Pe feed – back negativ

By prisonworker, 23.03.2010

via blogpenifest@gmail.com

Aş fi vrut să scriu acest articol vorbindu-vă de diminuarea riscului de recidivă la 50% dintre deţinuţi, de existenţa unui serviciu puternic de reintegrare socială, acceptat de “pază”, de probaţiune, de comunităţile locale. Mi-aş fi dorit ca formarea profesională a lucrătorilor de penitenciare să se fi realizat deja, în funcţie de profilul unităţilor, de vârsta persoanelor private de libertate, de tipul de infracţiuni săvârşite, de profilul psiho-moral al infractorilor. Nu pot să fac asta, deoarece suntem încă puberii sistemului penitenciar.

S-au făcut paşi importanţi, standardizarea domeniului a evoluat mult, au apărut programe specifice de intervenţie, Direcţia Reintegrare Socială încearcă să îşi asume un rol de îndrumare şi ghidare, implicând mai mult sau mai puţin consultarea celor din teritoriu, se încearcă din ce în ce mai des aducerea unor oameni cu referinţe bune la DRS, dar repet, asta nu e încă suficient. Şi, pentru a fi oneşti până la capăt, munca noastră este sprijinită îndeaproape de proiectele celor de la programe şi cooperare, respectiv de cei de la mass-media şi relaţii publice.

Mă gândeam în aceste zile, impulsionat şi de un mentor pe care îl stimez foarte mult, ce am putea invoca în favoarea reintegrării. Dacă doar aş enumera reuşitele ce pot fi puse în “responsabilitatea” reintegrării sociale, aş putea fi acuzat de subiectivate. Voi încerca un exerciţiu interesant – voi “demonta” din proprie iniţiativă orice presupusă laudă a noastră (lucrând, vorba unui prieten pe feed-back negativ) – lăsând cititorii să argumenteze în favoarea sau defavoarea celor de mai jos.

„Succesuri” prea puţine

Îmi este foarte drag exemplul real al unui deţinut, multi - recidivist, crescut la un centru pentru copii orfani, analfabet, fără adăpost, fără susţinere din partea cuiva, deci cu risc de recidivă maxim care, odată ajuns în unitatea noastră, a învăţat carte, a obţinut o diplomă de calificare, a învăţat să locuiască. La liberare, îi găsisem un adăpost, cu ajutorul unei fundaţii, un loc de muncă (e adevărat, nu în domeniul în care obţinuse diploma.

Au trecut 5 ani de la liberarea sa, lucrează în construcţii, şi-a regăsit fratele, are o prietenă şi, de câte ori mă întâlnesc cu el pe stradă, îşi aduce aminte de ceva care nu credeam să aibă un rol atât de mare în „planul de intervenţie” (care nu exista în acea perioadă în forma elaborată de astăzi): „Domnu căpitan, mai ţineţi minte când eraţi la permanenţă şi jucam şah?” Nu cred că făcusem asta mai mult de 3-4 ori (ne plăcea şahul la amândoi), îi dădusem şi o carte „Problematica finalurilor în şah”, pe care a ţinut să o „lege”, să aibă grijă de ea şi să mi-o înapoieze în formă îmbunătăţită. M-ar durea să îl văd din nou încarcerat. Au trecut 5 ani şi e AFARĂ.

Feed - backul negativ – e prea puţin un singur exemplu. Desigur, pot fi invocate nenumărate cazuri de succes, dar acolo unde există un alt nivel de educaţie, susţinerea familiei şamd. Nu le aduc în discuţie pe acestea, deoarece aici feed - backul negativ ar suna cam aşa – meritul pentru reuşita re-inserţiei se datorează in acele cazuri familiei, resurselor proprii ale deţinutului, şi mai puţin penitenciarului. Discutabilă dilemă.

Presiunea informală a camerei versus timpul din afara camerei

Oricât de elaborat ar fi un program educaţional sau terapeutic, oricât suflet ar pune cei care desfăşoară în mod direct activităţile directe cu deţinuţii, timpul petrecut în spaţiul informal, mai mereu antisocial, dominat de violenţă emoţională şi nu de puţine ori fizică e net în favoarea timpului petrecut în afara camerei de deţinere. Numărul spaţiilor, numărul specialiştilor, infrastructura penitenciarelor, birocraţia excesivă şi, nu în ultimul rând, mentalitatea noastră, a lucrătorilor de penitenciare, ne face să ne punem piedici singuri.

