La rubrica „Tudor" nu o găsiţi o înşiruire plicticoasă de date, evenimente, realizări, titluri şi funcţii (chiar dacă acestea nu sunt neimportante). În schimb, voi încerca să vă povestesc câte ceva despre mine.
Cool. Deci la rubrica Tudor, n-o să găsiți nimic despre Tudor. Adică nimic din ce a făcut, din ce a realizat, nimic despre studii sau carieră. Ăla nu e Tudor. În schimb, Tudor va vorbi despre el. Adică despre nimic, chiar dacă e neimportant.
Va fi, în tot cazul, un work in progress. Nu mă grăbesc, orice povestitor serios ştie că există un anumit ritm al povestirii, care nu poate fi bruscat, şi care nu e bine să fie diluat.
Hopa. Tudor se transformă în Balzac. Deja observăm grija pentru acuratețea detaliului, forța observației realiste și exactitatea științifică a descrierii și analizei psihologice. Sensibilitatea autorului care are oroare de brutalitatea impulsivității, aspirația către esența nediluată ne amintesc, însă, de tablourile lui Caspar David Friedrich și de momentele preromantice ale tânărului Werther. Simțim că, dincolo de realismul molcom, Tudor este un romantic incurabil aflat într-o "lucrare în progres", o mică bijuterie neșlefuită aflată pe un drum inițiatic, în căutarea propriului sine. El ne invită cu candoare și eleganță de salon parizian să-i fim alături și să-l descoperim.
Aşa că deocamdată veţi găsi câteva amintiri despre anii copilăriei. Voi continua să scriu când voi simţi sau când cineva mă va provoca.
Hait. Ion Tudor Creangă.
M-am născut la 13 iulie 1976 în municipiul Botoşani, într-o familie obişnuită, middle class, cum am spune astăzi. Mama, Carmen Silvia, era învăţătoare; tatăl, Alexandru, economist. Am un frate mai mare, Ovidiu, care după terminarea facultăţii a locuit la Bacău şi, mai nou, e rezident în Australia.Mama mea provine dintr-o familie de români bucovineni, bunicul meu fiind director de şcoală românească, iar bunica învăţătoare, în Cernăuţi, după alipirea Bucovinei la Regat.
Întreaga familie din partea mamei s-a refugiat în ţară după ocuparea teritoriilor româneşti de către trupele ruseşti, în august 1940, stabilindu-se în zona Rădăuţilor. De aceea am avut întotdeauna o înţelegere directă, specială, a modului cum gândesc şi cum simt românii rămaşi după cel de-al doilea război mondial în afara graniţelor.Asta m-a ajutat, când eram ministru al Justiţiei, să iau măsurile necesare pentru ca românii din afara graniţelor să-şi poată redobândi cetăţenia fără a fi umiliţi de legi proaste, proceduri greoaie şi funcţionari indolenţi.
Dap. El e. Fost ministru al Justiției. Și un mare asshole, după cum am spune azi. Auzi madam Cenușă, ingrato, de ce ți-au tras baieții o detașare scurtă la Biroul cetățenie? Nu că erai cu gura mare, ci că Tudor era plin de sensibilitate față de frații basarabeni și bucovineni.
Tata şi primul descălecat
La patru ani m-am mutat, împreună cu întreaga familie, la Suceava, ce avea să devină oraşul copilăriei mele. O copilărie fericită, umbrită însă de câteva evenimente tragice, care aveau să-mi influenţeze mult viaţa. Tatăl meu a murit când eu aveam şapte ani, iar bunicul meu dinspre mamă, o prezenţă bine conturată în universul copilăriei mele, şase ani mai târziu. Tatăl meu provine dintr-o veche familie de răzeşi bucovineni. S-a născut în comuna Grămeşti, zona Rădăuţi-Siret, într-un sat în care aproape toţi locuitorii poartă acelaşi nume cu mine, Chiuariu:).
