu ce grad are, că i-aş spune pe grad. E dactilografiat domnu’ ofiţer.

Zâmbeşte. E clar că am nimerit-o. Eh, uite că m-am scos. Nu mai trebuie sa stau iar la coada aia. Gata am depus dosarul, mă duc şi la o bere după, că doar sunt om mare acu’. Eh, nu încă… să iau examenul şi după aia văd eu…

- Auzi bă, da ce militar eşti tu? Păi se poate?! Să nu ştii gradele. Eu sunt… Nu mai ştiu ce grad mi-a spus, mă gândeam deja la viitorul luminos şi la nobila carieră a armelor. Hai scrie cererea asta şi lasă dosarul.

- Păi asta nu e bună?  Da, ce s-a mai înnegurat frateeee… Că e semnată de mine şi e exact după model. Ia uite si ăsta ce-l freacă, dacă am scris de mână sau am dactilografiat cererea lu’ peşte!

După o discuţie de Caragiale şi refacerea cererii, mi-a luat dosarul. Si, in cele din urma m-am văzut fericitul slujitor al interesului public. Povestea mi-a rămas în minte, restul de acest gen le-am indexat pornind de la această întâmplare. Un funcţionar insista să respecte un obicei, fără să aibă o explicaţie logică sau de bun simţ. Pur şi simplu aşa se obişnuise, aşa făcuse toate lucrările anterioare şi n-avea chef să-i schimb eu rutina.

Nu e mare lucru. E doar una dintre miile de poveşti despre rezistenţa la schimbare. Fiecare am fost implicaţi în discuţii absurde. Fiecare, într-o măsură mai mare sau mai mică, am îndoit puţin logica ca să ne vedem odată cu ştampila sau cu semnătura care ne purta prin birouri, ghişee sau alte temple ale rutinei.

Partea hazlie e că atunci mi-am închipuit că e doar un mic sacrificiu şi că oricum nu trebuie să-i văd pe domnii cu semnăturile şi ştampilele în fiecare zi. N-a fost aşa, domnii ăştia se pare că sunt indispensabili. La tot pasul cineva îţi flutură o hârtie pe sub nas, pe care trebuie mai devreme sau mai târziu să apară o semnătură sau o ştampilă.

Dar, pentru că există şi o parte bună. Schimbarea s-a produs. Toate documentele sunt acum acceptate in formă tehnoredactată. Ba, mai mult. Dacă sunt scrise de mână nenea ăla de la birou îţi explică mintenaş că nu înţelege ce-ai scris acolo şi că documentul trebuie citit de mulţi oameni care n-au timp să descifreze caligrafiile oricui. Aşa, o semnătură mai merge. Dar atât. Restul lăsăm pe seama tehnicii.

Unii cred că se schimbă, când de fapt îşi rearanjează vechile stereotipuri şi automatisme. Rutina a fost înlocuită cu altă rutină pentru că asta e tot ce poate să tolereze "sistemul”.

Bughi Mambo Rag

(salată muzicală, joc de memorie sau laitmotive ale spiritului steinhardtian)

Forma cea mai perversă şi mai periculoasă a răutăţii este răutatea acoperită de hârtii şi de prevederi regulamentare. Atunci când premedităm o agresiune prin realizarea unui inventar al articolelor legislative sau prevederilor regulamentare care să acopere un act de răzbunare sau de vendetă, când răutatea este căutată, când greşeala este vânată, când singura preocupare a agresorului este găsirea unei forme legale de a face rău, de a justifica nedreptatea, atunci avem de a face cu oameni deosebit de periculoşi.

***

Nu ştiu de ce, în ultima perioadă am flashuri cu comunişti. Îmi vine în minte formula fluturată de mineri în anii 1990 - „noi muncim nu gândim” – şi intervenţia preşedintelui de atunci al ţării, care mulţumea minerilor pentru „spiritul civic de care au dat dovadă cu ocazia convocării de la Bucureşti”.

***

In penitenciare avem de a face adesea cu personalităţi de Tip A, (hiperactive), foarte agreate de conducerile unităţilor, de regulă, nişte furnicuţe abile cochete sau bărbaţi foarte hotărâţi şi gravi în atitudine (de obicei doar în raport cu alţi bărbaţi, potenţiali concurenţi sau adversari), care mută munţi de hârtii, care domină atmosfera prin aerul de superioritate şi care vorbesc despre „efectivele” de deţinuţi ca despre „mijloacele fixe sau mobile, după caz”.

***

Am avut recent o discuţie interesantă cu un coleg din pază. Făceam o comparaţie între activităţile de plimbare, mult mai bine puse la punct şi mult mai ordonate, dom’le, şi cele de la club. Între supraveghetorul care de dimineaţa până seara scoate „efectivele” şi le plimbă zilnic (activitate ce necesită, de altfel, atenţie, supraveghere, tact, orientare, simţ de răspundere, fără niciun dubiu) şi psihologul care după 3-4 consilieri şi un program de grup e varză şi se încarcă uneori (mai ales dacă e empatic şi profesionist) cu toate problemele celor consiliaţi.

Foarte rar, directorii de unităţi îşi pun problema organizării efective a unei singure activităţi la club, cu un număr x de deţinuţi. Acea activitate trebuie să răspundă unei anumite nevoi. Plimbarea e un drept al tuturor deţinuţilor. Selecţia acelor deţinuţi se face printr-un proces de evaluare, gândire, abstractizare, intuiţie. La plimbare se „scoate” pe camere, ordonat, eşalonat, disciplinat. A conduce un program de grup presupune elaborarea unui plan al activităţii. Plimbarea se poate face şi prin supraveghere pasivă. În faţa deţinuţilor care au ieşit la activitate trebuie să livrezi ceva. La plimbare, poţi să socializezi sau nu.

Activitatea de grup o faci, de multe ori între comisii, hârtii, întâlniri de lucru, etc. Plimbarea o faci între alte două plimbări. Fiecare activitate de grup presupune organizare şi motivare. Plimbarea o planifici odată şi bine. Şi foarte eficient, desigur.

La sfârşitul zilei, însă, cei doi, supraveghetorul (însoţitorul) şi psihologul îşi doresc adesea să bea o bere. Uneori, chiar împreună. De ce nu? Din nefericire, se întâlnesc mult prea rar în afara secţiei. După prima halbă, supraveghetorul ar putea să îşi facă un catharsis şi să spună cât de nefericit te simţi când vezi că deţinutul se descarcă în faţa psihologului, iar tu nu poţi să faci asta, pentru că nici măcar nu e prevăzut în statul de organizare al unităţii un post de psiholog pentru personal. Chiar dacă legea 293 prevede asistenţă psihologică gratuită pentru „fpss”.

Psihologul, după ce „lasă garda jos”, ar putea să se declare necăjit că munca lui nu poate fi cuantificată în număr de deţinuţi / registru / curte de plimbare / eşalonare / efectiv / mijloace mobile / mijloace fixe / puşcărie.

***

Supraveghetorul, după ce constată că psihologul ăsta nici nu e chiar atât arogant, ar putea să îndrăznească să îi povestească despre familie. Să îi arate chiar o poză cu copiii lui. Psihologul ar putea să constate că supraveghetorul ăla pe care l-a tratat de sus nici nu e atât de indolent. Ba chiar e inteligent şi onest. Şi, în definitiv, a construit mult mai multe decât el. Are o familie. Doi copii fericiţi, cel puţin în fotografie, păreri certe despre viaţă şi puşcărie (sau invers), un serviciu stabil, domle, o psihologie a simţului comun desăvârşită şi mult mai puţine semne de întrebare despre puşcărie şi viaţă (sau invers).

După încă un „biberon”, psihologul constată că pe agent îl cheamă Nicu, iar Mihai sună mult mai bine decât acel fals „don psiholog” sau „don inspector”.

Dar e târziu, mâine trebuie să reîntâlnească aceleaşi „efective”. Unul să îi plimbe de la cameră la aer, cu tact, iar celălalt, tot cu tact, să îi trimită la „plimbare”, dar să le creeze iluzia că „plimbarea” a durat mai mult de o oră şi că, cel puţin la nivel cognitiv, plimbarea (the walk) a avut loc where no one has gone before.

***

“Domnule psiholog, am auzit că în timpul dumneavoastră liber vă apropiaţi prea mult de subalterni”.
„Bai, Nicu, ai înnebunit?! Cu fraieru’ ăla ţi-ai găsit să bei?! Vezi, mă, că te dă în gât cât ai clipi. Nu cumva să ai încredere în el”

„Don comisar, sunt agent Plimbărescu şi în timpul plimbării noastre nu s-a întâmplat nimic deosebit. Poate doar am văzut dincolo de puşcărie... O viaţă. Aveţi dreptate, să revenim cu picioarele pe pământ.”

Ce oale sparte mai plătim?

România împrumuta mai ieri de la FMI, BERD şi alte instituţii financiare 19,5 Mld Euro. Clasa politică românească şi bancherii au aplaudat furtunos venirea purcoiului de bani. Care bani, ne spune un finanţist vor fi împărţiţi astfel:

-  12Mld  Euro (primele 5Mld vor fi virate la începutul lunii mai) vor merge in exclusivitate la BNR;

- UE va acorda 5Mld Euro, banii urmând a fi virați in iulie si vor fi dedicați finanțării deficitului bugetar;

- 2Mld  Euro vin de la BERD, Banca Mondială si alte instituții financiare si se vor duce in investiții.

