Pensiile speciale în Uniunea Europeană

Consiliul Legislativ avizează Proiectul de lege privind sistemul unitar de pensii publice cu observații consistente în ceea ce privește pensiile "militare". Un document interesant si care găsește argumentele ce scapă populismului ieftin practicat de Guvern. Pensiile speciale sunt o practică în Uniunea Europeană iar caracterul stimulativ al acestor drepturi este unanim acceptat... excepție face Boc și ai lui.

Aviz Consiliul Legislativ - Legea pensionarii unitare

Sinecuristul cel mare

Se pare că postarea despre Moș Tunel a trezit câteva semne de întrebare. Mai jos aveti un articol scris sub pseudonimul KQ. L-am primit pe mail, il postez fara modificari.

Sinecuristul cel mare

de KQ 30.03.2010 20:14:32

via blogpenifest@gmail.com

Vorbesc despre sinecuristi pentru ca mi-am adus aminte de niste discutii legate de un ghid al carierei functionarului public, despre statut si politica de resurse umane: dama sistemului penitenciar. Bineinteles, schimbarile se fac cu oameni de incredere, imputerniciri, detasari si concursuri corecte...

Nu e deloc placut sa fi condus de o gasca, si de nasi si fini. Esti un outsider. Dar ce poti sa faci? Cum poti sa ajungi si tu sa urci treptele fara sa platesti „taxa” de protectie? Ar trebui sa ne gandim mai serios la parcursul profesional al personalului din penitenciare, evident conditionat de sectorul in care isi desfasoara activitatea fiecare.

Avem si exemplul perfect al esecului acestei politici. El e sinecuristul cel mare, exemplarul ce arde etapele in cariera, stea intr-o constelatie politica, omul care din subofiter de evidenta si resurse umane ajunge ofiter resurse umane, frecventa redusa, apoi loctiitor pentru logistica, comandant, loctiitor pentru paza apoi din nou comandant.

Individul nu prezinta interes si nu straluceste, nu deschide calculatorul si se adreseaza subordonatilor cu „ma”. E un caz pierdut insa parcursul lui ne ridica semne de intrebare. De ce resurse umane si nu operativ ca si colegii lui de la scoala de ofiteri? Pe ce criterii a fost numit loctiior pentru logistica in conditiile lipsei totale a experientei si a unor studii de specialitate? De ce loctiitor pentru paza cand parcursul lui ne arata ca nu s-a prea inghesuit in sectorul operativ?

Insotit de un CV subtire, completat cu niste cursuri la institutii foarte la moda (la una dintre ele doamna Elena Udrea e doctorand in stiinte militare) sinecuristul cel mare continua ascensiunea si isi arata valoarea si in birourile din Maria Ghiculeasa, ba pe la economico-administrativ ba pe la paza, doar e competent in toate.

Cand nu i se arata unde sa semneze atunci el se posteaza in poarta si urmareste cine intarzie si se ia de „sectoare”. E lipsit de orice viziune si e huiduit la scena deschisa dar e convins ca face treaba. De la el nu am nici o asteptare. Si cred ca nimeni nu are. Stim cum a ajuns pana aici si mai stim si protectorii lui.

Exponent al scolii moscovite, sinecuristul cel mare reprezinta cu succes trecutul si va fi o pagina de istorie care nu se invata cu placere sau peste care se poate sari. Dar oare mai putem spera noi, la o asezare a lucrurilor?

O sa putem renunta vreodata la imputerniciri? Putem sa nu mai devenim nasi si fini intre noi? Putem spera la concursuri corecte si la intrarea in normalitate? Vrem reguli clare si transparente de promovare, vrem etape obligatorii de parcurs in fiecare cariera!

***

PS. De la Galați încă nu am primit nimic deși burlibașele continuă să apară printre comentarii. Poate încercați un articol cu cap și coadă, ar fi mult mai interesant decât zecile de comentarii disparate. Cu mulțumiri anticipate.

50% revine

Cum n-a ieșit la prima strigare ANP mai încearcă un asalt. Mâine revine în discuție acordarea preiului de 50%. Acum câteva săptămâni hiba a fost că au pus sau au tăiat după cum i-a tăiat capul. Acum ar trebui să fie cu noroc... cel puțin pentru unii.

Consiliu de conducere 50%

Acel Cel

Cel Mai Mare Ionel, chestorașul cel viteaz care a părăsit tunelele construite cu trudă de deținuți pe sub Cetatea Focșangelesului ca să-și ducă bătrânețile la ANP, se gândește că mai degrabă ar prefera pensia decât umilința de a se întoarce acas'... dacă ar fi să se întâmple.

Încă nu e sigur că personajul care trebuie să-și regăsească însemnele pe nedrept atribuite curajului va lua decizia, dar zice-se că Cel Mai va fi scos din uz și înapoiat Penitenciarului cu Cel Mai Mare Tunel.

