Noi impotriva noastra

In anul 1822, la Paris, trupa unuia dintre cele mai renumite teatre londoneze, a deschis stagiunea la Odeon, cu Othello. Actorii au fost initial intampinati cu trivialitati, injurii si tot felul de proiectile. A trebuit sa se lase cortina intr-un tumult de nedescris, si al strigatelor:"Jos Shakespeare!". Spectatorii au luat cu asalt scena, pe urma conflictul s-a extins in jurul teatrului, a intervenit armata si foarte multi oameni au fost raniti.

A fost nevoie de interventia a doua sarje de cavalerie pentru a imprastia multimea deslantuita. Prima intrebare care-ti vine in minte, la auzul unei asemenea intamplari, de neinteles din perspectiva prezentului, este sa intrebi cu adanca uimire, dar de ce? Ei bine, era o perioada de anglo-fobie si francezii urau tot ceea ce venea din Anglia. Poate, dar de ce sa te duci la o piesa englezeasca daca nu-i iubesti pe englezi si de ce mai ales sa-l linsezi pe Shakespeare?!

Cu perceptia omului civilizat din anul de gratie 2008, o asemenea reactie nu poate fi catalogata decat ca fiind o dovada de prostie, de primitivism. Diferenta dintre omul primitiv si omul civilizat este ratiunea, este respectul pentru sine, pentru ceilalti. De aceea, omul civilizat nu se lasa condus de instincte, ca urmare nu loveste, nu uraste si mai ales nu dispretuieste fiintele umane, situate pe o treapta sociala inferioara.

Multi dintre contemporanii mei, au convingerea ca sunt oameni civilizati, pentru simplul motiv ca au absolvit o scoala, pentru ca petrec vacanta in strainatate, pentru ca au permis de conducere auto, pentru ca au telefon mobil, pentru ca stiu sa ceara un pahar cu apa intr-o limba straina, pentru ca trec strada la lumina verde a semaforului, pentru ca folosesc internetul sau pentru ca merg la un spectacol de teatru.

ANP-ul a facut de curand o propunere tuturor lucratorilor de penitenciare. Aceea de a dona, din prisosul sau preaplinul jucariilor copiilor lor, cate ceva pentru copii detinutilor saraci. La mica ceremonie urmeaza sa participe si presa. Care va avea cu aceasta ocazie, posibilitatea sa constate ca "gardienii" nu sunt niste brute nemiloase, dupa cum sunt cel mai adesea perceputi in societate, ci niste oameni normali, care nu pedepsesc instinctiv detinutii si cu atat mai putin pe copii acestora. Invitatia asta a nascut, dupa cum se vede, controverse aprinse. S-a aruncat la gramada in capul organizatorilor, nu cu rosiile si ouale clocite de la spectacolul din 1822, ci cu ura pura, contemporana, abia invelita intr-o pojghita de argumente "civilizate".

Perceptia societatii asupra lucratorului de penitenciare este una foarte proasta. Suntem perceputi ca fiind mai degraba nemilosi, corupti, limitati. Periodic, aceasta parere este intretinuta de catre ziaristi, care fie pe buna dreptate, fie in virtutea propriilor prejudecati, descriu atat penitenciarul cat si pe angajati, in culori cat se poate de sumbre. Moartea unui detinut este de cele mai multe ori perceputa ca fiind, fie o crima petrecuta sub ochii nepasatori ai angajatilor, fie cu concursul acestora. Aceasta este o realitate care ne afecteaza pe noi toti, o realitate care se poate oricand intoarce cu brutalitate, inclusiv impotriva celui ce n-a corespuns niciodata unui asemenea portret!

A dona jucarii vechi si a le oferi de Craciun, copiilor detinutilor saraci, poate fi interpretata ca fiind o actiune de imagine. Care nu va modifica peste noapte perceptia despre angajati, dar care, adaugata altor actiuni, ar putea sa schimbe, putin cate putin, imaginea compromisa a lucratorului de penitenciar. Ce legatura are aceasta initiativa cu salariile, primele, sporul de antena, femeile abuzate, deciziile imature ale unor angajati, de a gira sau contracta imprumuturi exagerate? Ce legatura are aceasta intiativa cu situatia sociala precara a unor lucratori de penitenciare? Nici o legatura!

Cine impiedica sindicatele sa scoata la lumina asemenea situatii, sa initeze actiuni de ajutorare? Cine ii impiedica pe lucratorii din penitenciarele romanesti sa aiba intiative generoase, in favoarea copiilor colegilor cu o situatie materiala precara si de ce trebuie ca aceasta initiativa sa apartina neaparat ANP-ului? Cine mai ales, are curajul sa deschida un cont pentru ajutorarea colegilor din Regia Multiproduct, despre a caror situatie se vorbeste pe blog de luni de zile, timp in care n-am vazut niciodata un indemn la solidaritate, la intrajutorare financiara? Subliniez cuvantul curaj, pentru ca ar trebui sa ne confruntam mai apoi, la inchiderea contului, cu rezultatul generozitatii noastre si am convingerea ca dincolo de vehementa si sincera indignare a unora dintre noi, am pune pe masa foarte putini bani si foarte multa ipocrizie!

