Powered By Blogger

Recent Posts

Federatia Sindicatelor din Administratia Nationala a Penitenciarelor

Se afișează postările cu eticheta sindicalism. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta sindicalism. Afișați toate postările

luni, 13 iulie 2009

Idei primare despre cauzele unui conflict de muncă

Sunt în situaţia unui conflict interior. Pe de o parte, ca angajat al sistemului, mă deranjează profund modul cum înţelege ANP să comunice, ceea ce mă face să am dubii dacă atitudinea moderată îşi are sensul în pragul unei dictaturi.

În 1946, ţărăniştii (astăzi rămaşi ideologic „în viaţă” doar la Timişoara) au fost moderaţi şi au luat-o rău pe cocoaşă de la comuniştii care au furat alegerile în mod sovietic. Ceea ce a urmat se poate vedea dacă vizitaţi Memorialul Sighet.

Pe de altă parte, ca om care pretinde că e preocupat de fenomenele sociale, iar un conflict de muncă e oricând o provocare profesională pentru mine, ar trebui să fiu mai detaşat şi să emit ipoteze obiective cuantificabile referitoare la cauzele care au declanşat acest conflict de muncă.

Acest fenomen nu poate fi studiat ştiinţific acum, ne lipsesc prea multe date şi se ştie că în apropierea punctului maxim al crizei (şi e criză, domnilor ANP-işti!) nu se poate face intervenţie. Ori mai devreme (prevenţie), ori ulterior (remediu), dar în criză nu. Sunt convins, însă, că actualul conflict de muncă va reprezenta material didactic pentru viitor. Am să vă spun însă, pur şi simplu ce cred despre situaţia în care ne aflăm.


Cu to
ţii avem convingeri, credinţe, prejudecăţi. Dincolo de simpatiile sau antipatiile mele personale, am emis întotdeauna păreri proprii, indiferent dacă expunerile au vizat magistraţi dezorientaţi, miliţieni noi şi vechi, ANP-işti ridicoli sau sindicalişti înfierbântaţi. Asta nu mi-a adus foarte multe satisfacţii, poate doar aceea de a fi împăcat cu mine însumi.

Rămâne la aprecierea dumneavoastră sau a viitorului, stimaţi cititori, să decideţi dacă acele categorii (ipoteze, convingeri sau simple păreri) în care am inserat gândurile următoare coincid sau nu cu realitatea. O parte din cele ce urmează ar putea fi cauze ale prezentului conflict.

  1. Convingere: Cred că ANP-ul nu a învăţat nimic din exerciţiul comunicării, al dialogului şi al transparenţei decizionale - comunicatele ANP şi ultimul interviu al directorului general stau mărturie pentru asta;
  2. Convingere: cred că mare parte din concursurile pentru ocuparea funcţiilor de conducere din ANP şi din teritoriu au fost o mascaradă de legitimare a împuterniciţilor;
  3. Părere: cred că dl Băla, dincolo de cele 3 licenţe, a fost suficient de autodidact, de abil şi dornic de a realiza ceva la Timişora, pentru a învăţa cum trebuie să îţi construieşti o imagine astfel încât să maschezi pregătirea de bază; ce nu a reuşit dânsul la ANP a fost să nu poată masca rigiditatea, îngustimea şi pornirile comuniste ale celor pe care i-a adus acolo, dând astfel cu piciorul la valul de simpatie de la începutul mandatului său; iar sub presiune, au reieşit şi în cazul dânsului reflexe ale pregătirii de bază. A propos, într-un interviu din noua ediţie a Revistei penitenciare, dl Băla afirmă - citez textual – că a venit la ANP „pentru că am fost chemat” (?!). Eu, naivul, credeam că în urma prezentării domniei sale la concurs. Mă rog.
  4. Ipoteză / recomandare: cred că modalitatea de lucru a DPCMP este inacceptabilă în multe situaţii şi sunt de acord cu desfiinţarea acestei direcţii sau cel puţin cu regândirea ei şi eventual trecerea acestei structuri în subordinea pazei;
  5. Părere: Datorită rigidităţii dezgustătoare a conducerii ANP şi a MJCL, greva e iminentă. Legislaţia privind soluţionarea conflictelor de muncă spune că, anterior grevei, trebuie parcurse toate celelalte forme de protest, însă văzând modul în care înţeleg cei din zona ANP/MJCL să „gestioneze” această siutaţie, consider că, din păcate, acest moment e iminent. Vom avea însă o problemă, legată de faptul că o parte din angajaţi vor trebui să asigure o minimă continuitate la serviciu, ceea ce îi va face pe reprezentanţii ANP / MJCL să îi doară în paişpe de greva noastră, distrându-se probabil în stil comunisto-sovietic de felul în care "vom fierbe în suc propriu":