Refuzând jignirea, Cel Mai Moș Teacă Chestor de Penitenciare se va împăia de bună seamă singur și se va azvârli în galeria iluștrilor sistemului penitenciar. Își va pune uniforma de gală, aia cu cei 400 de cm de eghileți, și se va îmbățoșa pentru ultima poză.

După ce va îngheța, oamenii o să-i uite tupeul și lipsa de bun simț, însușiri care l-au făcut celebru. Poate că l-au preocupat doar banii și dosurile șefilor, dar acum este chestor și director, în curând în rezervă. Așa va trece în uitare.

***

Ar fi nedrept însă să nu-i recunoaștem meritele, și e o datorie de onoare să încercăm cât putem să le scoatem în evidență. Are, așa, un fel de simț al oportunității, știe exact care e dosul care are nevoie de interes. Îndelungata-i carieră de țuțer i-a dezvoltat și un tupeu sănătos, n-ar roși pentru nici o nerozie. Doar pentru bani se mai întărâtă, dar cred că nu se pune.

Ar fi la fel de nedrept să nu-i recunoaștem rezultatele ca director general adjunct. A existat, a avut un birou, a făcut pipi, și-a aranjat cravata. A emis opinii și-a adus piluțele pe la micuțul ANP, din motive sentimentale desigur. Și, cam atât. Dacă vă amintiți și altceva vă rog să mă completați.

***

“Am 28 de ani de munca in sistemul penitenciarelor si am trecut prin aproape toate functiile posibile. Din 1997 si pina in 2008 am fost comandantul Penitenciarului Focsani, iar din iulie anul trecut sint director general adjunct la Administratia Nationala a Penitenciarelor. Aceasta avansare este ca o incununare a experientei mele, a intregii mele activitati”, ne-a spus fericit proaspatul chestor. (sursa: Ziarul de Vrancea, desigur)

Link-uri utile:

• Ionel Cel Marea Evadare
• Turneul, Cel Mare și întronizările

Despre cum să ne ducem războaiele în pace (II)

Pentru "puritani" și "grobieni" deopotrivă... și pentru cei care oricât s-ar strădui nu găsesc calea de mijloc.

Doamnelor și domnilor, Guns and Roses - Civil War.

Asculta mai multe audio Muzica

PS. Salcâmii înnebuniseră în titlul de pe Youtube și am vrut să fac o glumiță.

Răutatea este în noi

De cele mai multe ori apreciem calităţile cuiva când nu mai contează. De ce nu reuşim la timp să rostim cuvinte potrivite sau să transformăm un moment neplăcut într-unul sensibil? De ce nu suntem mai omenoşi unii cu alţii şi nu încercăm să devenim mai buni?

O să încep prin a spune că eu însumi nu sunt suficient de bun, am multe defecte şi am făcut rău altora. Greşesc cu gândul, cu vorba şi cu fapta, nu reuşesc să îmi cer iertare celor pe care îi rănesc şi, de multe ori, mi se pare că Dumnezeu nu are motive să mă ierte pentru răutăţile mele. Dar tot el vine şi spune că îi va ierta pe toţi cei care se căiesc sincer şi atunci descopăr că... eu nu mă căiesc sincer.

Dacă aş regreta suficient de mult faptele mele, aş mai arunca eu cuvinte grele? Aş mai trânti uşa în nas celor dragi? Aş mai bârfi? Aş mai face planuri de răzbunare (chiar dacă niciodată nu mi le pun în aplicare)? Aş profita de slăbiciunile altora pentru a lovi? Oare să fie atât de adânc înrădăcinat răul încât să pierd lupta cu mine însumi de fiecare dată?

Răutatea este probabil cea mai „grea” armă. Dacă te mai descurci cu prostia, parşivitatea, minciuna, în faţa răutăţii câştigă doar cei mai buni dintre noi. Nu e simplu să întorci şi celălalt obraz când eşti pălmuit, să te ştergi zâmbind când eşti scuipat sau să te ridici de jos când eşti biruit. Cu alte cuvinte, trebuie să fii cu adevărat o persoană bună să nu răspunzi în aceeaşi manieră celor care te nedreptăţesc, să zâmbeşti când eşti luat peste picior, să te încăpăţânezi să îl ajuţi pe cel care altădată ţi-a pregătit „capcane”.

Este dificil într-o lume atât de dinamică şi de diferită de la o generaţie la alta, să descoperim ce este bun în alţii sau chiar în noi înşine şi apoi să dezvoltăm acele calităţi. Am avea nevoie de ajutor dar suntem prea mândri ca să îl cerem sau să îl acceptăm. Ar fi frumos dacă ne-am lăuda mai des unii pe alţii, dacă am observa mai uşor părţile bune ale celor de lângă noi sau dacă le-am căuta scuze pentru greşeli şi i-am ierta înainte ca ei să o ceară.