Pentru suma de la FMI vom plăti o dobânda de 3.5% iar pentru cea de la UE in jur de 2.5%, media fiind de 3.2%. Guvernul a agreat cu FMI un deficit bugetar de 4.6%. Economia va scădea cu 4% comparativ cu previziunile inițiale de creştere cu 2.5%. Diferența dintre +2.5% si -4% este egala cu €9Mld.

FMI a pus 4 condiții:

1. un buget multianual care sa fie predictibil si sa nu mai sufere rectificări trimestriale;

2. fondul de salarii ar trebui sa nu depăşească anul acesta 8%, aici e important,  din buget iar pe termen mediu-lung procentul trebuie sa scadă;

3. sustenabilitatea pe termen lung a sistemului public de pensii;

4. restructurarea companiilor de stat.

Prin ianuarie vorbeam despre gogomăniile lui Pogea. Pe atunci, când PIB-ul creştea cu 15%, cineva s-a gândit că ar fi bine să-mi văd de puşcăriile mele că gratia e una şi foaia de Excel e alta. Corect, nimic de zis. Dar, uite că toate părerile de mare finanțist ale lui Pogea se dovedesc a fi o mare prostie. Şi nu mediul economic e de vină, de vină sunt evaluările proaste, planificările idioate şi deciziile cretine.

Din populism s-au luat decizii care au afectat majoritatea categoriilor sociale fără ca asta să amelioreze în vreun fel starea economiei, care pe fondul psihozei susţinută guvernamental s-a instalat comod. Aşa se face că anul ăsta salarizarea va fi o problemă cât casa pentru sectorul public, ciuca bătăii presei şi câştigătorilor de alegeri.

Chiar dacă, îngheţarea salariilor în sectorul public şi toate golăniile astea anunţate războinic nu sunt soluţii pentru redresarea economiei. Sunt simple maşini de câştigat voturi de la spectatorii de telejurnale. Îngheţarea salariilor în condiţiile inflaţiei înseamnă de fapt o reducere. E simplu.

Doar Guvernul crede că reinventează matematica la televizor. Aşa s-a întâmplat şi cu plafonarea salariilor la directori. Ce idiot poate să creadă că un om care s-a chinuit, a pupat dosuri, a dat examene – pe bune sau nu – va accepta senin să aibă un salariu mai mic decât 20% dintre subordonaţi. E o altă uşă larg deschisă corupţiei.

Face cineva pariu că de acum orice măsură va fi justificată de cerinţele FMI? Mai face cineva pariu că pe final de guvernare FMI va deveni marele duşman care ne-a înrobit? Ah, apropos, Acordul cu FMI e secret de stat.

Afişul

Părea plasat strategic. Cei care virau la stânga l-ar fi văzut mai uşor. Eu mergeam înainte, deci nu-mi era adresat. Nici mie, nici celor care mergeau înainte. Sau, cine ştie, poate că da? Cei care coteau la dreapta nu contau. Nu-i iubea nimeni, şi nimeni nu avea motive să le ceară iertare. Noi, ăştia care mergeam înainte, mai aveam o şansă.

Pe un afiş agăţat de piciorul unui semafor scria, cât să vadă toată lumea, un foarte clar şi fără echivoc TE IUBESC! IARTĂ-MĂ! O ceartă între îndrăgostiţi, cu siguranţă…

Să zicem că afişul era pentru cei care virau la stânga. Atunci cine era adresantul? Sau adresanta? Cine ar fi fost în stare de un astfel de gest. O ea ar fi venit în mijlocul intersecţiei, ar fi scos din poşetă afişul, după care l-ar fi lipit cu cele 4 fâşii de bandă adezivă? Mi-e greu să cred.

Dar, cine ştie? Iubirea dă aripi, nu băutura aia scumpă din cutie. Orice e  posibil, dar cred că mai curând un el ar fi traversat rapid intersecţia. În 2 secunde ar fi lipit afişul şi ar fi plecat sperând că, cine ştie, va primi un telefon de împăcare. Poate că încă mai aşteaptă, poate l-a primit.

Să zicem, deci, că afişul era pentru o domnişoară care vira la stânga. Şi dacă ar fi fost aşa, cum ar fi arătat? Cu siguranţă tânără, poate studentă. Iubea ‘un nebun’, şi s-au certat pentru un nimic. Îl mai iubeşte probabil. Dacă a văzut afişul l-a sunat. Un astfel de gest nu poate fi trecut cu vederea. Doar dacă nu cumva e o altă femeie la mijloc. E şi asta o posibilitate… ar fi mai greu, dar să rămânem optimişti.

Deci, a văzut afişul. Iniţial nu i-a dat importanţă, după care, uimită şi impresionată, şi-a sunat iubitul şi s-au împăcat. Dar câte femei şi bărbaţi au virat azi la stânga? Câţi au lăsat o ceartă în urmă? Cum ar fi dacă, e posibil şi asta, cel sau cea care a pus afişul a amintit tuturor celor care l-au văzut că au cui să ierte? Îmi închipui că ar fi fost sute de telefoane. Poate chiar s-a întâmplat.

Ajuns acasă, am citit că s-au terminat negocierile guvern – sindicate. “Sporul de antena, salariile de merit, plata orelor suplimentare si primele au scăpat de taiere”. Bună treabă. Ne plătim băncile. Dar afişu’, cu afişu’ cum rămâne? Mi-a rămas în minte, cum să scriu despre negocieri, sindicate şi, bleah, guvern. Oamenii ăia se iubesc, o să se gândească ei şi la sporuri.

Părea plasat strategic anunţul ăsta cu sporurile. Salariaţii din sistemul penitenciar pot să-l vadă. Dacă au internet nici măcar nu trebuie să vireze la stânga. Trebuie doar să intre pe site-ul cu anunţul…

Ştiu, avem probleme serioase şi pe mine mă preocupă afişul şi poveştile necunoscuţilor. Sunt într-o pauză de penitenciare. După, mă întorc la reprofilări, programe pilot, şefi de puşcării şi alte afişe… d’ale noastre.

PS. Afişul l-am văzut ieri, de Buna-Vestire.

Cu rabdarea se trece marea dar nu numai

In sistemul penitenciar exista mai bine de 12.000 de angajati. Nu stim cu exactitate care este nivelul de intelegere sau care sunt asteptarile fiecarui lucrator dar stim cu exactitate ca suntem cat se poate de diferiti. Lucrul asta se vede limpede daca analizam comentariile postate pe blog. Cele mai multe comentarii sunt agresive sau rau intentionate. Cele mai multe comentarii sunt iscate de bani si de satisfactia de a lovi, sub umbrela anonimatului, in alti oameni.

Alte comentarii sunt intelepte sau inteligente, unele sunt generoase sau amuzante. Pentru comentariile injurioase sau lipsite de noima, cea mai la indemana justificare este proasta crestere romaneasca, care nu se compara cu buna crestere a altor popoare (vezi desele trimiteri la bunele obiceiuri nemtesti sau americane si la desele indemnuri ori anunturi de parasire a meleagurilor mioritice!).

Ne place sau nu, suntem totusi romani si suntem pe deasupra parte din aceasta tagma (nu e nicio ironie!) compusa din mai bine de 12.000 de lucratori de penitenciare. Habar n-am cine a tras concluzia ca exista meserii nobile, prin comparatie cu alte meserii care sunt asadar practicate de insi mai putin onorabili.

Dupa parerea mea, orice meserie are rolul si importanta ei si nu cred ca medicii sau oamenii politici au sange albastru in timp ce prin venele altor meseriasi curge sange de proasta calitate. Cum nu cred de asemenea, ca germanii sau americanii se nasc cu un coeficient mai mare de inteligenta prin comparatie cu romanii ori congolezii.

Am intalnit cu totii medici sau magistrati slab pregatiti, care nu fac de loc cinste tagmei lor si am intalnit strungari sau agricultori care-si practica meseria cu talent si seriozitate. Am intalnit de asemenea germani ori americani inculti si brutali, net inferiori din acest punct de vedere unor romani cu care m-as mandri oriunde (intamplarea face sa nu fi intalnit nici-un fel de congolezi, dar congolezi inteligenti si talentati exista cu certitudine).

In aceste conditii, cum au reusit totusi germanii sa fie mai buni cetateni decat romanii? Si cum au reusit alti meseriasi sa fie mai uniti si mai bataiosi decat lucratorii de penitenciare? Nu sunt intrebari grele de vreme ce raspunsul este la indemana oricaruia dintre noi si intelegem ca la mijloc este o chestiune de disciplina si responsabilitate care se primeste si se da mai departe de la o generatie la alta.

M-am intrebat nu de putine ori ce-i invata acasa parintii pe copiii romani, respectiv lucratorii de penitenciare pe micutii lor. Sunt parinti care indeamna la bataie, la vorbe urate, sunt lucratori de penitenciare care-si indeamna urmasii sa ia aminte la felul in care se da o replica "barbateasca" ?! Una peste alta suntem multi, suntem diferiti, suntem la anaghie, suntem nevoiti sa ne suportam in pofida a tot ceea ce ne desparte. Ideal ar fi sa facem mai mult, altfel sarcina asta cade in carca generatiilor viitoare!