Legea nr. 168/1999 (actualizată) privind solutionarea conflictelor de munca

Art. 52 Organizatorii grevei, impreuna cu conducerea unitatii au obligatia ca pe durata acesteia sa protejeze bunurile unitatii si sa asigure functionarea continua a utilajelor si a instalatiilor a caror oprire ar putea constitui un pericol pentru viata sau pentru sanatatea oamenilor.

Art. 55 Conducerile unitatilor pot solicita suspendarea grevei pe un termen de cel mult 30 de zile de la data inceperii sau continuarii grevei, daca prin aceasta s-ar pune in pericol viata sau sanatatea oamenilor.

  1. Din punct de vedere juridic, situaţia va fi destul de delicată şi sper ca sindicatele să deţină o formulă legală şi adecvată de continuare a protestului. Pentru că nu trebuie să cedeze. Adevărul e de partea lor.
  2. Părere / recomandare: cred că Penifestul, ca fenomen social unic în spaţiul penitenciar românesc, trebuie să păstreze o atitudine fermă dar şi corectă şi civilizată;
  3. Părere: cred că am ajuns la răscruce. Cred că e o luptă a generaţiilor, a mentalităţilor, a şcolilor, lupta dintre cei care cred cu adevărat în oameni şi cei care doar afirmă asta (în timp ce îi spionează la fiecare colţ),
  4. Convingere: cred că toate revendicările sindicatelor sunt juste;
  5. Părere: unitatea realizată în jurul sindicatelor, dincolo de revendicări, trebuie folosită pentru auto-educarea noastră, nu pentru defulare – e un moment unic;
  6. Convingere: cred că nici conducerea actuală a ANP-ului şi nici starea prelungită de criză nu pot să reformeze acest sistem, ci doar o schemă elaborată între ofiţerii cu vederi moderne din pază, specialiştii experimentaţi din reintegrare socială, oamenii pricepuţi în imagine şi comunicare şi cei formaţi pentru accesarea de fonduri europene, ajutaţi evident de un leadership şcolit în management. Cred că Ministerul Justiţiei ar trebui să organizeze o dezbatere publică pe acest subiect.
  7. Ipoteză: cel puţin 40% dintre sindicalişti nu ar putea enunţa în acest moment toate revendicările pentru care ar face mâine grevă;
  8. Ipoteză: atitudinile vis-a vis de protest se împart în următoarele categorii (nu dau acum procente, deoarece ar fi hazardat):
- cei care îşi însuşesc revendicările şi le susţin integral;
- cei care însuşesc revendicările şi le susţin parţial;

- cei care, de
frica de nu fi catalogaţi ca laşi, devin curajoşi;

- cei obedienţi faţă de ANP / MJCL.

- cei care, în urma unui eventual succes al revendicărilor, ar avea de câştigat.

- cei indiferenţi;

  1. Convingere: pentru acest conflict de muncă e responsabilă conducerea rigidă, cu reflexe comuniste a ANP, nu sindicatele.