Victor Hugo spunea: „Răutatea începe acolo unde sfârşeşte omenia”. În cazul ăsta poate nu este totul pierdut. Eu zic că mai am ceva omenie la mine... În ciuda aparenţelor, fiecare are o doză de bunătate, amabilitate, compasiune, sensibilitate. Până la urmă, cât de greu să fie să îţi ajuţi colegul de birou care are o problemă de sănătate să îşi termine treaba? Să te oferi voluntar să faci cea mai grea parte dintr-o misiune pentru că ştii că ceilalţi nu s-ar descurca la fel de bine ca tine? Să iei apărarea celor mai mici sau mai slabi în faţa gurilor rele sau a şefilor?

Este greu să îl susţii pe şeful secţiei în faţa inspecţiei pentru că el, altădată, te-a raportat că ai lăsat gratia deschisă. Este aproape imposibil să simţi compasiune pentru medicul depăşit de volumul de muncă pentru că îţi aduci aminte de câte ori ţi s-a opus în comisii. Nu te revoltă deloc felul în care a fost jignită educatoarea la club, tocmai ţi-a cerut imperativ să ieşi din biroul ei pentru că vorbeşte la telefon.

Şi dacă toate astea îţi par grele, încearcă cu ceva mai simplu: salută zâmbind de fiecare dată; roagă-i pe ceilalţi să facă ceva pentru tine; laudă-i pe cei din jur pentru o calitate oarecare; încurajează tinerii să spere, să rişte, să făurească.

O poruncă biblică spune să îţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi. Parcă nu mai e nici asta în regulă căci, în ultima vreme, oamenii nu se mai iubesc nici pe ei înşişi: fumează, se droghează, se sluţesc, se autodistrug în fel şi chip. Îşi îndreaptă asupra lor propriile răutăţi şi le mai face şi plăcere.

Însă nu ar trebui să renunţăm la zâmbete, laude, încurajări, gesturi politicoase, ajutor, solidaritate şi, la un moment dat, atitudinea noastră cea nouă, felul diferit în care vedem lucrurile, îi va schimba şi pe ceilalţi şi în loc să avem parte de priviri duşmănoase, atacuri verbale, urzeli şi răzbunări, avem mari şanse să fim iertaţi, iubiţi, urmaţi.

Şi, ca să închei aşa cum am început, eu personal sper să am puterea de a ierta mai mult, de a mă îndrepta mai repede, de a mă îndepărta categoric de ceea ce este rău. Poate nu o să fie o atitudine constantă dar sper să fie vizibilă şi sigur dacă voi obţine alte zâmbete în schimbul celor pe care le dau, alte vorbe calde ca replică la spusele mele, alte gesturi frumoase în urma acţiunilor mele, înseamnă că sunt pe drumul cel bun.

Au în(xn)ebunit...

salcâmii...

Cei 3 R

Pe cine interesează reintegrarea pepeleului? Pe Băsescu? Pe Boc? Pe Kovesi? Pe ziarist? Pe cetăţeanul de pe stradă? Pe marţieni?Chiar aşa! De ce trebuie reintegrat pepeleul?! După liberare, tot printre noi bântuie, că nu are unde să se ducă…

Tot aud discuţii sforăitoare despre ceea ce ar trebui făcut în penitenciare cu pepeleul ca să devină bun pentru societate. Sună ca şi cum ai spune “bun de tipar”. Însă, cine apreciază că pepeleul este ok? Că după ce a ieşit pe poarta penitenciarului, dispare în ceaţă, până la următoarea faptă.

# # #

Pepeleul nu este o rufă numai bună să-i aplici un program de spălare rapidă cu Ariel 3 în 1 şi să iasă curat, parfumat şi uscat şi nici oamenii care se ocupă de programul lui zilnic nu sunt roboţi cu randament sută la sută şi cu rezultate miraculoase.

Cunosc colegi care predau pepeleului “Ana are mere”, care îl învaţă formula apei şi cum să completeze un CV. Alţii, cunosc istoria personală a pepeleului în detaliu. So, what?!

Pepeleul ştie instinctiv că i s-a luat ceva (libertatea, adică) şi trebuie pus altceva în loc. Este, probabil, mândru în sinea lui că o armată de oameni se străduieşte să-i demonteze mintea, să-i înţeleagă intenţiile trecute, prezente şi viitoare şi să-i explice teorii freudiene.

Învăţăturile predate cu sârg în penitenciar, nu-i vor folosi la nimic pepeleului, afară. Dacă următoarea faptă pe care o va comite va fi mai gravă şi la scurt timp după liberare, vom asista, ca de obicei, cum se aruncă pisica între instanţă şi puşcărie…

# # #

Reeducare… Reintegrare… Reinserţie… Sună precum cei 3 R ai epocii (ne)apuse: refolosire, recondiţionare, reciclare… Adicătelea, iese un produs SH, numai bun de lansat pe “piaţă”, la preţuri promoţionale…

PS. Are idée cineva cum se poate reintegra cineva în ceva dezintegrat?

Proiect de OMJ - drepturile de hrană ale personalului

ANP a transmis pentru analiza si propuneri proiectul de OMJ privind normele de acordare a drepturilor de hrana in timp de pace pentru personalul din sistemul administratiei penitenciare. Eventuale propuneri sunt asteptate pe adresa e-mail mchiriac@dgp.ro pana marti 30 martie 2010, ora 12.00.