Civilizaţia polemică

Avem aşadar polemica.  O serie de comentarii ample (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11) postate la un articol de acum câteva zile au stârnit câteva reacţii defensive (1, 2, 3, 4, 5). Printre ‘combatanţi’ se remarcă anonimul informat şi insistent şi dl. Gabriel Lăzărescu – profesor de teorie şi practică penitenciară la şcoala de la Târgu Ocna.

Miezul discuţiei e situaţia instituţiilor care convieţuiesc la Târgu Ocna – un spital, o şcoală pentru agenţi de penitenciare şi un centru de reeducare. Detaliile se pierd printre rânduri, dar e adevărat că sunt multe de spus. Până la urmă, din schimbul de replici, se va înţelege ceva. Nu asta mă îngrijorează.

Poate că n-are legătură, dar micul diferend îmi aminteşte de ceva citit recent. Pe la 1890 o instituţie de învăţământ celebră prin dezbaterile organizate a propus un set de reguli pentru o polemică civilizată. Chiar dacă paralela e forţată, cred că regulile sunt perfect aplicabile. Schimb de idei şi de argumente nu atacuri la persoană, nu procese de intenţie şi nu etichetări. Restul e simplu.

1. În orice polemică ştiinţifică, socială sau politică, discuţia trebuie să se rezume la schimbul de idei şi numai la acele idei care au contingenţă cu problema respectivă.

2. Părţile aflate în polemică folosesc drept argument fie teorii ştiinţifice, fie fapte concrete din realitate care sunt relevante în ceea ce priveşte problema discutată.

3. Părţile nu au dreptul să aducă în discuţie caracterul, temperamentul sau trecutul adversarului, deoarece acestea nici nu infirmă, nici nu confirmă validitatea ideilor pe care le susţine.

4. Părțile nu au dreptul să pună în discuţie motivele care determină atitudinea ideatică a adversarului, deoarece se abate discuţia de la problema în sine.

5. Etichetarea adversarului prin menţionarea şcolii de gândire, clasei sociale, organizaţiei profesionale sau partidului politic din care acesta face parte constituie o încălcare a regulilor polemicii şi dezvăluie slăbiciunea lipsei de argumente.

6. Într-o polemică civilizată contează numai argumentele invocate de adversar ca persoană şi nu ca membru al unei şcoli sau organizaţii. Nu ai dreptate pentru că eşti gânditor materialist, patron sau laburist, ci numai dacă argumentele tale sunt convingătoare sau nu.

(Oxford, 1890 – via Dan Selaru)

Despre integritate. Funcționarii publici între obligații și restricții.

În sectorul bugetar și cu precădere în ceea ce-i privește pe funcționarii publici ca persoane prin care se realizează prerogativele de putere publică, legislația este efectiv împănată de restricții sau restrângeri, incompatibilități, conflicte de interese și interdicții.

Multe dintre aceste limitări de drepturi se îndepărtează, însă, de la scopul pentru care au fost prevăzute și chiar de la cadrul constituțional creând premise pentru nașterea unor dezechilibre între ceea ce i se permite unei persoane numite într-o funcție publică, ceea ce i se cuvine și ceea ce i se impune, făcând posibilă apariția breșelor într-un sistem conceput să fie sigur.

Restricțiile pot fi interpretate și ca un rezultat sau mai bine zis ca o echilibrare a unor privilegii sau prerogative. În lipsa unei analize aprofundate a deficitului de integritate, deseori se preferă pentru stabilizarea acesteia, o mutilare a privilegiilor în timp ce limitările de drepturi se mențin sau cresc. Eficiența măsurii întârzie, însă, să apară. Similar se întâmplă în cazul deciziilor care duc la mărirea cuantumului pedepselor pentru infracțiuni, dar, în lipsa unui sistem performant de recuperare a persoanelor care comit fapte penale, infracționalitatea crește, iar penitenciarele se supraaglomerează inutil.

Atunci când echilibrul dintre drepturi și restrângeri devine instabil, iar cele din urmă încep să câștige teren, cred că, dacă s-ar inventa și folosi un aparat de măsurare a nivelului de integritate, acesta ar detecta sigur o scădere.

Sigur că nu intenționez să plasez întreaga motivație a slabei rezistențe la tentații, în zona insuficienței unor drepturi dar apreciez că este esențială o privire de ansamblu asupra situației, pentru a face posibilă elaborarea unui set de măsuri cu adevărat eficiente.

Din acest motiv, voi detalia puțin, folosind ca exemple câteva situații:

Conform Constituției, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege si numai dacă se impune, după caz iar restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

Cu toate acestea Legea 161/2003 care vrea să asigure transparența funcției publice interzice funcționarilor publici să dețină alte funcții și să desfășoare alte activități, remunerate sau neremunerate în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ, din sectorul public sau privat, în cadrul unei asociații familiale sau ca persoană fizică autorizată.

Fără să se urmărească o proporționalitate a restrângerii, această ultimă prevedere este întâlnită în toate statutele elaborate pentru diferite categorii de funcționari publici. În ce mod practicarea meseriei de tâmplar de către un agent dintr-un penitenciar poate afecta aplicarea legislației execuțional-penale? Care este conflictul de interese?

În altă ordine de idei, dar în strânsă legătură cu argumentația urmărită, cadrul legislativ existent, precum și incapacitatea bugetului de a asigura integral sumele solicitate de fiecare sector de activitate, la început de an, creează noi prejudicii funcționarilor. Conform tradiției din țara noastră instituțiile bugetare trebuie să nu ceară mai mult decât li se comunică că au șanse să obțină, din această negociere pierzându-se în medie cam o treime din suma reală necesară asigurării tuturor cheltuielilor care includ și anumite drepturi prevăzute de legislație, pentru funcționari.

Odată cu venirea toamnei este regulă că bugetele se epuizează, drepturile nu mai pot fi plătite și se deschide sezonul de rectificări unde câștigă cine poate. Aparența de bani în plus cu ocazia rectificărilor se traduce în completarea cu o parte din sumele pierdute la negocierea de la început de an. Din păcate, cei care nu se descurcă, pot rămâne chiar și fără salarii, așa cum s-a întâmplat în anumite sectoare de activitate din administrație (ex.: protecția copilului) unde remunerația a întârziat luni de zile deoarece epuizarea bugetului permis s-a înregistrat prea departe de rectificare.

Pe cale de consecință, ne confruntăm cu o nouă trunchiere a privilegiilor de care vorbeam, atâtea câte au rămas în urma restrângerilor. De aceea, funcționarii sunt obligați să-şi câștige NIMIC MAI MULT DECÂT DREPTURILE LEGALE pe calea acțiunilor în instanță.

Primele de vacanță s-au suspendat ani de zile prin legea bugetului. Aceeași lege mai stabilea și o limitare drastică a numărului de ore suplimentare care se pot plăti, pentru maximum 30 % din funcțiile de execuție. În 2009 legea bugetului omite să includă prevederi despre premiul anual, un drept de care guvernanții s-au plictisit. Bugetul nu se poate întinde ca un elastic și atunci apar privațiunile.

Nu în ultimul rând, mai amintesc o nedreptate care se face bugetarilor și anume imposibilitatea stabilită prin Codul muncii și Legea contractelor colective de muncă, de negociere a unor drepturi salariale sau a drepturilor a căror acordare și cuantum a fost, deja, stabilit prin lege. În plus, funcționarii publici nu pot încheia decât un acord colectiv simplist cu 5 capitole care ocolesc aspectele esențiale din legislație.

Bineînțeles, dreptul la asociere sindicală nu a fost restrâns, iar cel de negociere colectivă – doar puțin alezat. Întrebarea care se pune este – ce rămâne de negociat?

Constituția a permis limitarea dreptului la grevă dar l-a garantat pe cel la negocieri colective, fără posibilitatea de restrângere. Impedimentul invocat este acela că nu se poate negocia bugetul. Cu alte cuvinte, „dacă tot sunt bani puțini, ce să mai negociem?”.

Prin modificările legislative promovate de confederațiile sindicale se intenționează și chiar se profilează modificarea legislației astfel încât și funcționarii publici să poată negocia aspecte salariale urmărind ca semnarea documentelor colective să se încadreze ca timp, înainte de finalizarea proiectelor bugetare, pentru ca influențele financiare să se regăsească în buget. Poate acesta va deveni și un instrument prin care proiectele calculate să nu mai poată fi diminuate cu atâta ușurință.

În concluzie, dincolo de multe alte cauze ale corupției din țara noastră, cum ar fi și tradiționala mentalitate balcanică traumatizată de comunism, nu credeți că putem reține ideea conform căreia, o echilibrare corespunzătoare a drepturilor și limitărilor acestora, prin legislația aplicabilă funcționarilor publici, poate fi de natură să crească eficiența activității funcționarilor redefinind conceptul de integritate în administrația publică?

Ordonanţa privind eliminarea sporurilor nu trece de negocieri

Atasat aveti disponibila pentru download ultima varianta (scanata) a proiectului ordonantei privind masurile de reducere a unor cheltuieli financiare rezultat in urma sedintei de dialog social din data de 16.03.2009 orele 15-22. Asa cum veti observa in text, anumite articole au fost reformulate la propunerea sindicatelor.

Deasupra textelor ingrosate care precizeaza ca un articol a fost reformulat puteti vizualiza reformularea. Exista divergente, mentionate in text, cu privire la art. 6 (salariul de merit), 7 (fondul de premiere), 11 (indemnizatia de conducere) si 20 (posibilitatea de a se lua orice masuri pentru incadrarea ordonatorilor in bugetul aprobat).

