Pledoarie pentru acadele albastre, galbene, verzi, portocalii, albe, violete

Nu sunt doctor, precum directorul general al ANP, dar ştiu că oamenii în stare de mulţime pot fi coordonaţi mai uşor decât indivizii care gândesc singuri. Asta se ştie şi la ANP şi la sindicate. Problema e, în asemenea situaţii, că există riscul ca resursele obţinute să nu rămână în terenul tău până la capăt. E ca şi în karate – foloseşti, de regulă, energia adversarului. Şi asta o ştiu şi Băla, şi Cel Mare. Şi liderii de sindicate. A, da, era să uit, şi Ungureanu. Cel cu intelectualii falşi care vor doar să promoveze. Cu acadelele roşii!

"Ferma animalelor” a lui Orwell e un exemplu clasic despre cum se fură un ideal. Despre cum se profită de furia maselor. Despre cum, starea de fapt pe care ai creat-o poate fi folosită la un moment dat împotriva ta. Şi noi, românii, retrăim asta la infinit. Sper să fi învăţat câte ceva între timp. Nedreptăţile, furia, frustrările, trebuie transformate într-un limbaj comun al unor revendicări elaborate, aşa cum au reuşit liderii celor două sindicate. Optez în continuare pentru Prudenţă, Cumpătare, Justiţie, Curaj. Virtuţile cardinale.

În privinţa ministrului Predoiu, consider că este un mega-oportunist politic care, vorba celor de la Caţavencu, falimentează justiţia cu bună ştiinţă. Ragea e în altă lume, săracu`, iar în ceea ce îl priveşte pe dl Băla, eu l-aş întreba de ce face atâta paradă de titlul de doctor în timp ce ANP-ul dumnealui stabileşte cu-de-la-sine-putere, fără expertize profesioniste, profilul unităţilor, care sunt penitenciarele bune şi rele, cele mari, mijlocii, mici sau "exact atât cât trebuie" şi de ce semnează strategii pompoase, fără ca măcar să fie atent la semnificaţia indicatorilor ce definesc sistemul pe care îl conduce.

Evident că nu va demisiona niciunul. Chiar dacă demisiile lor nu ar rezolva nici criza economică şi nici lipsa de profesionalism a multora, consider că trebuie să apară odată momentul "0" de limpezire a valorilor şi a direcţiei în care credem, de a da răspuns la întrebarea "Quo vadis?" Da! Trebuie să învăţăm cu toţii să respectăm regulile jocului democratic al negocierii şi al transparenţei decizionale reale. Iar problemele acestui sistem trebuie spuse aşa cum sunt, fără cosmetizări.

Succesul sindicatelor nu trebuie să anuleze responsabilitatea lor. Să le arătăm că noi nu suntem minerii lui Iliescu sau Cozma şi că încercăm să evităm amplificarea involuţiei civice şi culturale într-un sistem care, oricum, e încă fără viziune. Că ne putem face meseria concomitent cu atitudinea demnă şi exprimarea revendicărilor sindicale. Că suntem oameni diferiţi, cu principii comune, nu o masă de manevră. Spun asta deoarece am întâlnit în aceste zile şi oameni care vorbeau mai mult despre prejudecăţi, poliţe şi prime şi mai puţin despre judecăţi şi profesie.

Am văzut atât de multe experienţe nefaste legate de putere, atât de multe trădări, abdicări de la principii, încât unitatea realizată în jurul liderilor de sindicat e aproape un miracol, pentru care merită toate aprecierile. Şi, văzând determinarea liderilor de sindicate, mă îndoiesc de faptul că se va accepta vreo concesie în faţa celor obişnuiţi cu reflexul comenzii săvârşitoare „Marş!”.

Lipsa de profesionalism, condiţiile de muncă, subfinanţarea sistemului, modalitatea defectuoasă de selecţie a personalului, reprofilarea, categorizarea absurdă şi umilitoare a penitenciarelor sunt eşecuri răsunătoare, iar atitudinea fermă e absolut necesară atunci când negocierea e obstrucţionată să dea roade, deci şi în cazul nostru. M-a bucurat coeziunea, modul de acţiune, maturitatea de gândire şi, nu în ultimul rând, civismul de care au dat dovadă sindicatele. Dar examenul de maturitate e departe de a se fi încheiat.

În ceea ce priveşte atitudinea ANP, în al doisprezecelea ceas, aş vrea să cred că mai există un minim bun simţ , chiar dacă komunikatele ANP (cacofonia se impune de la sine) din ultimele zile tind să mă contrazică. Poate a mai rămas, totuşi, o fărâmă de înţelepciune.

Dacă nu pentru altceva, domnule director general, măcar pentru anii petrecuţi în primul oraş iluminat electric din Europa. Pentru prima stradă asfaltată din România. Pentru lumina înspre care ne uitam cu toţii în urmă cu 20 de ani. Pentru tramvaiul tras de cai. Pentru Piaţa Operei. Pentru multiculturalitate. Pentru Phoenix. Oare de ce cred că la Băneasa nu se dădeau doi bani pe „copilăriile astea”, chiar dacă simbolurile culturale şi preocupările intelectuale erau adesea "material didactic"?