Proiect OMJ ’’Norme de acordare a drepturilor de hrană, în timp de pace, pentru personalul din sistemul adm...

Pelendava, încotro?

Penitenciarul Pelendava se află într-o situație dificilă având în vedere că ANP s-a gândit că nu-i mai poate 'cumpara' produsele. Legislatia achizitiilor publice este se pare motivul. A intrat in vigoare prin 2006, ANP o aplica fara menajamente prin... 2010.

Parcă totuși Pelendava face parte din ANP, nu prea e clar de ce e obligatoriu să cumperi de la o unitate de producție pe care ANP o are in subordine și pe care... o finanțează. Sunt desigur și câțiva notabili locali care se oferă să concesioneze sau să arendeze, din bunătatea inimii.

Adresa privind solutionarea situatiei Penitenciarului Pelendava

Bine ați venit la pușcărie, domnule senator!

Fiind unul dintre cei nemulțumiți că problema penitenciarelor e refuzată cu dibăcie pe agenda publică am primit cu bucurie, ori de câte ori s-a întâmplat, vestea că oameni politici și demnitari calcă pragul instituției noastre cu obligația de a rămăne o vreme.

Câte un prefect, un primar sau un președinte de Consiliu Județean au mai și fost condamnați cu scandalul cvasi-politic care a însoțit fiecare acuzație de corupție, abuz ori trafic de influență. Nu-mi mintesc de miniștri deținuți, dar parlamentari au fost câțiva. Bivolaru și Meir îmi vin în minte, parcă să zic că au fost și alții.

Cătălin Voicu (foto), subiectul penal al zilelor noastre, deplângea zilele trecute condițiile din penitenciare aflat fiind în fața Comisiei Parlamentare pentru imunități și încercând să-și salveze prețioasa persoană de la cazarea obligatorie într-un spațiu de deținere. Condițiile sunt mizere, inumane chiar, iar dânsul - parlamentarul corupt, șantajist și mafiot - e în pericol dacă e arestat.

Cătălin Voicu, mafiotul sensibil, cerea să fie lăsat să se apere în libertate pentru că dânsul nu e un pericol social. Mărturie îi stau propriile discuții cu membrii rețelei - judecători, politicieni, procurori, demnitari - despre siluirea justiției, 'rezolvarea' dosarelor sensibile și favoruri politice.

Individul ăsta se pregătea să fie ministru de interne, după ce a fost pe rând aghiotantul procurorului general după '89, afacerist și parlamentar. Și, nici măcar nu se sfia să o spună, din grandomanie sau doar pentru că știa câte sfori poate să tragă. N-ar fi fost de mirare să și ajungă.

Astăzi după masă am aflat că Parlamentul a aprobat solicitarea procurorilor de a-l aresta pe fostul viitor ministru, după ce tocmai îl apucase boala subit pe scările Parlamentului și doctorii se dăduseră de ceasul morții să garanteze că îmbolnăvirea subită 'e pe bune'.

Din toată presa și toate dezbaterile televizate răzbate un aspect important: "Și totuși, cine-l judecă pe Cătălin Voicu?", e una dintre întrebări. Da. Aici e problema. Îl anchetează procurori pe care i-a folosit, îl judecă judecători pe care i-a cumpărat sau șantajat? Cine? Rețeaua Voicu are, cu siguranța, slujbași și în mass media și în sănătate și probabil pe oriunde ne putem închipui. Nu putem așadar decât să sperăm că printr-o minune se va face dreptate.

Poate fi un moment de cotitură în justiția română sau poate fi încă o demonstrație că trăim în România. Dar, să nu anticipăm, urmează un proces. Deocamdată să-i 'urăm' domnului parlamentar un călduros "Bine ați venit la pușcărie!". Pe viitor o să știți, cu siguranță, despre ce e vorba.

Link-uri utile:

• HotNews - Acum vorbesc ca sa intelegeti dumneavoastra (Partea I: Originile retelei)
• Romănia Liberă - Cazul Voicu - sfârşit de epocă, De ce mă bucură cazul Cătălin Voicu
• Jurnalul - Senatul a decis avizarea arestării lui Cătălin Voicu de DNA
• Cotidianul - Scandalul “stenogramelor” Voicu
• Realitatea - Și totuși, cine îl judecă pe Voicu?
• Cătălin Voicu - feţele unui mafiot
• Curentul - Armata de bătăuşi a lui Cătălin Voicu
• Antena 3- Cătălin Voicu, prostul mafiei
• Evenimentul Zilei - "Tablele Legii" în lumea lui Voicu si multe altele.

Munca la români

Am gasit întâmplător un eseu despre munca la români scris de un domn care cândva a încercat să facă politică. Eseul are la bază un studiu la fel de interesant pe aceeași temă. Le-am urcat pe scribd, sper să fie utile.