Partea sindicala a cerut eliminarea acestor articolelor aspect care a generat un blocaj de aproximativ doua ore in negocieri, pana la venirea Ministrului Muncii. O parte dintre sindicalisti au parasit sala dar majoritatea au ramas pana la semnarea documentului final. S-a decis elaborarea unei minute a sedintei cu mentionarea textelor convenite unanim si evidentierea divergentelor, urmand ca ulterior sa se discute cele 4 articole cu probleme.

Initial se intentiona discutarea proiectului in sedinta de Guvern de miercuri 18 martie dar Ministrul Muncii s-a angajat in numele Guvernului sa mai acorde un ragaz de o saptamana pana la clarificarea divergentelor stabilind o noua sedinta luni 23 martie. Intelegand interpretarea data de sindicate articolului 20 care naste un spor de autoritate lasand mana libera ordonatorilor sa disponibilizeze salariati sau sa ignore total inclusiv drepturile care vor fi modificate prin aceasta ordonanta.

Deblocarea sedintei a fost realizata de Ministrul Muncii atunci cand a aratat disponibilitate sa renunte la art 20, insa dl. Sarbu a intrebat sindicatele daca si ele vor renunta la art. 6, 7 si 11. Cred ca anticipati raspunsul. Pana in final s-a convenit ca in sedinta programata luni 23 martie la ora 14 sa se porneasca discutia de la principiul ca initiatorii proiectului sunt dispusi sa renunte la art. 20 iar sindicatele ar putea accepta o negociere a art. 6, 7 si 11 luand in calcul o eventuala modificare a criteriilor de acordare, o limitare a numarului de salariati care beneficiaza, reducerea procentului din salariul de baza, in general o gradualitate/conditionare splimentara. In niciun caz sindicatele nu au acceptat varianta mentinerii articolelor in varianta actuala si au amenintat cu actiuni specifice in cazul in care se insista pe suprimarea drepturilor respective.

O alta propunere a partii sindicale a fost preluarea acestor puncte in divergenta, in dialogul social pe marginea Proiectului Legii sistemului unitar de salarizare. Continuarea pe www.snlp.ro

Cine n-are bătrâni, să şi-i cumpere?!

În ultimii 2-3 ani media de vârstă a personalului din sistemul penitenciar a scăzut datorită, pe de o parte, pensionării „greilor” iar, pe de altă parte, angajării unor tineri, chiar foarte tineri băieţi şi fete. S-a ajuns ca în ziua de azi cei din categoria 30-35 de ani să fie consideraţi mai mult bătrâni decât tineri şi poate că asta nu ar fi grav dacă ar avea şi experienţă sau măcar chef de muncă.

De multe ori însă, cei abia ajunşi la vârsta de 35 de ani, se consideră îndreptăţiţi să dea lecţii mai tinerilor colegi, să sancţioneze „orice ieşire din decor”, să îşi etaleze calităţile, posibilităţile şi relaţiile în gura mare, în faţa tuturor. Au devenit gălăgioşi şi pretenţioşi, mulţi dintre ei chiar periculoşi. Cei mai tineri sunt prea speriaţi şi asistă neputincioşi la „reprezentaţiile” acestora în timp ce vârstnicii, fie nu au chef să intervină (oricum mai e puţin până la pensionare), fie nu riscă o greşeală care ar putea să le pună în pericol salariul de merit sau postul de şef şi implicit o pensie mai bunicică. Mai sunt şi cei care au demnitate, experienţă şi muuult profesionalism dar şi-au pierdut încrederea că cineva mai poate să îi întoarcă la locul lor pe cei prea plini de ei.

În unităţi sunt regretaţi bătrânii colonei pensionaţi, mai de voie, de nevoie şi se constată în multe sectoare că ar trebui o mână fermă, o minte calculată, o voce puternică, un spirit combativ, o sămânţă de bărbăţie. Sigur asta nu înseamnă că toţi cei rămaşi la muncă sunt laşi, proşti sau leneşi dar să recunoaştem că vremurile s-au schimbat şi parcă mai mult decât înainte ducem lipsă de modele, de lideri, de profesionişti şi valori. Suntem tentaţi, şi poate pe bună dreptate, să asociem modelele cu persoane mai în vârstă întrucât acestea sunt mature, înţelepte, responsabile. Mulţi dintre noi, fără prea mare efort, îşi amintesc de un nea Ion care a restabilit ordinea într-o cameră de unul singur, a salvat pielea vreunui puşti în faţa superiorului, preluând asupra lui întreaga vină sau, cu şcoală puţină, a găsit cea mai eficientă soluţie de a împăca pe toată lumea.

Pe de altă parte, nu vor fi toţi pomeniţi „la cele bune”, fie pentru că nu au reuşit să se înţeleagă cu generaţiile mai mici, fie pentru că nu au vrut să accepte conlucrarea cu acestea. În timp ce tinereţea este caracterizată de spontaneitate, iniţiativă şi creativitate, bătrâneţea aduce cu sine rigiditate, inflexibilitate, lentoare, dificultăţi de adaptare şi stereotipii. Unii sunt irascibili şi frustraţi, confuzi, obosiţi şi uzaţi. Iar când aceştia mai sunt şi directori de penitenciare sau pe aproape, e şi mai greu de lucrat cu ei!

Poate o scuză bună pentru comportamentul lor ar fi că problemele determinate de pensionare apar în perioada premergătoare acesteia şi de multe ori colegii în cauză au stări de anxietate, insomnii sau alte tulburări. Pensionarea este prima situaţie de criză cu care se confruntă vârstnicii şi de multe ori retragerea din activitatea profesională înseamnă debutul declinului. Le va fi foarte greu cu atât mai mult cu cât pierd aproape orice contact cu colegii, nemaifiind căutaţi sau incluşi în activităţile cu care erau obişnuiţi.

Ar trebui aşadar să îi înţelegem pe „bătrânii” noştri şi să îi suportăm iar unii aplică cu succes zicala: „spune cum spune el şi fă cum vrei tu”. Dar ce te faci când bătrânul lup de mare este factor de decizie, are influenţă şi timp la dispoziţie să îţi urmărească orice mişcare? Ce ne facem când nici tinerii noştri nu sunt mai grozavi?! Trag cu arma asupra altor colegi, escrochează, fură, înşală, dau în presă minciuni, aduc droguri deţinuţilor … Mai grav, sunt acceptaţi de noi şi, în această situaţie, unii au nostalgia timpurilor în care bătrânii rezolvau într-un mod radical dar eficient astfel de probleme. Exista mai mult autocontrol, mai multă ruşine şi responsabilitate din partea celor tineri dar şi mai multă maturitate, fermitate şi implicare din partea celor mai vârstnici.

Probabil cei tineri nu mai pun prea mare preţ pe cei vârstnici iar aceştia din urmă sunt dezamăgiţi de tineri şi privesc neîncrezători spre viitorul penitenciarelor, considerând că munca lor de-o viaţă nu va fi continuată aşa cum şi-ar dori. S-ar putea ca ambele părţi să aibă dreptate şi toţi să ne înşelăm în aceeaşi măsură dar cert este că trebuie să avem respect faţă de bătrânii noştri fiindcă în curând vom fi unii dintre ei!

There Are No Accidents

Am intrat in sistem intr-un moment in care toată lumea vorbea de faptul ca „postul x” e blocat pt y, că postul z costă atâta, că dacă n-ai spate, sprijin politic sau măcar o pilă bună nici nu are rost să te înscrii. Cu toate acestea, deşi n-aveam nici de unde şi nici de gând să dau şpagă, n-aveam nici pile, nici sprijin şi nici măcar un cunoscut la penitenciar, totuşi din dorinţa de câştiga mai mulţi bani mi-am luat inima în dinţi şi mi-am depus dosarul. Nu eram singur pe post, însă eram aproape sigur că nu îl voi lua. M-am pregătit aşa cum se cuvine şi, surpriză!, am luat notă mai bună decât contracandidatul meu.

Ajunsesem tânăr sublocotenent într-un sistem militarizat, eu care am fost făcut militar la „apelul bocancilor”. Aş minţi dacă aş spune ca am fost privit cu ostilitate, însă când venea vorba de a promova idei de avangardă, ironiile şi piedicile îşi făceau apariţia inclusiv în rândul colegilor de birou. Pentru a mă adapta, am încercat să fac „permanenţele” aşa cum trebuie, să le arăt colegilor din pază că sunt de partea regulilor, am fost şi ofiţer de servici în poligon, am făcut şi controalele aşa cum se cereau, pe scurt încercam să îmi fac şi treaba de educator, dar şi să arăt că vreau să fiu în aceeaşi barcă cu toţi colegii mei. Fiind mult mai comunicativ decât acum, mi-am câştigat simpatia printre colegi şi după multe „vrăjeli” ale deţinuţilor am început să reuşesc să separ adevărul de minciună, binele de rău, să mă descurc, chiar să mă simt util şi bine (nu îmi vine să cred că spun asta acum).

Eram mândru că am ajuns până acolo fără să păcălesc pe nimeni, prin propriile mele forţe, doar cu susţinerea familiei (care avea o oarecare îndoială – a se citi prejudecată - că mi se potriveşte acest sistem). Credeam că dacă respecţi regulile, dacă eşti ferm în a evita relaţiile neprincipiale cu deţinuţii, dacă îţi faci treaba, dacă încerci să înveţi continuu, nu ai cum să ajungi în situaţii neplăcute şi, câştigând autoritate în timp, voi putea chiar să îmi permit să promovez idei proprii şi să îmi pun amprenta pe ceea ce se întâmplă la serviciu.