Imagine, de dragul imaginii

Am mai spus-o, ne păcălim singuri dacă ascundem praful sub covor şi mediatizăm ceea ce e vizibil şi comod – baloane, mărţişoare, mişcare, culori, spectacole, concerte. În societatea românească, efortul constant al psihologului implicat şi empatic, al chirurgului priceput, al poliţistului corect, al profesorului model, al supraveghetorului vertical cad adesea în umbră. Colegii care se ocupă de imagine sunt profesionişti, bine-intenţionaţi şi au dezvoltat o relaţie normală cu mass-media, dar ţine de noi, de celelalte sectoare de a le comunica ceea ce dorim să mediatizăm.

Lipsa continuităţii

Există o ruptură gravă între activităţile din perioada detenţie şi cele post – detenţie. Probaţiunea nu are baza legală de a continua munca din ce în ce mai elaborată a specialiştilor din penitenciare. Degeaba şcolarizezi, califici, induci abilităţi de comunicare şi relaţionare unui deţinut, dacă „afară” nu beneficiază sprijin.

Două instituţii?

Puţinele cercetări legate de comunicarea internă induc o ipoteză destul de palpabilă. Cele două funcţii principale ale sistemului penitenciar, „paza” şi „reintegrarea” se comportă adesea precum două instituţii distincte, cu viziune diferită, scopuri diferite, mentalităţi diferite, moduri de acţiune diferite. Nici una din cele două componente ale sistemului nu e responsabilă pentru această stare de fapt.

Factorii de decizie au două alternative pentru a soluţiona această problemă. Fie intensifică eforturile de îmbunătăţire a comunicării interne, de cunoaştere reciprocă, de înţelegere a specificului activităţii fiecăruia, fie externalizează una din funcţii, normalizând în final un spaţiu dominat de agresivitate, fie ea de esenţă „puritană” sau grobiana”.

***

Dincolo de planuri, strategii, dosare, hârtii, cred că pornind de la exemplul acelui banal meci de şah cu deţinutul fără şansă, ar trebui să valorificăm potenţialul terapeutic al lucrurilor care îi leagă pe oameni. Cineva spunea că „religia îi separă pe oameni, dar îi apropie credinţa”.

Un meci de şah, muzica, psihologia sau religia pot fi, în egală măsură, resurse terapeutice dar şi surse de frustrare. Fiecare din noi avem ceva de oferit, aşa cum fiecare din noi avem, în egală măsură, nevoia de a primi. Uneori asta distruge, alteori poate să facă minuni. Să învăţăm să fim responsabili cu ceea ce putem oferi.

Custodie sau reinsertie sociala

Urmarind discutiile televizate pe marginea suspectului principal in cazul jafului armat din Brasov, in cadrul dezbaterilor s-au spus, pe langa amplele discutii referitoare la erorile legate de intreruperile de pedeapsa, doua mari adevaruri. Primul, referitor la faptul ca rareori infractorii isi modifica comportamentul in perioada detentiei. Al doilea, ca si in tarile occidentale, unde penitenciaristii dispun de programe, de resurse umane si materiale mult mai bine organizate si gestionate, rata infractionalitatii e mare sau foarte mare.

A propos, intr-o comunitate nu rata recidivei trebuie redusa, ci riscul de recidiva si rata infractionalitatii. Ex - daca la o rata a infractionalitatii constanta rata recidivei scade, inseamna ca tot mai multi nerecidivisti comit infractiuni primare, ceea ce nu e in ordine. Pornind de aici, s-a emis ipoteza ca politicile penale sunt depasite, si asta la nivel mondial.

Nu voi intra in detalii referitoare la filosofii penale sau modalitati de executare a pedepselor. As vrea sa accentuez cateva aspecte legate de discrepantele de apartenenta la grup profesional si viziune profesionala dintre colegii din paza si visatorii, cei de la socio, reintegrare, reeducare, interventie psihosociala, reinsertie, educatie si asistenta psihosociala.

Rolul. Doar pornind de la denumire e evidenta criza noastra de identitate. In primul rand, vreau sa accentuez faptul ca paza stie foarte exact care e rolul ei – „custodia”, in timp ce noi bajbaim intre reintegrare, pregatire pentru reinsertie, dezvoltare de abiltiati, asigurarea confortului psihomoral, etc.

Indicatorii de performanta. Pentru colegii din paza, diminuarea evenimentelor negative, lipsa evadarilor, diminuarea altercatiilor, sunt indicatori cuantificabili, usor masurabili. In ceea ce ne priveste, desi s-a reusit, prin abordarea standardelor nationale din domeniul educatiei si asistentei psihosociale, construirea unor indicatori calitativi si cantitativi masurabili, avem o mare problema. Se fac programe, s-a diversificat oferta, exista multi detinuti participanti, numeric stam bine la scoala, calificare, programe, actiuni in comunitate.