P.S. Ceauşescu a păcălit occidentul de două ori, în 1968 şi 1984.

vineri, 3 iulie 2009

Pledoarie pentru acadele albastre, galbene, verzi, portocalii, albe, violete

Nu sunt doctor, precum directorul general al ANP, dar ştiu că oamenii în stare de mulţime pot fi coordonaţi mai uşor decât indivizii care gândesc singuri. Asta se ştie şi la ANP şi la sindicate. Problema e, în asemenea situaţii, că există riscul ca resursele obţinute să nu rămână în terenul tău până la capăt. E ca şi în karate – foloseşti, de regulă, energia adversarului. Şi asta o ştiu şi Băla, şi Cel Mare. Şi liderii de sindicate. A, da, era să uit, şi Ungureanu. Cel cu intelectualii falşi care vor doar să promoveze. Cu acadelele roşii!

"Ferma animalelor” a lui Orwell e un exemplu clasic despre cum se fură un ideal. Despre cum se profită de furia maselor. Despre cum, starea de fapt pe care ai creat-o poate fi folosită la un moment dat împotriva ta. Şi noi, românii, retrăim asta la infinit. Sper să fi învăţat câte ceva între timp. Nedreptăţile, furia, frustrările, trebuie transformate într-un limbaj comun al unor revendicări elaborate, aşa cum au reuşit liderii celor două sindicate. Optez în continuare pentru Prudenţă, Cumpătare, Justiţie, Curaj. Virtuţile cardinale.

În privinţa ministrului Predoiu, consider că este un mega-oportunist politic care, vorba celor de la Caţavencu, falimentează justiţia cu bună ştiinţă. Ragea e în altă lume, săracu`, iar în ceea ce îl priveşte pe dl Băla, eu l-aş întreba de ce face atâta paradă de titlul de doctor în timp ce ANP-ul dumnealui stabileşte cu-de-la-sine-putere, fără expertize profesioniste, profilul unităţilor, care sunt penitenciarele bune şi rele, cele mari, mijlocii, mici sau "exact atât cât trebuie" şi de ce semnează strategii pompoase, fără ca măcar să fie atent la semnificaţia indicatorilor ce definesc sistemul pe care îl conduce.

Evident că nu va demisiona niciunul. Chiar dacă demisiile lor nu ar rezolva nici criza economică şi nici lipsa de profesionalism a multora, consider că trebuie să apară odată momentul "0" de limpezire a valorilor şi a direcţiei în care credem, de a da răspuns la întrebarea "Quo vadis?" Da! Trebuie să învăţăm cu toţii să respectăm regulile jocului democratic al negocierii şi al transparenţei decizionale reale. Iar problemele acestui sistem trebuie spuse aşa cum sunt, fără cosmetizări.

Succesul sindicatelor nu trebuie să anuleze responsabilitatea lor. Să le arătăm că noi nu suntem minerii lui Iliescu sau Cozma şi că încercăm să evităm amplificarea involuţiei civice şi culturale într-un sistem care, oricum, e încă fără viziune. Că ne putem face meseria concomitent cu atitudinea demnă şi exprimarea revendicărilor sindicale. Că suntem oameni diferiţi, cu principii comune, nu o masă de manevră. Spun asta deoarece am întâlnit în aceste zile şi oameni care vorbeau mai mult despre prejudecăţi, poliţe şi prime şi mai puţin despre judecăţi şi profesie.

Am văzut atât de multe experienţe nefaste legate de putere, atât de multe trădări, abdicări de la principii, încât unitatea realizată în jurul liderilor de sindicat e aproape un miracol, pentru care merită toate aprecierile. Şi, văzând determinarea liderilor de sindicate, mă îndoiesc de faptul că se va accepta vreo concesie în faţa celor obişnuiţi cu reflexul comenzii săvârşitoare „Marş!”.

Lipsa de profesionalism, condiţiile de muncă, subfinanţarea sistemului, modalitatea defectuoasă de selecţie a personalului, reprofilarea, categorizarea absurdă şi umilitoare a penitenciarelor sunt eşecuri răsunătoare, iar atitudinea fermă e absolut necesară atunci când negocierea e obstrucţionată să dea roade, deci şi în cazul nostru. M-a bucurat coeziunea, modul de acţiune, maturitatea de gândire şi, nu în ultimul rând, civismul de care au dat dovadă sindicatele. Dar examenul de maturitate e departe de a se fi încheiat.