Treburile mergeau bine, chiar cu personal diminuat, cu dotări minime, dar punând suflet, aducând de multe ori de acasă rechizite, material didactic şi ce e necesar pentru a desfăşura un set de activităţi cu deţinuţii. Deşi asta se întâmpla acum mulţi ani de zile (când eram „cenuşăreasa sistemului”), aveam mult mai puţine dubii, angoase, nemulţumiri ca acum. Probabil pentru că aveam şi mult mai puţine pretenţii, iar responsabilitatea nu era cea de azi (deşi limitele responsabilităţii ţi le stabileşti singur).

Anii au trecut, pretenţiile au crescut, sarcinile s-au înmulţit, legislaţia s-a schimbat, reeducarea a câştigat, în virtutea modificărilor legislative şi de sistem, în prestigiu. Conjunctura favorabilă şi ieşirea din decorul provincial au adus un plus de curaj, astfel încât de la dotarea insuficientă, de la clubul mic şi singuratic, de la personalul "rutinat", au apărut şi schimbările (cu sprijinul unor oameni deosebiţi, evident). Ideile de avangardă nu mai păreau de nerealizat şi aceeaşi oameni care în urmă cu ani de zile ironizau acele idei ajunseseră apoi „să dispună" sau "să ordone", după caz, punerea lor în aplicare. Personalul s-a dublat, dotarea tehnică s-a îmbunătăţit, aerul de prospeţime a pus stăpânire pe noua lume, aria de activităţi a crescut, viaţa era frumoasă.

Ce nu ştiam în acel moment era că invidia celorlalţi, gafele colegilor de lângă tine, pierderea susţinerii şi, nu în ultimul rând ci mai ales propriile erori umane, pot anula în câteva săptămâni toată evoluţia descrisă înainte. Aşa cum spunea şi Admin-ul despre relativitatea sistemului de valori în sistemul penitenciar, ajunsesem ca nici eu însumi, în scurt timp, să nu mai înţeleg nimic din ce se întâmplă, să observ că oameni „noi”, care nu au nimic de a face cu sistemul, care nu au gestionat în viaţa lor o revoltă sau o criză mediatică şi nu au construit niciodată nimic, ale căror nume nu apare pe nicio lucrare realizată în sistem, pot să decidă foarte repede că eşti un „nepriceput”.

Greşeala fatală pe care o poţi face în asemenea momente e să pui la o parte tot ce ştii despre asertivitate şi comunicare, să uiţi cum ai făcut în alte situaţii similare, cum i-ai învăţat pe alţii ce să facă în asemenea momente şi, evident, să tragi câteva înjurături, băgându-ţi picioarele în sistem, în magistraţi, în puşcărie şi, of course, în propria ta persoană. Şi ce e mai grav, ajungi să răneşti oameni la care ţii, la unii dintre ei din toată inima. Doar pentru că, în paranoia ta, credeai că nu te susţin, şi asta numai pentru că nu erau de acord cu părerile tale subiective despre problemă sau pentru că pur şi simplu... tăceau.

După cutremur, strângi cioburile, reclădeşti, faci bilanţul pierderilor, reevaluezi resursele rămase şi continui, învăţând să trăieşti cu regretul că „totul putea să fie altfel”. Şi mai presus de toate îţi evaluezi, cu maximă atenţie, propriile greşeli.

Este esenţial dar nu suficient sa învăţăm din greşeli. Ca introspecţia să fie completă, mai trebuie să înţelegem că ceea ce ni se întâmplă, oricât de greu e de acceptat, ni se datorează în foarte mare măsură. Nu există ghinion, există doar decizii şi gesturi mai mult sau mai puţin însemnate sau aparent neînsemnate, ale căror consecinţe nu pot fi anticipate imediat dar care modifică, uneori discret, mersul lucrurilor. Iar schimbarea trebuie sa vină din noi, doar din noi. Şi să fim fair – play cu toată lumea, indiferent de ce se întâmplă cu noi sau în afara noastră.

În concluzie, nimic nu e întâmplător, nici măcar greu- încercatul nostru sistem de valori.

Profesionistii

Vorbeam ieri cu un nene, omul vizitase penitenciarul in diverse ocazii, asa ca avea idee. Zice, domne, cea mai mare problema a sistemului vostru sta in faptul ca n-aveti profesionisti si din cauza asta traiti asa, improvizand de azi pe maine.

Ba nu, zic eu, care n-aveam de gand sa recunosc nimic in fata strainilor, eu stiu o groaza de oameni devotati si inteligenti care lucreaza in penitenciare. Omul s-a uitat la mine cu mare neincredere, citeam pe fata lui ca nu credea o iota dar n-avea niciun interes sa ma contrazica, pur si simplu nu era problema lui.

Tot ieri, am ascultat fara sa vreau, relatarea unui coleg despre felul in care fusese “sapat” si dat la o parte de catre o alta colega, care avea pile. De la vladica si pana la opinca, toata lumea a fost la un momendat “sapata” in sistemul penitenciar de catre cineva. Obiceiul asta, pentru ca a devenit un obicei, este atat de adanc intrat in carnea sistemului incat nimeni nu se mai mira si aproape ca nimeni nu se mai impotriveste.

Ba mai mult, vechii adversari isi repliaza cu repeziciune pozitiile la o adica si din inamici devin aliati de nadejde, care isi zambesc, care se bat pe umeri si se asigura reciproc de buna lor credinta. Pana la urmatoarea runda de "negocieri". Cel mai interesant moment este acela al schimbarii la varf, care seamana cu un seism de proportii. Din cutremuratura asta, lucrurile se intorc nu de putine ori cu fundul in sus si sefii ajung subalternii fostilor subalterni care la un moment dat si ei fusesera sefii fostilor directori. Daca intelegeti ce vreau sa spun!

Cu ocazia “seismului”, cu ocazia diferitelor permutari de n luate cate kappa, incepe setul de intrebari retorice: ce ma, iar l-au pus pe prostu' ala acolo?; l-au dat jos pe ala, care era destept, pacat ca l-au schimbat, era meserias!; ma da' ce pile are cutare, cine-l tine in brate?; ma, am auzit ca l-a adus cutare... Si tot asa.

Acum, pentru ca discutam in "familie" si nu ne mai aude nimeni, pot sa recunosc ca sistemul de valori dupa care functioneaza sistemul penitenciar, n-are valoare. Acest mare neajuns, permite de cele mai multe ori, "inscaunarea" in functii importante a unor neprofesionisti cu care ne carpim senini, existenta.

Suntem pregatiti?

Stirile care parvin din zona politicului, cu influente directe asupra sferelor economica si profesionala, nu suna deloc bine. Se vorbeste de diminuari salariale (prin taierea unor sporuri), se aud zvonuri privind neacordarea salariilor compensatorii la pensionare (speram doar zvonuri), mult-asteptatele concursuri de promovare se tot lasa asteptate, cresterile salariale sunt doar un vis frumos, si tot asa am putea continua inca mult timp.

In fata acestei invazii de vesti proaste cu ce ne putem apara? Si mai ales putem sa ne aparam? Pentru ca de cele mai multe ori suntem pusi in fata faptului implinit!

Incercam sa opunem rezistenta prin organizarea in sindicate, prin actiuni individuale in instanta, dar de cele mai multe ori asistam la o abandonare a ideii de lupta, la retragerea in pasivitate si la ascunderea dupa vesnicul “sa ne fereasca Dumnezeu de mai rau”.

Acceptarea cu resemnare a raului, departe de a rezolva problemele, nu face altceva decat sa dea curaj celor care pentru a-si ascunde nestiinta, sau neputinta, ne ameninta cu tot felul de scenarii apocaliptice care, spun ei, s-ar abate asupra noastra daca nu acceptam dogmele pe care se straduiesc sa le prezinte ca singurele in stare sa ne ajute sa depasim aceasta etapa grea pe care o traversam cu totii (e adevarat ca la o scara diferita).

Lupta cu sistemul, de unul singur, are foarte mici sanse de reusita (intr-un timp rezonabil) pentru a-ti conferi satisfactia victoriei. Multi dintre noi au trecut probabil printr-o astfel de experienta si stiu ce inseamna procesele interminabile cu termene stabilite parca special cu scopul de a te descuraja in demersul pe care-l intreprinzi.

S-ar parea ca o solutie ar fi constituirea de sindicate sau asociatii profesionale, care prin statut sunt menite a apara drepturile membrilor. Dar si aici sunt probleme.

Un sindicat, ca sa fie infiintat, are nevoie de 15 oameni. Ca sa fie puternic trebuie sa aiba binisor peste jumatate din angajatii institutiei in care fiinteaza. Ca sa se faca auzit cat mai sus trebuie sa intre intr-o federatie, de preferat cu alte sindicate din acelasi domeniu. Si ca sa fie auziti sus de tot acesti oameni trebuie sa adere la o confederatie. Pare simplu, frumos si usor de realizat.

Ei bine nu-i asa!

E greu sa gasesti 15 oameni care sa aiba curajul sa se puna contra conducerii, “a mainii care-i hraneste”, si sa ceara ceva mai mult decat li se ofera din oficiu.