Dar, abilitatile pe care reusim sa le insuflam detinutilor ce efect au? Comportamentul antisocial se transforma, oare, in comportament prosocial daca detinutul invata sa scrie, daca invata tainele unei meserii, daca se inarmeaza cu o stima de sine mai mare in urma unui program terapeutic, daca invata abilitati de relationare sau acest arsenal intreg il va folosi pentru a deveni mai rafinat si pentru a castiga prestigiu?

Deci, atunci cand raportam ca am scolarizat x detinuti, am calificat y, z au participat la activitati artistice, trebuie sa ne intrebam daca exista modificari comprotamentale in raport cu infractionalitatea? Stima de sine ridicata e benefica pentru un infractor, daca s-a realizat inainte de constientizarea consecintelor infractionale? Faptul ca devine vedeta intr-o piesa de teatru ii creste prestigiul printre „fanii” sai prosociali sau printre cei antisociali?

Poate ca acest articol va genera controverse, dar am vrut sa atrag atentia asupra urmatorului fapt: custodia stim cu ce se mananca, de aceea pare mai simpla si mai usor de masurat. Reinsertia, ba nu reintegrarea, pardon, educatia, ba nu interventia psihosociala, scuzati reeducarea trebuie sa isi defineasca foarte exact simbolurile organizationale (denumire, abrevieri), rolul, functia, obiectivele, viziunea si ordinea logica a interventiei educative.

Sper ca randurile de mai sus sa nu fie considerate „minge la fileu” pentru colegii nostri din paza, ci sa reprezinte un preambul pentru un dialog. Intrebarea care se pune este dacă inchisoarea e o institutie care nu poate asigura decat custodia si mentinerea unei stari de spirit acceptabile?

Se mişcă ceva pe la Educaţie?

E binecunoscut de acum faptul că în vară a fost elaborat Planul de măsuri pentru eficientizarea sistemului penitenciar 2008-2009. S-au stabilit sarcini, activităţi, termene de realizare şi responsabili pentru fiecare sector de activitate.
.

Educaţia şi Asistenţa Psihosocială în planul de eficientizare

Educaţia şi Asistenţa Psihosocială, se regăseşte în cadrul obiectivului general: Îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie. La acest capitol sunt stabilite 4 sarcini:

1. stabilirea unei strategii unitare de reinserţie socială,
2. diversificarea activităţilor educative,
3. dezvoltarea unui cadru comun privind educaţia şi asistenţa psihosocială şi
4. utilizarea persoanelor private de libertate ca forţă de muncă.

Conform planului realizarea acestor sarcini presupune activităţi precum:

• elaborarea unei strategii de reinserţie socială;
• introducerea voluntariatului pentru deţinuţi în beneficiul unor categorii sociale defavorizate sau instituţii sociale de protecţie;
• elaborarea unui ghid de programe operaţionale;
• elaborarea şi implementarea unor proceduri comune centrelor de reeducare;
• implementarea unui program informatizat de monitorizare socio-educativă a persoanelor private de libertate;
• identificarea de oportunităţi pentru munca în interesul locului de deţinere.

Cam astea sunt planurile, cum stăm în realitate?

Voluntariatul şi oportunităţi pentru munca în interesul locului de deţinere. Deşi munca, plătită sau voluntară, este un aspect esenţial în educaţia persoanelor private de libertate, cu atâtea sarcini şi hârtii care trebuie duse la capăt de către lucrătorii de la educaţie şi asistenţă psihosocială, aceasta cade undeva în ultimul plan. Există un serviciu care se ocupă de munca deţinuţilor şi care are printre obligaţii găsirea de beneficiari sau parteneri care să-i folosească pe aceştia la muncă, aducând în acest fel venituri unităţii. Prea puţin sunt implicaţi educatorii în găsirea de oportunităţi pentru munca în interesul locului de deţinere, mai mult se regăsesc în selecţionarea deţinuţilor la muncă.

Program informatizat. Deja circulă prin unităţi un program de monitorizare a activităţilor de educaţie şi intervenţie psihosocială a deţinuţilor care are o mulţime de lacune dar, a fost un început. În unele penitenciare este utilizat, în altele a fost abandonat şi în cele mai multe probabil nici nu se ştie de el. În ce programe este inclus un deţinut, perioada în care a participat la acestea, la ce penitenciar a fost inclus în activităţi, sunt câteva din aspectele acestui program informatizat care, dacă va fi pus la punct şi eventual va fi integrant în programul de evidenţă a deţinuţilor, atunci ar fi de un real folos.