A dona jucarii vechi, copiilor saraci ai detinutilor, poate fi interpretata ca fiind o actiune de intelegere si profunda omenie. Daca ar trebui sa raspundem la intrebarea, va considerati un om bun, am convingerea ca toti angajatii din sistemul penitenciar ar raspunde afirmativ. Biblic vorbind, a fi om bun, presupune sa indeplinesti anumite conditii, printre care si aceea de a-ti iubi (macar o data pe an!) aproapele. Am suficienta intelegere pentru munca lucratorului de penitenciare, pentru felul in care poate ea afecta la un moment dat, perceptia detinutul. Pot sa inteleg de asemenea, mecanismul care genereaza dispretul sau ura adultului (lucrator de penitenciare sau nu!) care se abate asupra unui copil (copil de detinut sau nu!), tocmai pentru ca el nu are puterea sa se apere.

Intelegerea mecanismului nu ne face insa viata nici mai frumoasa, nici mai usoara. Probabil ca, peste 186 de ani, atunci cand cineva va citi despre aceasta intamplare, despre felul in care risca in anul 2008, sa fie intampinat copilul detinutului la poarta unor penitenciare, va intreba cu adanca uimire, dar de ce sa linseze copilul? Pentru ca, la vremea aceasta, intr-o tara mai putin civilizata, copiii detinutilor, copiii tiganilor, orfanii, copiii strazii, nu sunt la fel cu copiii celorlati, dupa cum tocmai am fost avertizati!

Copii

Ieri, în toate penitenciarele, a fost trimisă o adresă prin care Administraţia Naţională a Penitenciarelor(ANP) a făcut apel la generozitatea personalului pentru a contribui la „ajutorarea” copiilor persoanelor private de libertate, „nevoiţi să plătească pentru greşelile părinţilor lor.” Nu a făcut nimeni însă apel pentru copiii colegilor care muncesc în Regia Autonomă Multiproduct. Ideea e generoasă, sunt de acord. Poate ar trebui dusă până la capăt.

Vă sunt binecunoscute cazurile în care colegii noştri, nevoiţi sau inconştienţi, împrumută sume mari şi, incapabili să se achite de datorii, ajung în situaţia de a li se face poprire pe salariu, aspect deja familiar celor de la Financiar. Nu comentez acum motivele care stau la baza deciziilor colegilor noştri de a se îndatora peste măsură şi nici nu judec pe vreunul dintre ei.

Mai sunt situaţii în care, naivi sau intimidaţi, unii girează sau fac împrumuturi pentru alţii, sfârşind prin a le plăti ratele la bănci. Vă reamintesc cazul de la BAGR (link) când două doamne bine poziţionate în unitate (şef Birou Resurse Umane şi şef Serviciu Financiar) au determinat mai multe persoane, fie prin rugăminţi fierbinţi, fie prin şantaj, să facă împrumuturi sau să le dea sume mari de bani pentru perioade scurte de timp. În prezent, o mare parte din aceştia, stau cu sufletul la gură aşteptând să le vină înştiinţarea de proprire şi, probabil, o şi mai mare parte plătesc deja rate.

Vinovaţi sau nu, agenţi şi ofiţeri, plătesc rate însemnate la băncile ţării sau unor persoane fizice, atrăgând după ei, în mod nejustificat, suferinţa copiilor care, într-un fel sau altul, plătesc pentru greşelile părinţilor lor. Vi se pare cunoscută expresia? Nu fac o comparaţie între statutul de persoană privată de libertate şi cel de lucrător de penitenciare, dar copiii sunt copii şi părinţii sunt părinţi.

Mai avem şi situaţia celor care muncesc în fabricile din penitenciare şi care nu şi-au primit de câteva luni salariile, fiind nevoiţi să mănânce pe datorie. În acest caz, părinţii nu au avut de ales, decizia nu le-a aparţinut. S-au supus, au aşteptat ca mai marii Ministerului Justiţiei să le decidă soarta. Au bătut la toate porţile, dar nici până azi problema lor nu s-a rezolvat.

.
Exemple de familii cu probleme financiare sunt multe: colegi care locuiesc cu 2-3 copii într-o garsonieră sau locuinţă socială; colegi ai căror parteneri de viaţă sunt pensionaţi medical sau suferă un handicap; colegi care, în urma unui divorţ sau a decesului partenerului de viaţă, au rămas doar cu copiii; colege abuzate care, de dragul copiilor, au ales să rămână lângă soţii alcoolici şi şomeri; colegi care s-au pensionat medical, iar partenerul este nevoit să muncească „cu ziua”.

Poate era binevenită şi propunerea de a strânge jucării şi dulciuri pentru copiii colegilor noştri. Cu siguranţă ar putea fi multe de făcut pentru copiii colegilor noştri, plecând de la pedepsirea celor vinovaţi (cum e de aşteptat la BAGR) şi până la respectarea angajamentelor şi a prevederilor legale care stipulează în mod foarte clar ce drepturi au lucrătorii de penitenciare, ce sporuri sau prime ar trebui să primească.

Reacţiile din ţară la solicitarea de a ajuta copiii deţinuţilor au fost variate: unii au sărit să facă donaţii, alţii au fost indiferenţi şi poate cei mai mulţi au condamnat iniţiativa în condiţiile în care nu li s-a acordat prima de 1 Decembrie. Sigur că dau bine în presă astfel de acţiuni şi, dacă strângeam daruri pentru copiii funcţionarilor, latura senzaţională nu mai exista. Avem nevoie de ştiri pozitive, imaginea penitenciarelor este destul de şifonată, iar, pe de altă parte, darurile bucură inima oricărui copil, indiferent cine este tatăl sau mama lui.