Munca si romanii, Eseu de Vasile Dancu
Sinteza munca la romani
Raport Locul de Munca

Pe feed – back negativ

By prisonworker, 23.03.2010

via blogpenifest@gmail.com

Aş fi vrut să scriu acest articol vorbindu-vă de diminuarea riscului de recidivă la 50% dintre deţinuţi, de existenţa unui serviciu puternic de reintegrare socială, acceptat de “pază”, de probaţiune, de comunităţile locale. Mi-aş fi dorit ca formarea profesională a lucrătorilor de penitenciare să se fi realizat deja, în funcţie de profilul unităţilor, de vârsta persoanelor private de libertate, de tipul de infracţiuni săvârşite, de profilul psiho-moral al infractorilor. Nu pot să fac asta, deoarece suntem încă puberii sistemului penitenciar.

S-au făcut paşi importanţi, standardizarea domeniului a evoluat mult, au apărut programe specifice de intervenţie, Direcţia Reintegrare Socială încearcă să îşi asume un rol de îndrumare şi ghidare, implicând mai mult sau mai puţin consultarea celor din teritoriu, se încearcă din ce în ce mai des aducerea unor oameni cu referinţe bune la DRS, dar repet, asta nu e încă suficient. Şi, pentru a fi oneşti până la capăt, munca noastră este sprijinită îndeaproape de proiectele celor de la programe şi cooperare, respectiv de cei de la mass-media şi relaţii publice.

Mă gândeam în aceste zile, impulsionat şi de un mentor pe care îl stimez foarte mult, ce am putea invoca în favoarea reintegrării. Dacă doar aş enumera reuşitele ce pot fi puse în “responsabilitatea” reintegrării sociale, aş putea fi acuzat de subiectivate. Voi încerca un exerciţiu interesant – voi “demonta” din proprie iniţiativă orice presupusă laudă a noastră (lucrând, vorba unui prieten pe feed-back negativ) – lăsând cititorii să argumenteze în favoarea sau defavoarea celor de mai jos.

„Succesuri” prea puţine

Îmi este foarte drag exemplul real al unui deţinut, multi - recidivist, crescut la un centru pentru copii orfani, analfabet, fără adăpost, fără susţinere din partea cuiva, deci cu risc de recidivă maxim care, odată ajuns în unitatea noastră, a învăţat carte, a obţinut o diplomă de calificare, a învăţat să locuiască. La liberare, îi găsisem un adăpost, cu ajutorul unei fundaţii, un loc de muncă (e adevărat, nu în domeniul în care obţinuse diploma.

Au trecut 5 ani de la liberarea sa, lucrează în construcţii, şi-a regăsit fratele, are o prietenă şi, de câte ori mă întâlnesc cu el pe stradă, îşi aduce aminte de ceva care nu credeam să aibă un rol atât de mare în „planul de intervenţie” (care nu exista în acea perioadă în forma elaborată de astăzi): „Domnu căpitan, mai ţineţi minte când eraţi la permanenţă şi jucam şah?” Nu cred că făcusem asta mai mult de 3-4 ori (ne plăcea şahul la amândoi), îi dădusem şi o carte „Problematica finalurilor în şah”, pe care a ţinut să o „lege”, să aibă grijă de ea şi să mi-o înapoieze în formă îmbunătăţită. M-ar durea să îl văd din nou încarcerat. Au trecut 5 ani şi e AFARĂ.

Feed - backul negativ – e prea puţin un singur exemplu. Desigur, pot fi invocate nenumărate cazuri de succes, dar acolo unde există un alt nivel de educaţie, susţinerea familiei şamd. Nu le aduc în discuţie pe acestea, deoarece aici feed - backul negativ ar suna cam aşa – meritul pentru reuşita re-inserţiei se datorează in acele cazuri familiei, resurselor proprii ale deţinutului, şi mai puţin penitenciarului. Discutabilă dilemă.

Presiunea informală a camerei versus timpul din afara camerei

Oricât de elaborat ar fi un program educaţional sau terapeutic, oricât suflet ar pune cei care desfăşoară în mod direct activităţile directe cu deţinuţii, timpul petrecut în spaţiul informal, mai mereu antisocial, dominat de violenţă emoţională şi nu de puţine ori fizică e net în favoarea timpului petrecut în afara camerei de deţinere. Numărul spaţiilor, numărul specialiştilor, infrastructura penitenciarelor, birocraţia excesivă şi, nu în ultimul rând, mentalitatea noastră, a lucrătorilor de penitenciare, ne face să ne punem piedici singuri.

Imagine, de dragul imaginii

Am mai spus-o, ne păcălim singuri dacă ascundem praful sub covor şi mediatizăm ceea ce e vizibil şi comod – baloane, mărţişoare, mişcare, culori, spectacole, concerte. În societatea românească, efortul constant al psihologului implicat şi empatic, al chirurgului priceput, al poliţistului corect, al profesorului model, al supraveghetorului vertical cad adesea în umbră. Colegii care se ocupă de imagine sunt profesionişti, bine-intenţionaţi şi au dezvoltat o relaţie normală cu mass-media, dar ţine de noi, de celelalte sectoare de a le comunica ceea ce dorim să mediatizăm.