Localitatea a devenit cunoscută pentru că acolo a fost înălţată, între 1496 şi 1499, una dintre bisericile despre care legenda spune că făcea parte din programul politico-teologic al lui Ştefan cel Mare, "O biserică pentru fiecare an de mandat":). Mergând prin satul natal al tatălui când eram adolescent, am văzut cu surprindere că, la orice poartă ne opream, întâlneam "rude", oameni pentru care numele de familie nu mai avea semnificaţie, şi care se identifică mai curând cu prenumele tatălui, eu fiind, în consecinţă, "al lu' Sandu". Biserica "Sf. Nicolae", de care pomeneam, este, se spune, una dintre cele mai interesante ctitorii medievale moldoveneşti, din punct de vedere arhitectonic.
Deja aici am izbucnit în plâns. În universul maturității mele, să aflu că trăiesc semeni de ai mei pe care îi cheamă Chiuariu, într-un sat în care există o biserică prevăzută a fi înălțată în programul de guvernare din al 39-lea an de mandat al lui Ștefan cel Mare și în care numele Chiuariu nu mai are nicio semnificație, a reprezentat un dublu șoc: o comunitate stigmatizată pe vecie prin inventarea buletinului și realitatea cruntă că nici strămoșii noștri nu respectau termenele de construcție. Prelungire, bănuiesc, dublată de triplarea costului construcției, deși o variantă plauzibilă este și stoparea investițiilor de către vreun stră, stră, stră bunic, pe nume, probabil, Chiuariu.
Așa cum junele contemporan, descălecat a doua oară de tata Fenechiu fix în Apolodor 17, n-a avut nevoie de banii de la Banca Mondială, tot așa vreun vechi patriot Chiuariu a tras o flegmă tocmai în ochii cămătarului medieval venit de la Banca Otomană.
Despre fericire şi despre teamă
Fratele meu urma în acea vreme cursurile Universităţii Bucureşti şi era plecat, aşa că modul în care m-am format în perioada copilăriei şi adolescenţei a fost influenţat decisiv de mama mea. Încă de la o vârstă fragedă, mama mi-a insuflat pasiunea pentru literatură, dragostea de carte, în general, şi o filozofie de viaţă rezumată simplu de zicala populară "ai carte, ai parte". Imaginea fericirii a fost, mult timp, pentru mine, o dimineaţă însorită de vară, în vacanţă, în care m-am trezit şi citeam „Huckleberry Finn", în lumina blândă, proaspătă, răcoroasă a unui soare de munte. La fel, sentimentul de teamă, de groază, l-am asociat tot cu o experienţă livrescă.
Într-o după-amiază, după trei-patru ore de lectură acaparatoare, neîntreruptă, dintr-"Un yankeu la curtea regelui Arthur", am adormit şi am început să visez, cu un sentiment acut al realităţii, că eu eram yankeul şi trăiam continuarea a ceea ce tocmai citisem în carte. Totul s-a sfărşit, în momentul în care eram pe punctul de a fi ars pe rug. M-am trezit cuprins de o transpiraţie rece, apoi învăluit de o moleşeală călduţă, uşurat când am înţeles că totul nu fusese decât un vis.
Băi, asta e prost. Retrăiesc experiența livrescă a compunerilor tembele de clasa a 2-a, de la începutul anului școlar, în care regurgitam tone de epitete tâmpite în descrierea romantico-cretinoidă, cu sensibilitate de bucătăreasă fată bătrână, a unor dimineți sau apusuri de soare la mare, munte sau aiurea.
OK. E haios, da’ eu nu mai rezist. Daca vreți să vă distrați în continuare vă invit să vizitați blog-ul cretinului la adresa http://www.tudorchiuariu.ro/articole/5/Anii-copilariei.html. Aflăm cine ne-a fost ministru. Un pic cam târziu pentru noi. Poate nu și pentru ieșeni. Urmează alegerile...
Promisiunile de reformă a justiţiei şi de eficientizare a sistemului penitenciar au rămas la stadiul de tabele făcute de scribi ministeriali. Legislaţia e la fel de proastă. Statutul personalului nu se mai vede de peticeli, iar legislaţia executării pedepselor privative de libertate nu a fost revizuită. Sistemul penitenciar este în continuare subfinanţat. Datorii către furnizori şi salariaţi se adună. Sunt doar câteva exemple dintr-o listă lungă de promisiuni rămase promisiuni.
