Răutatea este în noi

De cele mai multe ori apreciem calităţile cuiva când nu mai contează. De ce nu reuşim la timp să rostim cuvinte potrivite sau să transformăm un moment neplăcut într-unul sensibil? De ce nu suntem mai omenoşi unii cu alţii şi nu încercăm să devenim mai buni?

O să încep prin a spune că eu însumi nu sunt suficient de bun, am multe defecte şi am făcut rău altora. Greşesc cu gândul, cu vorba şi cu fapta, nu reuşesc să îmi cer iertare celor pe care îi rănesc şi, de multe ori, mi se pare că Dumnezeu nu are motive să mă ierte pentru răutăţile mele. Dar tot el vine şi spune că îi va ierta pe toţi cei care se căiesc sincer şi atunci descopăr că... eu nu mă căiesc sincer.

Dacă aş regreta suficient de mult faptele mele, aş mai arunca eu cuvinte grele? Aş mai trânti uşa în nas celor dragi? Aş mai bârfi? Aş mai face planuri de răzbunare (chiar dacă niciodată nu mi le pun în aplicare)? Aş profita de slăbiciunile altora pentru a lovi? Oare să fie atât de adânc înrădăcinat răul încât să pierd lupta cu mine însumi de fiecare dată?

Răutatea este probabil cea mai „grea” armă. Dacă te mai descurci cu prostia, parşivitatea, minciuna, în faţa răutăţii câştigă doar cei mai buni dintre noi. Nu e simplu să întorci şi celălalt obraz când eşti pălmuit, să te ştergi zâmbind când eşti scuipat sau să te ridici de jos când eşti biruit. Cu alte cuvinte, trebuie să fii cu adevărat o persoană bună să nu răspunzi în aceeaşi manieră celor care te nedreptăţesc, să zâmbeşti când eşti luat peste picior, să te încăpăţânezi să îl ajuţi pe cel care altădată ţi-a pregătit „capcane”.

Este dificil într-o lume atât de dinamică şi de diferită de la o generaţie la alta, să descoperim ce este bun în alţii sau chiar în noi înşine şi apoi să dezvoltăm acele calităţi. Am avea nevoie de ajutor dar suntem prea mândri ca să îl cerem sau să îl acceptăm. Ar fi frumos dacă ne-am lăuda mai des unii pe alţii, dacă am observa mai uşor părţile bune ale celor de lângă noi sau dacă le-am căuta scuze pentru greşeli şi i-am ierta înainte ca ei să o ceară.

Victor Hugo spunea: „Răutatea începe acolo unde sfârşeşte omenia”. În cazul ăsta poate nu este totul pierdut. Eu zic că mai am ceva omenie la mine... În ciuda aparenţelor, fiecare are o doză de bunătate, amabilitate, compasiune, sensibilitate. Până la urmă, cât de greu să fie să îţi ajuţi colegul de birou care are o problemă de sănătate să îşi termine treaba? Să te oferi voluntar să faci cea mai grea parte dintr-o misiune pentru că ştii că ceilalţi nu s-ar descurca la fel de bine ca tine? Să iei apărarea celor mai mici sau mai slabi în faţa gurilor rele sau a şefilor?

Este greu să îl susţii pe şeful secţiei în faţa inspecţiei pentru că el, altădată, te-a raportat că ai lăsat gratia deschisă. Este aproape imposibil să simţi compasiune pentru medicul depăşit de volumul de muncă pentru că îţi aduci aminte de câte ori ţi s-a opus în comisii. Nu te revoltă deloc felul în care a fost jignită educatoarea la club, tocmai ţi-a cerut imperativ să ieşi din biroul ei pentru că vorbeşte la telefon.

Şi dacă toate astea îţi par grele, încearcă cu ceva mai simplu: salută zâmbind de fiecare dată; roagă-i pe ceilalţi să facă ceva pentru tine; laudă-i pe cei din jur pentru o calitate oarecare; încurajează tinerii să spere, să rişte, să făurească.

O poruncă biblică spune să îţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi. Parcă nu mai e nici asta în regulă căci, în ultima vreme, oamenii nu se mai iubesc nici pe ei înşişi: fumează, se droghează, se sluţesc, se autodistrug în fel şi chip. Îşi îndreaptă asupra lor propriile răutăţi şi le mai face şi plăcere.

Însă nu ar trebui să renunţăm la zâmbete, laude, încurajări, gesturi politicoase, ajutor, solidaritate şi, la un moment dat, atitudinea noastră cea nouă, felul diferit în care vedem lucrurile, îi va schimba şi pe ceilalţi şi în loc să avem parte de priviri duşmănoase, atacuri verbale, urzeli şi răzbunări, avem mari şanse să fim iertaţi, iubiţi, urmaţi.

Şi, ca să închei aşa cum am început, eu personal sper să am puterea de a ierta mai mult, de a mă îndrepta mai repede, de a mă îndepărta categoric de ceea ce este rău. Poate nu o să fie o atitudine constantă dar sper să fie vizibilă şi sigur dacă voi obţine alte zâmbete în schimbul celor pe care le dau, alte vorbe calde ca replică la spusele mele, alte gesturi frumoase în urma acţiunilor mele, înseamnă că sunt pe drumul cel bun.