Am făcut o şcoală militară. Poate la Băneasa, poate la Otopeni. Eram tânăr, înzestrat cu o inteligenţă nativă şi un aer dominant, de bărbat adevărat. A venit revoluţia. Mi-a dat puţin planurile peste cap, dar am reuşit să mă adaptez repede la vremuri.
Am fost instruiţi pentru asta, nu ca ciocoflenderii ăştia formaţi în civilie, la Bucureşti, Babeş -Bolyai, Timişoara sau Iaşi, la care dacă te uiţi strâmb odată sau sufli peste ei, cad laţi. Noroc cu băieţii de la „Spiru”, cu care mai faci ceva treabă în sistem. Ăştia sunt respectuoşi şi recunoscători sistemului, că i-a primit.
Dar, să revin. Revoluţia a creat puţin haos, în sensul în care ai pierdut respectul de odinioară al civililor de pe stradă, din consiliile locale, din şcolile patriei, din instituţiile statului. Au început să aibă tupeu, să ţi se împotrivească, să nu mai execute ordinele pe care le dădeai. Începea să fie o atmosferă destul de nasoală.
Era bine, totuşi, că rezolvai problemele la centru şi dacă venea un ordin de acolo, tăceau imediat cei care făceau mofturi în teritoriu. Dacă erau mai tari în clanţă, reuşeai să îi mazileşti cumva, dacă nu se conformau. Dar stresul era din ce în ce mai mare. Apoi, a venit dezastrul. Demilitarizarea, manageri publici, sindicate şi alte tâmpenii. Noi nu eram pregătiţi pentru aşa ceva. Simţeam că ne fuge pământul de sub picioare, nu altceva.
