Mai muncim sau nu cu deţinuţii?

Cine sunt vinovaţii pentru fuga deţinuţilor de la punctele de lucru? Care sunt adevăratele cauze ale acestor evenimente negative? Sunt indirect responsabili şi cei din Administraţia Naţională a Penitenciarelor de producerea acestor evenimente? S-au luat vreodată măsuri de sprijinire a celor din teritoriu sau punctarea evenimentelor şi responsabilizarea celor implicaţi sunt suficiente pentru a dormi liniştiţi?

Cadru legal şi tendinţe

Folosirea la muncă a persoanelor private de libertate este reglementată prin legea de executare a pedepselor, regulamentul de aplicare al acesteia şi decizii care arată condiţiile şi criteriile de selecţionare la muncă a deţinuţilor.

Dat fiind faptul că prin munca lor se pot aduce venituri frumuşele unităţilor penitenciare, care suferă din ce în ce mai mult de lipsă de fonduri pentru cheltuieli, investiţii ş.a.m.d., toată lumea a fost încurajată să caute beneficiari şi să crească numărul deţinuţilor folosiţi la muncă.

Multe comisii de selecţionare la muncă au fost tentate să fie mai blânde în ceea ce priveşte repartizarea acestora, esenţial fiind gradul de ocupare a deţinuţilor şi veniturile pe care ei le pot aduce penitenciarelor.

Mai mult, s-a instaurat un fel de model al Penitenciarului Timişoara care ar fi obţinut anul trecut un venit de 1 milion euro din munca persoanelor private de libertate. Exemplul este deosebit şi target-ul greu de atins dar, după întâlnirile directorilor de penitenciare din ultima perioadă, toată lumea s-a simţit îndemnată să ţintească spre venituri tot mai mari.

Faptele şi cauzele lor

Şi aşa s-a ajuns la întâmplări nefericite în care deţinuţii, din diverse categorii, au părăsit locuri de muncă exterioare unităţilor, acţiuni care au atras după ele o serie de sesizări ale comisiilor de disciplină pentru agenţii şi ofiţerii implicaţi în selecţionarea, escortarea şi supravegherea fugarilor; reanalizarea efectivelor de deţinuţi folosiţi la activităţi productive; stabilirea de măsuri suplimentare de supraveghere; intensificarea controalelor la punctele de lucru; reinstruirea tuturor factorilor implicaţi în această activitate şi, inevitabil, intimidarea comisiei de selecţionare la activităţi productive care preferă să păstreze deţinutul „pe cameră” decât să rişte, repartizându-l la muncă.

Din ultimele informări primite în unităţile penitenciare, reiese că la Brăila, Deva, Bacău şi Târgu Ocna condamnaţi pentru tâlhărie, furt, trecere frauduloasă a frontierei, ultraj contra bunelor moravuri şi viol, care executau pedeapsa în regim deschis (în cele mai multe dintre cazuri) şi semideschis, au profitat de neatenţia celor care îi supravegheau (agenţi sau persoane civile angajate ale beneficiarilor) şi au părăsit locul de muncă, hotărându-se în acest sens spontan sau după ce au studiat temeinic situaţia.

Cauzele producerii acestor evenimente sunt enumerate în informarea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor:

• lipsa de profesionalism, rutina şi neimplicarea agenţilor în activităţi de obţinere a informaţiilor necesare cunoaşterii preocupărilor persoanelor private de libertate precum şi neutilizarea informaţiilor care li se aduceau la cunoştinţă;
• superficialitate în îndeplinirea atribuţiilor din partea membrilor escortei;
• lipsa de implicare în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu din partea factorilor de conducere care a condus la ineficienţa activităţilor de control;
• neefectuarea controalelor, în mod repetat, la intervale orare diferite, din partea personalului din sectorul operativ;
• superficialitatea şi lipsa de implicare de care au dat dovadă membrii comisiei de selecţionare la activităţi productive.

Acestora din urmă li s-a reproşat că nu au ţinut cont de precaritatea legăturii deţinuţilor cu familia (unii dintre ei nu erau vizitaţi, nu corespondau şi nu efectuau convorbiri telefonice), situaţia lor disciplinară (câţiva dintre ei aveau de la una la 5 sancţiuni), faptul că se aflau în perioada de amânare a liberării condiţionate propusă de Comisia de individualizare a pedepsei sau de informaţiile consemnate de psiholog în Dosarul de educaţie şi asistenţă psihosocială.

Pe de altă parte, aşa cum am arătat mai sus, directorii de penitenciare şi directorii adjuncţi pentru siguranţa deţinerii şi regim penitenciar (preşedinţi ai comisiei de selecţionare la activităţi productive) au fost îndemnaţi să „iasă la muncă” cu cât mai mulţi deţinuţi, chiar sancţionaţi fiind, întrucât dacă deţinutul este menţinut în cameră, „pe staţionare”, nu îşi va schimba conduita iar unitatea nu va profita de resursele sale.