E greu sa cresti numarul acestora si totodata sa reusesti sa-i convingi ca au aceleasi interese desi sunt de varste, specializari si studii diferite. Spiritul de solidaritate ne este specific doar cand vorbim de echipa favorita de fotbal, mai putin cand trebuie sa ne obtinem drepturile. Majoritatea cred ca odata intrat in sindicat trebuie doar sa plateasca cotizatia si atat. Actiunile sindicale sunt un moft. Sunt 3 ,5 sau 7 oameni alesi, care n-au decat sa se agite. Restul... avem de primit!

Federatia este o structura care apare inevitabil intr-un astfel de algoritm, intrucat un sindicat este reprezentativ doar la el acasa si cele mai multe probleme se rezolva mult mai sus. De aceea aparitia federatiei este inevitabila. Dar ca orice structura cu organe de conducere la nivel national,apare nelipsita lupta pentru putere.

Continuarea pe http://pvaslui.blogspot.com/

Publicat de Paul

Coduri, economie, penitenciare

Codul penal, o soluţie pentru criză - Mult criticatul şi hulitul Cod penal al ministrului Predoiu ar putea avea şi o parte bună. Dacă unele infracţiuni se dezincriminează iar pentru altele pedepsele scad, se vor întoarce acasă “investitorii”. Aceia care sunt acum urmăriţi internaţional sau care se sustrag de la efectuarea pedepsei sau de la judecarea procesului…

De ce par rupte de realitate Codurile ? Pentru ca ... - Organizaţiile profesionale şi ONG-urile din justiţie acuză că nu au fost consultate la elaborarea Codurilor şi doar UNJR susţine că a cerut “expres” MJ să participe la discuţii, însă toate organizaţiile şi-au exprimat nemulţumirea faţă ...

Făt-Frumos şi Codurile Esenţiale - Nu numai CEDO, dar si Curtea Europeana de Justitie de la Luxemburg, Comitetul Natiunilor Unite impotriva torturii, Curtile Constitutionale ale statelor membre ale UE au declarat dreptul de a nu fi supus torturii ca o norma imperativa si...

***

Lumea bancilor in noua lume (II) - Un nou stil de viata cuprindea Occidentul. Viata pe datorie. Crestea exploziv numarul de familii care traiau bine... dar peste o buna parte din averea lor proprietare erau bancile. Atentie insa!

Oamenii de afaceri despre masurile anticriza ale guvernului Boc: "Prea putin si prea tarziu!" - Datorii achitate, investitii demarate, imbunatatirea legislatiei, economii de miliarde de euro - asta a sustinut Emil Boc luni seara ca a facut noul Guvern in trei luni de la instalare. Ce se vede concret in randul oamenilor de afaceri?

***

Codul civil omoara Carcotasii si Divertisii - Proiectul noului Cod civil face din pamfletul audiovizual o meserie periculoasa si impune conditii severe pentru practicarea jurnalismului. Agentia de Monitorizare a Presei (AMP) a atras marti atentia asupra unei prevederi din proiectul noului Cod civil, care, in opinia acestei ONG, ar impiedica ...

Predoiu si cei 150 de hoti - Seful DNA, Daniel Morar, spune ca noul Cod Penal reduce termenele de prescriptie. Consecinta: 150 de persoane anchetate pentru fapte de coruptie ar scapa de orice acuzatie Senatorul PSD Serban Mihailescu: "Nu am nici o traire legata de subiect. Mi-e absolut indiferent ce zice legea fiindca...

Predoiu, dispus să verifice toate amendamentele codurilor - Justiţie Ministrul Justiţiei, Cătălin Predoiu s-a arătat dispus astăzi la şedinţa Comisiei pentru Coduri să ia la bani mărunţi amendamentele aduse proiectelor, arătând că obiectivul său este adoptarea acestora ca legi.

***

Autoritatile cauta solutii de reintegrare a detinutilor ... - Penitenciarul de Maxima Siguranta Baia Mare a fost cuprins intr-un proiect pilot care prevede reintegrarea in societate a persoanelor private de libertate. In acest sens, astazi a avut loc la sediul penitenciar

Puscariasii romani vor beneficia de nutritionist – Eveniment - Detinutii aflati in penitenciarele din Romania vor beneficia de un tratament special, din punct de vedere culinar, avand la dispozitie un...

***

Transparency Romania critica proiectul de Cod penal - Transparency International Romania a facut publice, luni, observatiile sale cu privire la proiectul de Cod penal, criticand explicatiile Ministerului Justitiei, despre care sustine ca dezinformeaza, relateaza NewsIn. Explicatiile formulate de Ministerul Justitiei nu pot ascunde gravele erori...

ONG-urile critică înjumătăţirea pedepselor pentru fapte de corupţie - Pedepsele înjumătăţite pentru cazurile de corupţie protejează infractorii. Este un avertisment susţinut de mai multe organizaţii nonguvernamentale, care critică noul Cod de Procedură Penală finalizat de Ministerul Justiţiei.

Cătălin Predoiu în faţa unei demisii necesare  - “Sefu’, vezi ca ai un avocat la justitie. Stop. Un avocat al infractorilor. Priveste reducerea pedepselor. Stop. Si mai vezi ca vrea sa limiteze libertatea de exprimare prin inventarea unei legi a presei. Stop.

Bilanţ în stil penifest

Ne-am străduit să pătrundem tainele internetului, şi am bombănit enervaţi că nu am fost prea atenţi în şcoală la plictisitoarele ore de „compunere”. Am renunţat la orele, şi aşa puţine, de fotbal cu prietenii, am rezolvat la repezeală temele ăluia micu” şi am amânat tot ceea ce se putea amâna.

 

Discuţiile pe la colţuri, gesturile şefilor,hârtiile colegilor şi orice mişcare din teren au devenit sursa de inspiraţie. În încercarea de a decodifica acele ciudate nick-names, ne-am ascuţit simţurile şi am apelat la metode demne de… James Bond.

Am descoperit că, în limba română, cuvintele pot avea multiple sensuri şi că fiecare înţelege ce şi cât poate. Aşa că am alergat repede la DEX, ca să nu ne ardă Pruteanu, iar cititorii să ignore conţinutul din cauza formei.

L-am simpatizat pe Huggin în momentele lui de glorie, dar l-am urât şi huiduit când ne-a trimis să gândim şi să găsim soluţii. Admin a atins în noi sensibilităţi, pe care le credeam de mult încremenite. Şi poate am înţeles că viaţă există în tot , iar noi suntem legaţi unii de ceilalţi. Şi poate am tăcut.

Am prins curaj, ne-am ridicat din sală şi am urcat pe scenă. Să fim actorii-spectatori ai propriului spectacol. De multe ori, am concentrat în vârfurile degetelor tot ceea ce nu am putut spune vreodată cuiva. Furie. Neputinţă. Dorinţa de răzbunare. Invidie. Complexe. Ură. Teamă. Umilinţă. Singurătate. Şi, cu un simplu „Enter”,ne-am semnat declaraţia de a fi.

 

Anonimi ieşiţi din anonimat, ne-a lovit brusc revelaţia puterii cuvântului. Şi ne-am simţit importanţi şi deştepţi, numai buni de disciplinat sistemul. După 20 de ani de sistem, descoperim că noi şi munca noastră nu suntem altceva decât cifre, procente, grafice şi slide-uri, înşiruite într-un material de bilanţ.

 

După 20 de ani de sistem, am priceput că noi suntem sistemul!

PS Poate mai avem timp să prindem un loc în Marea Strategie şi să propunem ca obiectiv pentru anul viitor înfiinţarea Direcţiei Penifest.

Avem echipa! S-avem valoare!

Un numar record de comentarii. Luari de pozitie din cele mai diverse si mai radicale. Teorii ale conspiratiei puse in slujba unor interese neclare. Amenintari. Denigrari. Mea culpa. Incercari de manipulare. De intimidare. ,,Ce mai freamat, ce mai zbucium...'' Nu ma asteptam ca un eveniment aparent banal, alegerea noului presedinte al federatiei, sa creeze asa o unda de soc.

 

Este o surpriza placuta faptul ca aceasta problema este urmarita de atata lume si chiar cu interes, dupa cum se observa din reactii. Nu am sa ma leg de comentarii. Le puteti citi pe Penitenciar. Pot doar sa remarc, din nou, ca anonimatul le confera multora un aplomb si un curaj iesite din comun. De remarcat atitudinea domnului Mogaldea care iese cumva din tipicul comentariilor.

 

Ce ma bucura este ca, in sfarsit, o actiune sindicala a reusit sa scoata oarecum din amorteala membrii federatiei, care de ceva timp lancezeau intr-o stare de asteptare de genul ,,ce va fi, va fi''. Indiferent cat de controversat este si va fi presedintele ales al federatiei, cred ca toti trebuie sa ne supunem votului majoritatii si sa-i acordam un termen rezonabil in care sa convinga de capacitatea si vointa de a lupta in partea noastra de baricada.

 

Faptul ca la un moment dat a fost in structura de conducere a A.N.P.-ului nu are prea mare relevanta. Inainte de asta a fost un agent care dormea in foisor. Apoi a fost un director adjunct care a comis-o. Mai tarziu a demisionat. Acum este lider de federatie sindicala. Poaea ca vreo data o sa fie director general. Care-i problema?