Lipsa continuităţii

Există o ruptură gravă între activităţile din perioada detenţie şi cele post – detenţie. Probaţiunea nu are baza legală de a continua munca din ce în ce mai elaborată a specialiştilor din penitenciare. Degeaba şcolarizezi, califici, induci abilităţi de comunicare şi relaţionare unui deţinut, dacă „afară” nu beneficiază sprijin.

Două instituţii?

Puţinele cercetări legate de comunicarea internă induc o ipoteză destul de palpabilă. Cele două funcţii principale ale sistemului penitenciar, „paza” şi „reintegrarea” se comportă adesea precum două instituţii distincte, cu viziune diferită, scopuri diferite, mentalităţi diferite, moduri de acţiune diferite. Nici una din cele două componente ale sistemului nu e responsabilă pentru această stare de fapt.

Factorii de decizie au două alternative pentru a soluţiona această problemă. Fie intensifică eforturile de îmbunătăţire a comunicării interne, de cunoaştere reciprocă, de înţelegere a specificului activităţii fiecăruia, fie externalizează una din funcţii, normalizând în final un spaţiu dominat de agresivitate, fie ea de esenţă „puritană” sau grobiana”.

***

Dincolo de planuri, strategii, dosare, hârtii, cred că pornind de la exemplul acelui banal meci de şah cu deţinutul fără şansă, ar trebui să valorificăm potenţialul terapeutic al lucrurilor care îi leagă pe oameni. Cineva spunea că „religia îi separă pe oameni, dar îi apropie credinţa”.

Un meci de şah, muzica, psihologia sau religia pot fi, în egală măsură, resurse terapeutice dar şi surse de frustrare. Fiecare din noi avem ceva de oferit, aşa cum fiecare din noi avem, în egală măsură, nevoia de a primi. Uneori asta distruge, alteori poate să facă minuni. Să învăţăm să fim responsabili cu ceea ce putem oferi.

La loc comanda! Se întorce asistența medicală...

După mii de solicitări din partea personalului s-a mai răzgândit răzgândirea modificării încă o dată. La inițiativa ANP, ordinul ministrului justiției referitor la asistența medicală a personalului din penitenciare se modifică. ANP așteaptă observații până în 26.03.2010 la ora 12.00 la cgeta@dgp.ro. Oare se mai întorc oamenii la medicul de unitate și la programul de 2 ore într-o joi?

Proiect OMJ asistenta medicala personal - OMJ

Necrolog pe bani publici

Demult vă povesteam, și am scris de câteva ori pe tema asta, despre un muribund și despre cum nu face nimeni nimc să-l ajute. Dincolo de tragedia umană, câteva sute de salariați cu familii, copii și vise urmând să-și piardă serviciul, am încercat să vedem care sunt opțiunile. Nu știu noi cât ne-am priceput sau cât ar fi trebuit să ne pricepem, cei în drept însă e clar că n-au reușit.

Mai jos avem necrologul Regiei Autonome Multiproduct și povestea lipsei de interes care a dus la insolvență în 2008 și transmiterea către AVAS, care AVAS, spune Corpul de Control al Guvernului, a stat și dânsul cu mâinile în sân.

Guvernul zice că direcția de specialitate din AVAS n-a reușit să găsească o soluție, că managerul Multiproduct n-a avut un contract de performanță deși trebuia, că Direcția Audit din MJ nu și-a îndeplinit atribuțiile în sensul că nu a urmărit implementarea măsurilor de redresare.

Ministerul Justiției nu a coordonat eficient activitatea Multiproduct, nu s-a învrednicit nici măcar să desemneze un reprezentant în Consiliul de Administrație, iar un OMJ a fost aprobat cu 1 an și 7 luni întârziere și, mai mult, a încurajat aplicarea neunitară a legislației în materie producând pagube materiale fabricilor deja cu un pas în groapă.

Tot în sarcina Ministerului Justiției mai apare și o mânărie cu 2 mașini scumpe de categoria Wolksvagen Touareg, situație încă nelămurită. Printre vinovați o găsim pe țățica Presură Alexandra, cea despre care vă povesteam acum ceva timp despre cum își dă sporuri de penitenciar și de proiecte pentru câteva zile petrecute în zonă și fără ca măcar să poată citi ce controlează nevorbind vreo limbă străină.

Ceilalți sunt șefi din Ministerul Justiției, șefi de la Multproduct și șefi din AVAS indicați cu nume și prenume în raportul de control față de care cel mai probabil nu se va lua nici o măsură în dulcele stil românesc al durerii în dos. N-ar mai conta nici măcar pentru actualii șomeri la cea de-a doua vârstă nici pentru deținuții care nu mai au unde lucra, nici pentru. Poate că ar fi un act de dreptate, dar sunt slabe șanse să se întâmple.