În ceea ce priveşte atitudinea ANP, în al doisprezecelea ceas, aş vrea să cred că mai există un minim bun simţ , chiar dacă komunikatele ANP (cacofonia se impune de la sine) din ultimele zile tind să mă contrazică. Poate a mai rămas, totuşi, o fărâmă de înţelepciune.

Dacă nu pentru altceva, domnule director general, măcar pentru anii petrecuţi în primul oraş iluminat electric din Europa. Pentru prima stradă asfaltată din România. Pentru lumina înspre care ne uitam cu toţii în urmă cu 20 de ani. Pentru tramvaiul tras de cai. Pentru Piaţa Operei. Pentru multiculturalitate. Pentru Phoenix. Oare de ce cred că la Băneasa nu se dădeau doi bani pe „copilăriile astea”, chiar dacă simbolurile culturale şi preocupările intelectuale erau adesea "material didactic"?

marți, 7 aprilie 2009

În căutarea totemului pierdut

În epocile pe care noi le numim astăzi cu mare uşurinţă „primitive”, lideri (în principal religioşi sau războinici) ai societăţilor umane în formare impuneau legi şi cutume culturale care să repare sau să prevină anomalii sociale, biologice sau culturale.
 
De exemplu, legea totemului, dincolo de funcţia socială a sentimentului de apartenenţă la grup, era impusă în cadrul anumitor triburi cu scopul de a preveni relaţiile consanguine şi, implicit, de a împiedica diminuarea demografică a comunităţii.
 
Antropologilor le e greu să stabilească în ce măsură aceste reguli erau impuse conştient sau cât reprezentau ele reguli ale simţului comun. Cert este că seria de reguli culturale şi morale de la începuturile formelor de organizare socială au dus, fără doar şi poate, la evoluţia noastră ca specie.

În zilele noastre, legea „impozitului unic sau diferenţiat”, legea „ascultării telefoanelor”, legile „pe timp de criză”, „legea schengen”, legile pieţei „imobiliare” , "dezincriminarea incestului" şi exemplele pot continua la nesfârşit sunt legi care, teoretic, ar trebui să ne continue evoluţia începută de strămoşii noştri prin acele legi ale simţului comun.

Practic însă, lucrurile stau cu totul altfel. Grupuri de interese, lideri religioşi, mari miliardari, big brotheri autorizaţi sau neautorizaţi sunt cei care impun legi numai şi numai în favoarea lor.

Regulile financiare, penale, morale, chiar religioase, scrise şi nescrise devin adesea monopol al unui cerc restrâns de indivizi foarte abili. Nu se întâmplă doar în România. Se întâmplă cam peste tot în lume şi nu de ieri - de azi, ci de când ne-am... civilizat. Nu mai e nici măcar război rece. E războiul pervertirii mentale. Ne pervertim propria natură. Relaţia cu ceilalţi şi cu noi înşine.

Pactele dintre marile imperii şi marile religii, legile inchiziţiei, cruciadele, înţelegerile dintre împăraţi ipocriţi şi farisei, dintre clasele sociale şi feudele unora sau altora, dintre sindicate şi guverne, dintre servicii secrete şi „statele” pe care le „apără”, dintre trusturi de presă şi mari magnaţi, au fost, sunt şi vor fi , nu de puţine ori, surse de venit, de trădări şi de inspiraţie pentru literatura tuturor epocilor umane.

Una din frumoasele lecţii ale acestui blog este că noi, „administratorii”, nu suntem un „bloc comunist care acţionează în numele binelui suprem propovăduit de sindicatul A sau sindicatul B”. M-am distrat copios când unul dintre cititori, nemulţumit că unul din „proprietarii” blogului nu i-a publicat un comentariu, a afirmat că „luăm bani grei de la sindicate pentru ceea ce facem”.
 