Care ar fi cauzele cauzelor?

De ce au ajuns agenţii să nu se implice prea mult în activitatea de cunoaştere a deţinuţilor? De ce nu se fac controale mai multe şi de ce nu îşi ating scopul? De ce agenţii şi ofiţerii sunt lipsiţi de profesionalism? Există şi cauze ale acestor stări de fapt?

Pe lângă motivele ca neglijenţa în serviciu, rutina, lipsa de reacţie şi experienţă care au stat la baza acestor evenimente există şi alte cauze care nu ţin strict de cei aflaţi în executarea serviciului în situaţiile enumerate ci şi de şefii lor precum şi de şefii şefilor lor:

• personalul insuficient care este alocat escortării şi supravegherii deţinuţilor la instanţele de judecată, punctele de lucru, pe secţiile de deţinere, aspect datorat printre altele şi onorării numeroaselor solicitări din partea ANP – ului sau Ministerului Justiţiei de a delega sau detaşa personal (în capitală, există agenţi din sectorul operativ, financiar sau secretariat care sunt detaşaţi de ani întregi la forurile superioare, fără şanse de a se reîntoarce curând);
• ineficienta distribuire a sarcinilor în condiţiile unui număr insuficient de angajaţi şi nu rare sunt cazurile în care secretariatele sau birourile de resurse umane sunt neîncăpătoare pentru angajaţii cu pile iar ANP - ul geme de preaplinul birourilor din unele sectoare (ex. Serviciul Asistenţă Psihosocială cu 6 psihologi sau cabinetul directorului general cu 4 ofiţeri de presă);
• proasta comunicare pe verticală, de sus în jos, cunoscute fiind situaţiile în care conducerea unităţii şi ofiţerii nu transmit mai departe hotărârile luate la acest nivel, nu informează sau nu prelucrează cu subordonaţii aspecte esenţiale ale activităţii lor şi nu se implică nemijlocit în activitatea executanţilor, de multe ori aceştia acţionând pe baza intuiţiei şi a bunului simţ;
• executarea controalelor de către ofiţerii din pază, în mod special, doar pentru a pedepsi pe cei surprinşi în ofsaid şi nu pentru a găsi cauzele şi condiţiile în care apar neregulile, cu scopul de a atrage atenţia asupra lor şi a le remedia împreună cu cei controlaţi;
• ignorarea de către factorii de decizie a părerilor educatorilor sau psihologilor, aceştia „beneficiind” de un tratament rece şi nepăsător, chiar batjocoritor, pe motivul neseriozităţii unor astfel de concluzii (aspect întâlnit şi în comisia de individualizare a pedepselor, în cea de stabilire a gradului sporit de periculozitate sau la propunerea pentru liberare condiţionată).

Avem şi alte măsuri

Pe lângă măsurile dispuse de Administraţia Naţională a Penitenciarelor (aşa cum am arătat mai sus – sesizarea comisiilor de disciplină pentru factorii implicaţi, reevaluarea psihocomportamentală a deţinuţilor folosiţi la muncă etc.), dacă ar sta în puterea agenţilor care execută misiuni de escortare şi supraveghere a deţinuţilor (principalii găsiţi vinovaţi), s-ar lua probabil următoarele măsuri:

• încetarea detaşărilor şi delegărilor angajaţilor care îşi desfăşoară activitatea în alte unităţi;
• încadrarea urgentă a posturilor vacante;
• distribuirea sarcinilor în mod echitabil şi încetarea mutărilor prin decizie de zi pe unitate a agenţilor şi ofiţerilor din sectorul operativ care îşi desfăşoară activitatea în alte compartimente de muncă;
• pregătirea temeinică a personalului prin informare reală, prelucrare de speţe şi metode interactive;
• comunicarea permanentă şi obligatorie de către şefi subordonaţilor despre toate informaţiile de interes iar, înainte de luarea deciziilor, consultarea acestora;
• instaurarea obligativităţii „ieşirii pe teren” a şefilor nu doar în scopul verificării activităţii subordonaţilor ci şi a sprijinirii acestora;
• analizarea periodică a problemelor de către echipe de lucru formate din angajaţi ce îşi desfăşoară activitatea în diferite compartimente de muncă;
• ascultarea obligatorie de către personalul decident a opiniilor celor care execută.

Lista ar putea continua cu siguranţă şi chiar vă rog să o completaţi cu atât mai mult cu cât sugestiile dvs. ar putea folosi celorlalţi. De asemenea, aş vrea să vă cunosc opinia cu privire la oportunitatea folosirii la muncă a deţinuţilor, în special în afara unităţilor penitenciare şi fără escortă, în cazul celor care execută pedeapsa în regim deschis.