After Friday, the 13th. It was just a nightmare, baby!

„Tendinţele, ca şi caii, sunt mai uşor de stăpânit în direcţia în care deja se îndreaptă.” (John Naisbitt – Megatendinţe)

Omul secolului XXI devine expert în a se apăra sau în a ataca, dar rămâne corigent la capitolul convieţuire. În toate şcolile suntem învăţaţi cum să ne controlăm emoţiile, cum ne protejăm de sarcini nedorite, cum să ne ferim de psihopaţi, cum să reuşim în afaceri. Ceea ce nu e rău. Terapiile de factură cognitivă ne mai învaţă, însă, să ne minţim la infinit, dacă se poate până la sfârşitul vieţii şi să ne autosugestionăm că tot ceea ce e rău în viaţa noastră e de fapt bine şi tot ce se întâmplă e „o experienţă în plus”. Suntem învăţaţi să devenim nesimţiţi în fiecare zi.

Marele paradox al secolului XXI este că, deşi omenirea nu a avut la dispoziţie niciodată tehnologii atât de dezvoltate pentru comunicare ca acum (messenger, telefonie mobilă, webcam etc), redundanţa mesajelor şi superficialitatea comunicării sunt mai prezente ca niciodată în dezvoltarea(?) umană.

O altă contradicţie - deşi societatea occidentală a inventat cele mai sofisticate mecanisme pentru a ne uşura viaţa şi a ne fi traiul mai comod (acasă, la serviciu, în spaţiile publice), depresiile şi tulburările de dispoziţie domină un procent din ce în ce mai mare din populaţie. În occident (aici includ şi România, deşi modelul nostru e copiat, schizoid şi kitchuriu), suntem din ce în ce mai puţini, ni se permite din ce în ce mai mult, avem din ce în ce mai multe bunuri, nevoile de bază sunt din ce în ce mai satisfăcute şi, cu toate acestea, depresiile predomină, mai ales în spaţiul anglo-saxon şi cel scandinav. Oare de ce?

Inteligenţa emoţională vine să completeze inteligenţa nativă şi socială pentru a ne raporta la de şefii narcisişti, la subalternii indisciplinaţi, la iubiţii imaturi, la perverşii deghizaţi, copiii răsfăţaţi, soacrele pisăloage sau la mamele excesiv de grijulii.

Suntem mai singuri ca niciodată şi cu toate acestea, în subconştientul nostru ne e dor să ne asumăm greşelile, să ne cerem iertare, să fim indulgenţi cu subalternii, să acceptăm afecţiunea necondiţionată, să ne binedispună ciudăţenia altora, să fim copii la rândul nostru. Şi, ce facem de fapt? Ascundem greşelile, îi alungăm pe cei care ne oferă necondiţionat căldură, abia aşteptăm să taxăm greşelile subalternilor, îi ironizăm şi umilim pe cei care nu sunt ca noi. Iar dacă avem auditoriu pentru asta, cu atât mai bine. Ne creşte cota.

Şi, această incapacitate a noastră de a fi buni şi deschişi a contaminat inclusiv instituţii de cultură, medii academice, instituţii bisericeşti. Lupta pentru o parohie bună sau un post de asistent universitar nu e cu nimic mai plictisitoare decât apriga luptă electorală. Dacă în aceste medii e aşa, cum ar putea fi altfel într-o... puşcărie. Nenorocirea nu provine de la grilajele care se închid şi se deschid zilnic în faţa ochilor noştri, ci de la mecanismele de autoapărare în care ne încătuşăm din ce în ce mai adânc sufletele noastre de maximă siguranţă.

Atunci când existenţa noastră se construieşte pe frica de a nu fi rănit, pe frica de a nu pierde, pe teama de a nu părea ridicoli, câştigul e deşertăciune, iar aşa zisa victorie nu are niciun gust. Când suntem deschişi (atenţie, nu naivi! – pentru că naiv e cel care are aşteptări mari şi crede că nu poate fi înşelat, nu despre ei vorbesc), momentul în care cineva răspunde aşa cum trebuie la deschiderea noastră e sublim. Desigur, acest moment s-ar putea să vină o singură dată în viaţă sau poate... niciodată. Dar, indiferent dacă vine sau nu, a rămâne doar excesiv de defensivi şi circumspecţi nu are nimic în comun cu „credinţa, speranţa şi dragostea”.

Lui Goleman, cel cu intelgenţa emoţională, i-aş fi pus o singură întrebare: cine e mai puternic, cel care se apără mereu, aşteptând din când în când conjunctura favorabilă şi victima perfectă (zbang!) sau cel care, fiind conştient că poate să piardă, are puterea să rămână deschis mereu, aşteptând la infinit acei oameni rari care nu îl vor dezamăgi şi nu vor profita de deschiderea sa?

***

E greu de spus dacă Nero, pentru a-i pedepsi pe creştini (care admirau un „zeu fals”, necunoscut), şi-a incendiat propria metropolă sau dacă iubirea Lygiei a fost mai profundă decât a lui Vicinius. Putem doar să intuim şi să învăţăm din greşeli, deşi se pare că suntem condamnaţi să le repetăm la infinit, indiferent de timpul şi spaţiul în care ne mişcăm.