Nu cădem de acord nici între noi cu privire la cât de permisivi (excesiv de permisivi adesea) sau de restrictivi ar trebui să fim cu privire la comentariile cititorilor. Ne uităm uneori virtualo-strabistic atunci când un comentariu care nu ar fi trebuit să fie publicat ajunge pe pagina de comentarii şi ne mai băgăm unii peste ceilalţi ca să reparăm câte o eroare.

Nu instituim ritualuri de iniţiere, nu ne scriem articolele în urma unor întâlniri oculte. Nu scriem la comandă. Singura noastră „poruncă” e libertatea de conştiinţă. Am mai spus că acest blog este rezultatul mai multor abordări – abordarea sindicalistă, abordarea filosofică, abordarea „problema zilei”, ş a m d

Nu am fost şi nu sunt membru de sindicat. Asta nu înseamnă că anulez rolul sindicatelor în negocierea legilor şi a regulilor după care funcţionează o instituţie, dimpotrivă, consider că au un rol deosebit de important. De asemenea, nimeni nu mă poate convinge că sindicatele nu sunt o idee „de stânga”. Nu că în România ar mai conta conceptele de „stânga” sau „dreapta”.
Negocierea unor drepturi trebuie să se realizeze pentru a apăra interesele angajaţilor. Sunt duşmanul derapajelor, al atitudinilor duplicitare ce pot exista la nivelul negocierilor, sunt împotriva negocierilor de culise, „reprizei a 3-a de negocieri” – aia din spatele uşilor închise sau de la terasele fără microfoane.

Colegilor mei sindicalişti de pe blog şi din afara lui (indiferent că sunt din SNLP sau din FSANP) le doresc înţelepciune, echilibru, tact, multă răbdare şi să nu uite că oamenii au aşteptări mari de la ei. Şi oamenii nu sunt absurzi. Dacă o solicitare e injustă sau dificil de negociat, ei pot înţelege asta. Ceea ce nu vor înţelege niciodată e măsura diferenţiată pentru situaţii similare. Şi lecţia asta ar trebui s-o învăţăm cu toţii: manageri, sindicalişti sau simpli angajaţi.

Lozinca „Yes, We Can!“ era sloganul mişcării fermierilor americani (United Farm Workers) si a fost preluat de multe dintre sindicatele si organizaţiile populare occidentale pentru a arăta rezultatele ce pot fi obţinute de un număr mare de oameni prin acţiuni colective. E o idee de „stânga”, dar care funcţionează în virtutea libertăţilor (cetăţeneşti, dacă vreţi) impuse cu sacrificii de visători cu picioarele pe pământ (nu e nicio contradicţie!), de oameni cu viziuni profund democratice. Sloganul "Yes, We Can!" a devenit ulterior unul din simbolurile campaniei electorale cu care Barack Obama a caştigat alegerile în Statele Unite.

Sistemul penitenciar românesc este polarizat şi aşa foarte mult: pază vs reeducare, unităţi vs. ANP, Administrativ vs. Secţie, Conducere vs. Pălmaşi, etc. Personal, recomand o abordare convergentă a luptei sindicale. Polarizarea sindicatelor nu ar face decât să devenim si mai slabi în faţa tendinţelor restrictive manifestate faţă de drepturile functionarilor publici din ANP.

P.S. Indiferent de data la care sărbătoriţi Sfintele Sărbători de Paşti, vă doresc tuturor Sărbători Fericite!

vineri, 18 iulie 2008

Sindicat. Sindicalism. Motive şi motivaţii.

Despre sindicate şi sindicalism s-ar putea spune multe. Dacă iniţial a fost mai mult o mişcare de descătuşare plină de frământări interne, în ultimul timp se observă o maturizare a mişcării sindicale.

Sindicatele au aderat la alianţa "Intiativa pentru o Justiţie Curată". Primul pas spre înregimentarea politică a sindicatelor din sistem?

Nu sunt de acord cu acest punct de vedere. Cred că, mai degrabă, cei care susţin acest lucru se tem de faptul că această "asociere cu ONG-uri vocale şi cu reputaţie poate, în timp, creşte forţa de negociere a sindicatelor".

