De ce nu se reformează Administraţia Penitenciarelor? (II)

Al doilea indiciu: Sistemul penitenciar a eşuat în misiunea de reintegrare socială a deţinuţilor

I. Câteva particularităţi ale stării de fapt.....

1. în sistemul penitenciar există, în medie, un psiholog la 300 de deţinuţi;
2. aproximativ 55% dintre deţinuţi sunt recidivişti, iar alţi circa 20%, care sunt la prima intrare în penitenciar, au antecedente penale;
3. 84% din angajaţii penitenciarelor nu cred în şansele de reintegrare socială a deţinuţilor;
4. 43% dintre angajaţi consideră că deţinuţii au prea multe drepturi;
5. aproape 60% dintre deţinuţi ies o dată pe săptămână, sau mai rar, din camerele de detenţie pentru a participa la programe de reintegrare;
6. 21,4% dintre deţinuţi nu pot nominaliza vreo activitate a compartimentelor de intervenţie psihosocială;
7. 33% dintre deţinuţi consideră că programele acestor compartimente nu-i ajută deloc;
8. deşi 2/3 dintre deţinuţi pot indica un program ca fiind util, mai mult de jumătate dintre ei nu pot spune de ce îl consideră important pentru procesul de reintegrare socială;
9. peste 2/3 dintre deţinuţi nu cunosc vreo instituţie care ar putea să-i sprijine în perioada postdetenţie;
10. doar 8,8% dintre persoanele private de libertate au auzit de serviciile de probaţiune;
11. 4 din 10 deţinuţi nu sunt vizitaţi de nimeni în timpul detenţiei;
12. angajaţii penitenciarelor consideră că vina pentru eşecul reintegrării aparţine societăţii în ansamblul ei, şi deloc activităţii desfăşurate de sistemul penitenciar românesc.

II. .....care ne dau o imagine generală a problemelor din sistem...

1. Proasta gestionare a resurselor umane la nivelul serviciilor/compartimentelor de intervenţie psihosocială:
a. părere extrem de proastă a majorităţii angajaţilor unităţilor penitenciar faţă de calitatea activităţii, competenţa şi utilitatea serviciilor de intervenţie psihosocială;
b. „competiţie profesională” nejustificată (conflict) între diferitele sectoare din unităţi, în special între angajaţii sectorului „pază” şi angajaţii sectorului „reintegrare socială”;
c. efecte limitate ale activităţilor educative şi de reintegrare socială datorită lipsei personalului de specialitate şi experienţei încă insuficiente pentru majoritatea celor nou încadraţi;
d. deprofesionalizare accelerată sau deplină a educatorilor, psihologilor etc., a căror muncă este centrată mai degrabă pe completarea de hârtii şi raportări cu cifre fictive către ANP, decât pe dezvoltarea unor programe concrete;
e. lipsa unui sistem de management al performanţei în domeniu;
f. lipsa cursurilor de dezvoltare profesională.

2. Elaborare şi implementare haotică a programelor de reintegrare socială:
a. Dezvoltarea serviciului de probaţiune şi colaborarea cu acesta din partea specialiştilor serviciului este încă o direcţie neexplorată suficient eforturile în acest sens fiind deseori limitate la îndeplinirea obligaţiilor legale de cooperare;
b. activitatea angajaţilor sistemului penitenciar este încă concentrată asupra rezolvării unor probleme ce ţin de supravieţuire individuală şi satisfacere de nevoi primare în timpul detenţiei, şi prea puţin asupra rezolvării unor probleme cu relevanţă socială (terapie, educaţie, muncă şi calificare în vederea reinserţiei sociale);
c. dincolo de programele dictate de către administraţia naţională, sectoarele de reintegrare socială au rezultate modeste în cazul programelor elaborate şi administrate la nivel local;
d. slab potenţial de atractivitate al programelor şi activităţilor dedicate reinserţiei sociale;
e. frecvenţă redusă a programelor de reintegrare şi modul deficitar de concepţie ale acestora;
f. absenţa parteneriatelor cu comunitatea;
g. sectoarele de reintegrare socială par să aibă rezultate modeste în cazul programelor elaborate şi administrate la nivel local având în vedere nivelul extrem de scăzut de cunoaştere a unor activităţi fundamentale în procesul de reinserţie socială (cursurile de calificare profesională, programele desfăşurate în cadrul comunităţii, asistenţa socială, etc.);
h. peste două treimi dintre persoanele private de libertate au declarat că nu cunosc nicio instituţie care ar putea să le sprijine în perioada postdetenţie, ceea ce arată un potenţial foarte ridicat de perpetuare a comportamentelor infracţionale, o colaborare deficitară cu parteneri externi, informare precară cu privire la programele postdetenţie şi, în general, o lipsă evidentă de interes din partea sistemului penitenciar de a orienta traseul social al deţinuţilor după liberare încă din timpul detenţiei;
i. programele derulate nu au anvergura şi rezultatele scontate nefiind gestionate profesionist şi eventual finanţate separat conform bunelor practici în domeniu legate de bugetarea pe programe;
j. definirea unor obiective clare şi implementarea acestora cu accent pe calitatea activităţii nu pe volum se lasă aşteptată.