Am scris despre asta și nu e nici o bucurie să constat că lucrurile stau chiar mai rău decât le-am prezentat la acea vreme. Sigur că s-a și furat, sigur că a fost management prost - e deja de notorietate. Nimeni însă n-a făcut nimic știind că au datoria să o facă.

Se confirmă că puteau fi luate în calcul câteva soluții și că nimeni nu a făcut nimic. Ei și!? Ce contează? Răul s-a produs și nimeni nu-l mai poate repara.
Control MJLC, ANP, RA Multiproduct - Corpul de Control Al Guvernului

Despre cum să ne ducem războaiele în pace

Fratilor intr-ale blogosferiei, ajutați-mă! Nu mă lăsați pradă puritanilor! Încă mă mai ustură pielea cea de moderator pe "blogul sindicalismului grobian", cum ar zice un om citit și bine intenționat, aflat la început de drum. Am avut un weekend de cazne și ceva îmi spune că n-am scăpat. Ăștia nu mă lasă până nu mă dau pe brazdă, sunt sigur.

Înțelegeți fraților că pe lumea asta există și preocupări nobile. Emancipați-vă de sub robia banului și a ratelor! Alungați șarpele bârfei și al delațiunii de la piept! Dacă nu, veți ajunge în iadul virtual și mă veți duce și pe mine pe calea pierzaniei. Salvați sufletul cel nemuritor al penifestului!

Străduiți-vă, fraților, și urmați poruncile cele sfinte și regulile de postare. Cenzura o să fie O (zero) doar dacă regulile de postare sunt respectate cu smerenie. Abia atunci puritanii extremiști n-o să ne mai găsească hibă și n-o să ne mai smulgă limbile cele păcătoase, sau tastele în cazul ăsta.

Scrieți la subiect, nu mai bateți câmpii cu oameni, fapte și păreri care n-au nici în clin nici în vipușcă cu tema de discuție. Poate că e important ce se întâmplă la Galați. Faceți o prezentare scurtă, clară și argumentată. O dată, nu de 4400 de ori. Dacă nu ajunge la urechile cui trebuie, avem adresă de mail. Ne lămurim noi cumva. Nimeni nu citește comentarii care devin zgomot de fond.

Încercați să formulați inteligibil și nu uitați nici de pârdalnica de limbă română măcar că uneori mai scapă câte una strâmbă. Haideți fraților să ne mobilizăm și să demonstrăm că n-am murit și că n-are nevoie nimeni să ne facă manevre de resuscitare. Suntem vii încă, mai putem să ne găsim mântuirea. Și, mai mult, trebuie să fim noi înșine schimbarea pe care o vrem de la ceilalți.

Argumentați fraților, nu mai aruncați vorbe. "Domnul X a făcut Y lucru. Asta eu cred că e rău pentru că... legea, morala, bunul simț... etc, etc" E greu, dar se poate. Nu e de ajuns să spui că domnul X e hoț. E doar o jignire gratuită și n-are nici un sens. Nu mai spun de remarcile măgărești la adresa colegelor.

Nu jigniți, nu fiți obsceni - musatule, nu abuzați și nu încălcați legea cu prilejul comentariului, altfel intrăm cu toții în bucluc. Cu jignitul, obscenitățile și pornografia suntem destul de flexibili dacă abaterea e cu proba verității atașată, și nuditatea e nonsexuală - musatule. Nu abuzați de comentarii; și pentru cei câțiva pentru care nu e în clar: dacă postezi de 17 ori același comentariu oricât de deștept, urgent, nemaipomenit ar fi e un abuz.

Sunt multe de spus și de multe ori nu ne ajung cuvintele frumoase pentru asta. Mie mi s-a întâmplat de multe ori, știu cum e. Vă rog totuși să încercați și veți descoperi că se poate și că nici măcar nu e greu, chiar și atunci când te îneacă furia.

Nu mai insist având în vedere că, vorba unui săptămânal de moravuri grele, "cititorii noștrii sunt mai deștepți decât ai lor", chiar dacă pe alocuri se încalcă grosolan regulile de postare. Pentru cei care n-au observat vă informez că regulile de postare sunt cele care apar deasupra căsuței în care este editat comentariul. Iacătă-le:

Reguli de postare

1 - Oricine poate comenta articolele publicate pe blog fără a fi nevoie de înregistrare. Comentariile sunt moderate înainte de publicare.

2 - Pentru a putea fi publicate, comentariile trebuie să respecte următoarele condiţii:
•să se refere la subiectul articolului, sau să urmeze linia logică a unei dezbateri;
•să fie inteligibile;
•să respecte opiniile şi convingerile celorlalți cititori;
•să fie argumentate;
•să nu fie jignitoare, obscene, pornografice, abuzive sau ilegale;
•să nu conţină amenințări sau abuzuri verbale la adresa altor persoane care postează pe blog;
•să nu instige la ură sau discriminări de orice natură;
•să nu fie repetitive, lipsite de sens, sau spam;
•să nu incite la reacţii negative.