În ultimul timp este evident că activitatea sindicală începe să dea roade. Majoritatea drepturilor salariale ignorate de administraţie au fost reconfirmate de instanţă. Sindicatele au început să-şi impună punctul de vedere la elaborarea actelor normative. A fost semnat Acordul privind raporturile de serviciu pentru funcţionarii publici cu statut special, iar Contractul colectiv de muncă pentru salariaţii civili este pe drum şi el.

Sunt realizări importante care deschid calea către obţinerea, prin negociere, a unor drepturi suplimentare pentru membrii de sindicat.

Dar toate acestea se întâmplă după aproape 4 ani de activitate. Faptul că numai prin vigilenţa sindicatelor s-a reuşit anularea tentativei administraţiei de a reduce la tăcere mişcarea sindicală demontrează clar că, uneori, aceasta joacă cu cărţi măsluite.

În aceste condiţii este mai mult decât evident faptul că se impune o reconsiderare a poziţiei sindicatelor, precum şi identificarea unor eventuali susţinători ai ideii de recunoaştere a drepturilor legal dobândite.

Un cititor spune că "prietenii te sfătuiesc dar duşmanii te obligă să faci ceea ce trebuie să faci". No comment.

"Ce mai e nou cu sindicatul? Când ne mai dă ceva?"

O întrebare care aduce la exasperare liderii sindicali. Mărturisesc că şi eu am fost tentat să fac socoteli de genul: plătesc x lei cotizaţie, înmulţit cu 12 luni, face xyz RON. Înseamnă că trebuie să primesc sub formă de cadou cam xyz minus foarte puţin.

În realitate sindicatul nu este un fel de "CAR ţigănesc". Sunt de acord cu faptul că sindicatul trebuie să se implice în rezolvarea cazurilor sociale. Dar mult mai important mi se pare, de exemplu, să analizeze supraaglomerarea din penitenciare prin prisma influenţei pe care o are asupra sănătăţii şi siguranţei lucrătorilor de penitenciare.

Mie mi se pare că liderul meu sindical "s-a dat cu conducerea"

Posibil, deşi puţin probabil. În general avem tendinţa să fim foarte critici cu alţii şi mult mai toleranţi cu noi înşine. Dacă chiar aşa este de ce nu-l schimbaţi? Statutele sindicatelor sunt redactate pe principii democratice care permit "dictatura majorităţii".

Atenţie. Dacă nu te duci la şedinţa de sindicat pentru că afară e cald şi merge mult mai bine o bere rece, nu trebuie să acuzi pe nimeni că X-ulescu a fost ales lider de sindicat. Şi nu uita că şi tu poţi să-ţi depui candidatura la alegeri.

Legat de sentinţele judecătoreşti, dacă umbli puţin prin legislaţie vei afla că este destul de greu sa execuţi silit o instituţie publică.

Într-adevăr nu este simplu. Dar nici imposibil. Executarea silită a ANP nu este chiar o noutate. Câţi dintre dumneavoastră cunosc, de exemplu, faptul că dacă în 2005 ne-am luat banii pentru echipamentul aferent anilor 2004, 2005 acest lucru s-a datorat punerii în aplicare a unei sentinţe judecatoreşti cu titlu executoriu? Dacă nu mă credeţi, citiţi adresa ANP prin care aceasta solicita sindicatului ridicarea sechestrului asiguratoriu.

Poate că liderii nu reuşesc să rezolve întotdeauna problemele membrilor. Dar, oare, membrii îşi susţin liderii atunci când este nevoie?

O întrebare bună. Deseori am auzit opinia conform căreia "noi plătim cotizaţie. E treaba lor să se descurce". Oare aşa este? Pe site-ul SNLP am găsit un articol intitulat "Decalogul sindicalistului". Merită citit. Dacă fiecare dintre noi am încerca să respectăm ceea ce se scrie acolo, lucrurile ar fi puţin mai simple.

P.S.: Mulţumesc pe această cale cititorilor care postează comentarii. Sper să nu se supere nimeni pentru că faptul că le-am folosit, din greu, ca sursă de inspiraţie fără să mai menţionez acest lucru.