 

Care dintre noi nu ne urmarim interesele proprii? Cine nu doreste un salariu mai bun, o pozitie mai buna, un post mai caldut? Daca nu ne-am dori toate astea am fi ramas, probabil, absolventi de scoala generala, lati in umeri, bucurosi ca avem o paine si o sticla de vin seara cand ajungem acasa. Insa, privind in jur, constat ca numarul celor cu studii superioare este din ce in ce mai mare si lupta pentru posturile ,,caldute'' se duce cu tot arsenalul avut la indemana.

 

Nu ma pot pronunta asupra persoanei domnului Dumitrascu, pentru ca in intalnirile anterioare eram in tabere adverse. Stiu, insa, ca multi colegi il cunosc destul de bine. Stiu ca presedintele sindicatului din care fac parte s-a dus acolo sa aleaga ce-i mai bine pentru federatie. De ce sa cred ca atatia reprezentanti ai altor sindicate sunt atat de usor de manipulat incat sa voteze ceva impus? Trebuie sa fim constienti ca oricine ar fi iesit presedinte tot ar fi avut parte de contestatii si contestatari.

 

Nu cred ca exista cineva care sa intruneasca aprecieri in unanimitate. Tot asa cum nu cred ca unanimitatea este de folos cuiva. Cineva spunea intr-un comentariu ca la vremuri de criza se gasesc solutii de criza. Perfect adevarata afirmatia, mai ales ca, intr-adevar, federatia a trecut printr-o criza majora in ultimul timp.

 

O criza indusa nu neaparat de lipsa de resurse umane a federatiei, ci de posibilitatea, deloc de neglijat, ca pornindu-se o competitie interna de ocupare a functiei de presedinte, aceasta sa duca la dispute acerbe, care in cele din urma sa produca o ruptura in cadrul federatiei. Din acest motiv, aducerea unui ,,outsider'' mi se pare solutia potrivita in acest moment. Chiar daca exista in continuare riscul ca orgoliile unora sa creeze situatii tensionate, de genul anunturilor conform carora se vor retrage presedinti cu tot cu sindicate din federatie, astfel de situatii pot fi depasite cu putina diplomatie de care trebuie sa dea dovada noul presedinte al federatiei.

 

Probabil ca stingerea acestor ,,focuri mocnite''va fi una din incercarile la care va fi supus noul presedinte, de rezolvarea acestui aspect depinzand atat unitatea si stabilitatea federatiei cat si asigurarea respectului si recunoasterea calitatii de lider din partea celor care-l contesta in acest moment. Contestat sau acceptat, dorit sau nu, acesta trebuie sa intre in joc foarte repede, intrucat semnele nu sunt deloc bune in ce priveste viitorul. Si spun asta prin prisma discursului dl.ministru si dl. director general la bilantul A.N.P. Ca de obicei, un lucru care ar fi trebuit sa constituie doar ,,un exercitiu de democratie'' s-a transformat intr-o telenovela cu priza la public, motiv de barfe si de acuzatii aruncate la intamplare.

In toate alegerile din Romania cei care pierd striga ,,hotii !'' In toate alegerile de pana acum ale federatiei la urma s-a strigat,,frauda''. Chiar suntem o tara de hoti? Chiar starea noastra de baza este suspiciunea? Atunci la ce bun sa ne mai adunam sa alegem cate ceva. Ca oricum nu iese ce ne dorim si deci am fost furati!S per sa se termine repede circul pentru ca federatia sa faca ceea ce trebuie sa faca: sa se lupte pentru oamenii din care este compusa, pentru ca in spatele celor de la Bran sunt miile de membri de sindicat care asteapta rezultate. Indiferent cine le obtine...

Blândă corupţie, bleagă justiţie

Ministerul Justiţiei s-a gândit să reducă pedepsele pentru faptele de corupţie. Motivul este unul cât se poate de clar exprimat: practica instanţelor de judecată. În 2008 instanţele de judecată au fost la fel de omenoase cu corupţii. Doar 1 din 4 condamnaţi, şi ăia doar vreo sută, a primit o pedeapsă cu executare, restul dând dovezi temeinice de îndreptare în libertate.

Din totalul de 97 condamnaţi definitiv în 2008 pentru fapte de corupţie, doar 28 au fost condamnaţi la închisoare cu executare, cu pedepse între 1 an şi 5 ani, şi într-un singur caz la 9 ani de în­chi­soare.

Fa­ţă de un număr de 42 de inculpaţi s-a dispus suspendarea condiţionată a exe­­cutării pedepsei cuprinse între 6 luni şi 3 ani (într-un caz 3 luni, iar în două cazuri 2 luni), iar faţă de 26 inculpaţi, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pedepsele fiind cuprinse între 1 an şi 4 ani de închi­soa­re. (sursa: link)

Deşteaptă mişcare, merită aplauze. Nu e de ajuns că justiţia e bleagă, trebuie să scrie asta şi în codurile care vor fi adoptate în pas alergător de parlamentari care nu le vor citi niciodată decât din foarte posibila postură de făptuitor, învinuit sau inculpat. Nu că s-ar supăra domnii cu dosare importante şi cu ceva interese politice, dar e bine de ştiut că se întâmplă ca proiectele de acte normative trimise la Parlament cu basculanta să aibă tot felul de, să le spunem, scăpări.

Foarte interesant e că medicii şi profesorii beneficiază de o ofertă promoţională având reduceri de 50% la pedepsele aplicabile pentru fapte de corupţie (deja reduse şi dânsele). Bravos! Aşa se vede grija pentru categoriile profesionale care îţi dau învăţătură şi sănătate. Medicul care condiţionează actul medical de mica atenţie va fi astfel protejat, iar profesorul care aranjează examene pentru viitorii ‘profesionişti’, nu va mai avea emoţii.

România n-are nevoie de corupţi, şi o demonstrează. Îi elimină unul câte unul, chiar dacă pentru asta trebuie să-i ferească de puşcărie prin orice mijloace posibile. De data asta sunt codurile. Unde nici avocaţii nu se avântă, se avântă scriitorii de legi ai Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti ale corupţilor, prostituaţilor şi incestuoşilor… oameni cu legile lor cu tot.

PS. Nu. Domnul Predoiu n-are nici o vină, pentru dânsul proiectele de coduri sunt doar o prioritate politică. Vina o poartă cei care au lucrat la aceste documente şi nu s-au învrednicit să-şi exerseze simţul realităţii. Domnul Predoiu e doar ministrul justiţiei şi al libertăţilor. Nu administrează justiţia doar o povesteşte la televizor.

FSANP are lider

FSANP si-a ales un nou lider, in persoana lui Sorin Dumitrascu, fost director general adjunct pe vremea lui Macovei. Asadar un fost director este lider de sindicat si un fost lider este director. Constatand cat de incurcate sunt caile Domnului, ma intreb cu vie curiozitate care va fi de acum inainte mersul lucrurilor. Sorin Dumitrascu nu este un lider obisnuit, este suficient de tenace si suficient de inteligent pentru a inviora miscarea sindicala din sistemul penitenciar. Fara indoiala ca batalia nu va fi usoara, mai ales ca perspectiva financiara nu este deloc una imbucuratoare si se prefigureaza la orizont ajustari de salariu, sa speram ca nu si de personal.

Am doua intrebari, in ce masura se va lega dialogul cu actuala conducere ANP si in ce masura noul lider va reusi sa (re)activeze membrii de sindicat care mai degraba nu sunt obisnuiti sa faca echipa. Si pentru ca deocamdata n-am niciun raspuns ma agat de un citat din Andrei Plesu, care vorbeste nu intamplator despre toleranta:

"Toleranta adevarata e la antipodul slabiciunii. Nu poti fi tolerant in numele unei palori, nu poti ingadui diferenta daca n-ai nicio identitate, nu poti admite orice numai pentru ca nu crezi in nimic. Pe scurt, nu poti sluji eficient pluralismul sprijinindu-te pe o anemie fara chip. Toleranta este atentia acordata de majoritatea fiecarei minoritati, intelegerea celui tare fata de cel slab, intelepciunea normei de a nu-si impune cu forta normativitatea.

Intr-o lume in care principiul egalitatii ar obtine o victorie definitiva, "etica" tolerantei ar fi caduca, tot astfel cum ar fi caduca intr-o lume a libertatii religioase unanim acceptate. Toleranta e o virtute a celui mai puternic in convietuirea lui cu un interlocutor dezavantajat intr-un fel sau altul. Fara aceasta departajare nu se poate vorbi de toleranta reala, ci doar de un schimp gratios de politeturi.

Toleranta e un fel de a salva obrazul umanitatii in conditii de subsistenta pline de capcane, ispite si provocari. Idealul ar fi o lume in care toleranta nu mai e necesara, in care raul e domesticit, puterea e distribuita omogen, diferentele armonizate. Pana in clipa unei asemenea improbabile reusite suntem, ca sa zicem asa, "condamnati" la toleranta . Si trebuie sa o cultivam lucid, chibzuit, fara idolatrie, atenti la patologia latenta a functionarii ei.

Diagnoze

Diagnoza la nivel national a sistemului penitenciar | Paul 3/13/2009

Titlul nu-mi apartine,este dat de un studiu efectuat din initiativa A.N.P.,publicat de altfel pe site-ul oficial al institutiei.Nu este chiar de data recenta dar este de actualitate,de parca ar fi fost incheiat acum o zi. Citindu-l ai impresia(buna) ca macar cei care s-au ocupat de intocmirea chestionarelor ,de centralizarea si interpretarea lor,isi fac treaba pentru care sunt platiti, cu profesionalism si onestitate.