Ghidul de programe. Toate aceste activităţi au ca termen de realizare iunie 2009 cu excepţia elaborării ghidului de programe care ar trebui finalizat până în martie anul viitor. În luna octombrie au fost distribuite în câteva unităţi penitenciare exemplare ale ghidurilor programelor pentru persoanele cu antecedente în toxicomanie (Jilava, Ploieşti şi Poarta Albă), persoane agresive (Timişoara, Satu Mare şi Bistriţa), persoane vârstnice (Brăila, Arad şi Vaslui), persoane care au săvârşit agresiuni sexuale (Gherla, Iaşi şi Galaţi), persoane cu risc de suicid (Arad, Baia Mare şi Oradea) şi persoane cu afecţiuni psihice (Rahova, Galaţi şi Penitenciarul Spital Poarta Albă). Toate aceste programe au fost realizate de specialiştii din ANP şi din unităţile penitenciare şi sunt monitorizate de cei din Serviciul Asistenţă Psihosocială din ANP.

Strategia de reinserţie socială

Zilele trecute s-a alcătuit un grup de lucru care să evalueze situaţia existentă pe baza căreia, până în iunie 2009, aşa cum arătam mai sus, se va elabora o strategie de reinserţie socială.

Din grup fac parte educatori (Colibaşi, Tulcea, Timişoara, Penitenciar Spital Colibaşi), asistenţi sociali (Iaşi, Craiova şi Baia Mare), psihologi (Centrul de Reeducare Buziaş), preoţi (SNPAP Tg. Ocna şi Miercurea Ciuc), şefi servicii (Gherla şi Baia Mare), directori adjuncţi (Arad, Botoşani, Colibaşi, Codlea şi Jilava), directori (Târgşor, Buziaş, Centru de ReeducareTârgu Ocna) şi Bejan Cătălin. În total 21 de oameni care vor avea obligaţia de a pune degetul pe rana acestui domeniu de activitate. Vor avea responsabilitatea de a identifica toate problemele cu care se confruntă lucrătorii din educaţie şi asistenţă psihosocială şi de a găsi soluţii realiste pentru a împinge lucrurile mai departe.

Pentru că unii întocmesc Dosare de educaţie şi asistenţă psihosocială deţinuţilor nou depuşi, alţii nu; unii le trimit în transfer împreună cu deţinutul, alţii nu; unii le înregistrează, alţii nu; unii le completează, alţii nu; unii anexează Procesul-verbal de instructaj împotriva electrocutării, alţii nu; unii întocmesc Fişa opis, alţii nu. Unii urmează procedurile din manual, alţii nu; unii încă mai fac serviciu sâmbătă şi duminică, alţii nu; unii întocmesc tabele cu deţinuţii care participă la activităţi în club, alţii nu; unii şcolarizează deţinuţi cu grad sporit de risc, alţii nu.

Acestea ar fi doar câteva probleme pe care grupul de lucru amintit ar trebui să le aibă în vedere. Ca şi procedurile comune pentru centrele de reeducare (aşa cum ar fi necesare şi cele pentru penitenciarele spital). Cu siguranţă voi ştiţi mai multe şi ar fi extraordinar dacă le-aţi aduce la cunoştinţa celor din grup pentru a avea în vedere cât mai multe la întâlnirea ce nu s-a fixat încă dar cu siguranţă va avea loc curând. Dacă ne implicăm cu toţii în a ne aduna problemele care ne fac atâtea greutăţi şi şansele de a scăpa de ele sau cel puţin de a şti cum să le gestionăm, vor creşte.

Sigur că existenţa Strategiei de reinserţie socială nu va fi o garanţie a reuşitei pentru că sunt şi în prezent instrumente de lucru unice pentru unităţile penitenciare dar nu toţi le aplică (Dosarul de educaţie şi asistenţă psihosocială, Manualul de proceduri, Fişa postului etc.). Pe de altă parte, este foarte posibil ca strategia în sine să nu fie una de succes sau să nu fie timp de implementare având în vedere că şi alte strategii sau planuri, bune sau bunicele, au fost înlăturate imediat ce capii ANP-ului au fost schimbaţi. Deşi unii vor spune că nu toţi componenţii grupului de lucru sunt avizaţi, iar Bejan cu atât mai puţin, să le acordăm totuşi puţin credit şi mai mult ajutor. Cine ştie? Poate de data asta e cu noroc.