3 - Decizia de nepublicare sau de ştergere a unui comentariu este finală şi nu poate fi negociată. Puteţi reveni oricând cu un comentariu care să respecte regulile.

Lăsând semi-gluma la o parte vă rog să vă gândiți la sufletele voastre atunci când faceți rău cu gândul, cu vorba și cu fapta. Unele greșeli nu pot fi reparate niciodată și, mai mult, riscăm să ne înecăm în propria fiere.

Cu speranță, celor care încalcă sistematic regulile de postare și fac zile negre moderatorilor.

PS Multumiri lui Patrick, Vladimir si Geist care m-au ajutat să scap din încercuire și au mai preluat din dialogul cu puritanii.

Statuia Responsabilitatii

Jim Stockdale, amiral și ofițerul american cu rangul cel mai înalt aflat prizonier în Vietnam, tortutat de cel puțin 20 de ori în cei 8 ani a primit la un moment dat o întrebarea: "Cine n-a scăpat?" Cel care și-a asumat comanda în lagăr și a refuzat, în pofida torturii și bătăilor, să renunțe a răspuns "Oh, e simplu. Optimiștii."

Cum nimeni n-a înțeles, a continuat: "Optimistii, ei erau cei care spuneau că o să scape pănă la Crăciun și când venea Crăciunul că o să scape până la Paște. Paștele venea și trecea. Apoi până la Ziua Recunoștinței și pe urmă iar Crăciunul. Și mureau de inimă rea."

"Asta e o lecție foarte importantă. Nu trebuie să confunzi credința că vei izbândi până la urmă - și pe care nu-ți poți permite s-o pierzi - cu disciplina de a te confrunta cu cele mai brutale fapte din realitatea curentă, oricare ar fi ele"

Un scriitor de business a enunțat pornind de la aceasta poveste Paradoxul Stockdale după ce a observat că modelul se aplică la sute de companii aflate în criză, iar cele care speră că trece fără să confrunte realitatea dispar. Poate comparația e puțin forțată - i-am mai trântit una ieri musatului - dar servește drept introducere.

Am întâlnit la cel puțin 4 instituții publice credința absolută că problemele trebuie ascunse și că undeva cândva vor trece de la sine. Am auzit mai târziu experți străini care constatau că ne lipsește simțul critic și că preferăm să vindem o imagine a lucrurilor care merg minunat... până când ajungem în colaps. Sigur că, din patriotism, aș fi încercat să găsesc o explicație. Din păcate însă adevărul e că ni se întâmplă să preferăm să ignorăm realitatea.

E, dacă vreți, o altă perspectivă pentru cei care consideră, deși acceptând că sistemul are probleme și că sunt oameni de toate felurile printre colegii noștrii, că ar fi mai bine dacă nu ne-am vedea așa cum suntem decât dacă asta nu ne și implică direct sau, în orice caz, e fără riscuri.

Fără să am pretenția că astfel evităm filișismele, cred că trebuie să ne acceptăm realitatea și să avem răbdarea și disciplina de a înțelege și aborda problemele așa cum sunt, fără prea multă cosmetică și farduri chiar dacă uneori e neplăcut. E important însă, deși destui nu înțeleg, ca exercițiul libertății de comunicare să fie un act responsabil.

***

Victor Frankl, azi e ziua citatelor, spunea că "Libertatea e doar o parte a poveștii și jumătate de adevăr... De aceea recomand ca Statuia Libertății de pe Coasta de Est să fie completată cu o Statuie a Responsabilității pe Coasta de Vest." (Omul în căutarea sensului, 1984) Valabil pentru America, valabil pentru România și - în general - valabil în toate societățile.

Cum ajungi însă la un echilibru între libertate și responsabilitate când natura umană se opune? Putem forța oamenii să-și asume responsabilitatea. Dacă avem controlul, presupunând că nu abuzăm de o așa putere, o vreme e simplu. După care, dispare controlul, dispare totul și n-am făcut nimic. Dimpotrivă.

Putem convinge oamenii că trebuie să existe un echilibru și-i putem ajuta să înțeleagă că responsabilitatea este o cale spre libertatea deplină. E greu, dar nu imposibil. Valoarea autoresponsabilizării nu e de neglijat, iar libertatea de a experimenta și de a fi creativ contează.

Se poate și sunt dovezi în acest sens. Acolo însă unde a reușit, a reușit o cultură a responsabilității nu un tiran. 'Beneficiarii' au fost implicați în transformare și totul a pornit de la înțelegerea și acceptarea problemei.

***

Cred, așadar, că n-ar trebui să ne simțim jenați că nu suntem super-fpssei sau că nu toți înțelegem lucruri simple, motiv pentru care preferăm să ne certăm. Mai cred că responsabilitatea se învață, dar nu se impune de azi până mâine. Nu cred că însă că responsabilizarea se poate promova izolat în cluburi exclusiviste și nu cred că ne putem exclude din ecuație.

PS. De mâine revenim la subiecte ceva mai informative.