Chiar daca la sfarsit incearca sa indulceasca tonul si “fabrica” si aspecte pozitive privitoare la concluziile studiului,de genul “e bine ca nu toti angajatii considera toti tiganii infractori”, tonul general al studiului este unul realist, in concordanta cu datele care reies din centralizarea respunsurilor la chestionare.

Din diagnoza sistemului penitenciar m-am oprit la sondajul de opinie realizat la nivelul personalului din unitatile sistemului penitenciar,care cred ca ne priveste in mod direct pe noi cei din unitatile din teritoriu,si care ne ajuta sa ne facem o idee despre cat de importanti sunterm noi pentru “sefii cei mari'’ din ANP.

Inca de la inceput autorii precizeaza  “angajatii unitatilor sistemului penitenciar manifesta inca reflexe de teama, lipsa de incredere in intentiile conducerii atunci cand aceasta doreste sa afle parerea sincera a subordonatilor,si,adesea indiferenta si dezinteres fata de locul de munca si propria activitate”. In continuare, se dau note sau se stabilesc procentaje privitoare la o serie de aspecte legate de munca de penitenciare.

(…)

Se poate lesne observa discrepanta intre ceea ce considera angajatii ca este important pentru ei,siguranta,sanatate conditii de lucru,si ceea ce considera conducerea ANP-ului ca este important:reducerea cheltuielilor.Concluziile puteti sa le trageti singuri.

Se mai fac referiri la perceptia despre profesie, relatiile cu presa, posibilitatea ca si copiii sa urmeze aceeasi cariera,toate cu cifre si procente interesante,care merita aprofundate.De aceea va recomand sa cititi in intregime acest studiu.

Ajungand la concluzii si recomandari,constatam ca autorii sondajului trebuie sa plateasca tributul institutiei care-i hraneste, in acest sens acestia gasind si aspecte pozitive de genul celui de care vorbeam in deschidere,si chiar facand recomandari care, dupa parerea mea, sunt in contradictie cu continutul foarte obiectiv al sondajului.

Desi nu credeam sa o spun vreodata, va recomand sa cititi cu atentie tot studiul pentru ca este cu adevarat interesant.Ca o comparatie, este asemeni lui Caragiale: vechi, dar atat de actual.Intregul sondaj precum si diagnoza sistemului penitenciar le gasiti pe site-ul ANP-ului la Compartimentul de presa.

Tot articolul pe blogul Megas Vaslui

Referinţe

- Diagnoza la nivel national a sistemului penitenciar

- Cercetare personal Administraţia Naţională a Penitenciarelor

- Cercetare personal unităţi penitenciare

- Cercetare deţinuţi

- Cercetare presă

- Cercetare ONG-uri partenere

Gura păcătosului Boc…

mai scapă şi câte un adevăr.

şi, că tot veni vorba, vă mai amintiţi?

Basescu. Aici
“Ultimul lucru pe care il va face Romania va fi sa se imprumute la FMI. Economia Romaniei nu mai poate fi asezata in matricea Fondului. Am convingerea ca avem alte solutii decat FMI”

“Eu refuz categoric varianta prin care România s-ar duce acum la FMI să spună: avem nevoie de 10 miliarde”, a spus Băsescu. Şeful statului spune că nu vrea ca România să apeleze la FMI întrucât îi este foarte greu să accepte ideea că “ne întoarcem înapoi, la mijlocul anilor ‘90, când împrumutam bani de la FMI

Isarescu. Aici

Nu avem nevoie de credit de la FMI. Avem lichiditate, avem rezerve suficiente. Varianta unui acord stand-by, aceasta umbrela neutilizata, cu un comision de neutilizare de 25%, presupune aparitia unor costuri suplimentare de sute de milioane de euro. Cine le acopera?

Împrumutul de la FMI nu se poate lua pur şi simplu, deoarece ar fi vorba despre o infuzie de sume mari. Ca să nu facem emisiune de monedă, să avem apoi presiune pe inflaţie, noi am lua valuta de la FMI şi am schimba-o în contul nostru de la Washington, punând în loc leii corespondenţi”, a explicat Isărescu

sursa: link

After Friday, the 13th. It was just a nightmare, baby!

„Tendinţele, ca şi caii, sunt mai uşor de stăpânit în direcţia în care deja se îndreaptă.” (John Naisbitt – Megatendinţe)

Omul secolului XXI devine expert în a se apăra sau în a ataca, dar rămâne corigent la capitolul convieţuire. În toate şcolile suntem învăţaţi cum să ne controlăm emoţiile, cum ne protejăm de sarcini nedorite, cum să ne ferim de psihopaţi, cum să reuşim în afaceri. Ceea ce nu e rău. Terapiile de factură cognitivă ne mai învaţă, însă, să ne minţim la infinit, dacă se poate până la sfârşitul vieţii şi să ne autosugestionăm că tot ceea ce e rău în viaţa noastră e de fapt bine şi tot ce se întâmplă e „o experienţă în plus”. Suntem învăţaţi să devenim nesimţiţi în fiecare zi.

Marele paradox al secolului XXI este că, deşi omenirea nu a avut la dispoziţie niciodată tehnologii atât de dezvoltate pentru comunicare ca acum (messenger, telefonie mobilă, webcam etc), redundanţa mesajelor şi superficialitatea comunicării sunt mai prezente ca niciodată în dezvoltarea(?) umană.

O altă contradicţie - deşi societatea occidentală a inventat cele mai sofisticate mecanisme pentru a ne uşura viaţa şi a ne fi traiul mai comod (acasă, la serviciu, în spaţiile publice), depresiile şi tulburările de dispoziţie domină un procent din ce în ce mai mare din populaţie. În occident (aici includ şi România, deşi modelul nostru e copiat, schizoid şi kitchuriu), suntem din ce în ce mai puţini, ni se permite din ce în ce mai mult, avem din ce în ce mai multe bunuri, nevoile de bază sunt din ce în ce mai satisfăcute şi, cu toate acestea, depresiile predomină, mai ales în spaţiul anglo-saxon şi cel scandinav. Oare de ce?

Inteligenţa emoţională vine să completeze inteligenţa nativă şi socială pentru a ne raporta la de şefii narcisişti, la subalternii indisciplinaţi, la iubiţii imaturi, la perverşii deghizaţi, copiii răsfăţaţi, soacrele pisăloage sau la mamele excesiv de grijulii.

Suntem mai singuri ca niciodată şi cu toate acestea, în subconştientul nostru ne e dor să ne asumăm greşelile, să ne cerem iertare, să fim indulgenţi cu subalternii, să acceptăm afecţiunea necondiţionată, să ne binedispună ciudăţenia altora, să fim copii la rândul nostru. Şi, ce facem de fapt? Ascundem greşelile, îi alungăm pe cei care ne oferă necondiţionat căldură, abia aşteptăm să taxăm greşelile subalternilor, îi ironizăm şi umilim pe cei care nu sunt ca noi. Iar dacă avem auditoriu pentru asta, cu atât mai bine. Ne creşte cota.

Şi, această incapacitate a noastră de a fi buni şi deschişi a contaminat inclusiv instituţii de cultură, medii academice, instituţii bisericeşti. Lupta pentru o parohie bună sau un post de asistent universitar nu e cu nimic mai plictisitoare decât apriga luptă electorală. Dacă în aceste medii e aşa, cum ar putea fi altfel într-o... puşcărie. Nenorocirea nu provine de la grilajele care se închid şi se deschid zilnic în faţa ochilor noştri, ci de la mecanismele de autoapărare în care ne încătuşăm din ce în ce mai adânc sufletele noastre de maximă siguranţă.

Atunci când existenţa noastră se construieşte pe frica de a nu fi rănit, pe frica de a nu pierde, pe teama de a nu părea ridicoli, câştigul e deşertăciune, iar aşa zisa victorie nu are niciun gust. Când suntem deschişi (atenţie, nu naivi! – pentru că naiv e cel care are aşteptări mari şi crede că nu poate fi înşelat, nu despre ei vorbesc), momentul în care cineva răspunde aşa cum trebuie la deschiderea noastră e sublim. Desigur, acest moment s-ar putea să vină o singură dată în viaţă sau poate... niciodată. Dar, indiferent dacă vine sau nu, a rămâne doar excesiv de defensivi şi circumspecţi nu are nimic în comun cu „credinţa, speranţa şi dragostea”.

Lui Goleman, cel cu intelgenţa emoţională, i-aş fi pus o singură întrebare: cine e mai puternic, cel care se apără mereu, aşteptând din când în când conjunctura favorabilă şi victima perfectă (zbang!) sau cel care, fiind conştient că poate să piardă, are puterea să rămână deschis mereu, aşteptând la infinit acei oameni rari care nu îl vor dezamăgi şi nu vor profita de deschiderea sa?

***

E greu de spus dacă Nero, pentru a-i pedepsi pe creştini (care admirau un „zeu fals”, necunoscut), şi-a incendiat propria metropolă sau dacă iubirea Lygiei a fost mai profundă decât a lui Vicinius. Putem doar să intuim şi să învăţăm din greşeli, deşi se pare că suntem condamnaţi să le repetăm la infinit, indiferent de timpul şi spaţiul în care ne mişcăm.