3. Raporturi viciate între angajat şi deţinut / Mentalitate învechită:
a. părerea generalizată (chiar la nivelul ANP) că deţinuţii au prea multe drepturi se dovedeşte un obstacol pentru internalizarea ideii de misiune socială a sistemului penitenciar;
b. opinia cvasiunanimă a angajaţilor unităţilor sistemului penitenciar că oricine, mai puţin sistemul penitenciar, este responsabil pentru eşecul reinserţiei sociale a deţinuţilor reprezintă un semnal pe care personalul îl transmite atât serviciilor de intervenţie psihosocială din unităţi, cât şi persoanelor private de libertate, descurajând şi minimalizând sensul şi importanţa activităţilor de educaţie şi formare profesională în interiorul sistemului penitenciar;
c. lipsă generalizată de încredere în capacitatea sistemului penitenciar de a-şi îndeplini rolul social asumat la nivel principial;
d. funcţia educativă rămâne încă o componentă minoritară a priorităţilor manageriale ale conducerii unităţilor penitenciare, cazurile în care situaţia este preponderent bună fiind foarte rare;
e. orientarea exagerat custodială aduce deservicii siguranţei deţinerii şi securităţii locului de deţinere, prin introducerea unor mecanisme excesive de control, şi viitoarei reintegrări în societate a deţinutului prin izolarea accentuată, limitarea accesului la formare profesională şi educaţie şi inducerea unor comportamente sociopate.

III. ....dar ne şi indică cateva posibile soluţii concrete pentru dezvoltarea activităţii sectorului de reintegrare socială....

1. evaluarea urgentă a programelor de reinserţie socială standard desfăşurate la nivelul întregului sistemului penitenciar prin indicatori de performanţă, şi îmbunătăţirea acestora;
2. reducerea numărului de programe standard, stabilite la nivel central, şi încurajarea dezvoltării de programe la nivel local, cu indicatori de performanţă, adaptate atât contextului social şi economic local, cât şi nevoilor psihosociale ale grupurilor ţintă;
3. dezvoltarea de parteneriate continue la nivel local cu instituţiile de învăţământ superior de profil (asistenţă socială, psihologie, sociologie, etc.) pentru elaborarea de programe comune şi încurajarea practicii de specialitate a stagiarilor;
4. creşterea numărului programelor de dezvoltare de competenţe, de cursuri de calificare profesională şi de activităţi în comunitate;
5. continuarea procesului de sporire a numărului de specialişti în serviciile de intervenţie psihosocială din unităţi;
6. elaborarea unei metodologii comune de intervenţie psihosocială la nivel central, în consultare cu reprezentanţii societăţii civile, şi aplicarea ei unitară, cu indicatori de performanţă comuni, la nivelul atât al programelor sistemului penitenciar, cât şi al programelor ONG-urilor partenere;
7. identificarea posibilităţilor de asistenţă postdetenţie şi informarea continuă a persoanelor private de libertate cu privire la acestea;
8. dezvoltarea accelerată a colaborării dintre serviciile de intervenţie psihosocială şi colaboratorii externi, guvernamentali sau neguvernamentali (serviciile de probaţiune, AJOFM, ONG-uri, etc.);
9. integrarea programelor colaboratorilor externi în Programe operaţionale semestriale sau anuale ale serviciilor de intervenţie psihosocială de la nivelul unităţilor, cu urmărirea unor obiective identice sau complementare, stabilite în comun, şi cu indicatori de performanţă omogeni;
10. identificarea de urgenţă a modalităţilor de implicare a persoanelor private de libertate în activităţi în afara camerei de deţinere;
11. încurajarea pe cât de mult posibil a contactelor dintre deţinuţi şi familiile acestora, atât prin dezvoltarea de programe de reluare a legăturilor cu familia, cât şi prin măsuri administrative sau legale;
12. stoparea conflictelor profesionale între angajaţii diferitelor sectoare din unităţi (în special între angajaţii sectorului „pază” şi angajaţii sectorului „reintegrare socială”) prin elaborarea unor proiecte comune formale sau informale;
13. eforturi consistente şi permanente, la nivel informal, de schimbare a mentalităţii, reflexelor şi atitudinii angajaţilor sistemului penitenciar faţă de deţinuţi şi drepturile de care aceştia beneficiază, şi faţă de rolul social al sistemului penitenciar;
14. eforturi mai consistente şi autonome ale unităţilor în vederea încheierii de protocoale de colaborare cu penitenciare din ţări ale Uniunii Europene, urmărindu-se îmbunătăţirea pregătirii profesionale a cadrelor şi dezvoltarea programelor de intervenţie psihosocială asupra unor grupuri ţintă vulnerabile.

NOTĂ: Dacă persoanele din conducerea ANP erau cu adevărat interesate de rezolvarea acestor probleme, şi mai puţin de răzbunări meschine şi de selecţia şefilor Serviciului Cabinet dupa criteriul de performanţă 90-60-90, puteau consulta cercetările sociologice la care au muncit zeci de specialişti ai sistemului penitenciar circa 3 luni de zile la sfarşitul lui 2006 şi începutul lui 2007, şi care se află pe site-ul ANP:

1. http://www.anp-just.ro/Studii/Cercetare%20ANP.pdf
2. http://www.anp-just.ro/Studii/CERCETARE%20UNITATI.pdf
3. http://www.anp-just.ro/Studii/Cercetare%20detinuti.pdf
4. http://www.anp-just.ro/Studii/Cercetare%20presa.pdf
5. http://www.anp-just.ro/Studii/CERCETARE%20ONG.pdf