Aşadar, nu ştiu dacă sistemul sanitar are o astfel de strategie sau nu, dar m-am gândit serios la o serie de activităţi care ar putea pune în dificultate indicatori precum „morbiditatea”, „mortalitatea” sau „mortalitatea infantilă”.
Astfel, am putea aplauda un spectacol de teatru prezentat de bolnavii spitalului de psihiatrie din Neamţ, ouă uriaşe realizate de persoane cu dezabilităţi din Alba, un campionat de bird-flu-ball între bolnavii de la contagioase din Sălaj sau, nu în ultimul rând, o expoziţie de vânzare cu origami făcute de schizofrenii din Covasna. Lista ar putea fi completată de o conferinţă pe tema perspectivelor de supravieţuire a persoanelor fără adăpost în Olt. Şi cu permisiunea dumneavoastră, pentru atmosferă, un taraf trist din Suceava, de la hipoacuzici. De asemenea, la fiecare inaugurare de secţii nou-nouţe – tăiere de panglici, oficialităţi, rânjete.
Însă nimic despre chirurgul care a salvat mii de vieţi. Poate doar o ironie despre o operaţie nereuşită. Nimic despre nopţile nedormite ale asistentelor medicale. Poate doar câteva bârfe despre aventuri cu medicii de gardă sau idile cu pacienţi. Nimic despre medicul psihiatru care a dat un sens nou vieţii pentru zeci de depresivi. sau anxioşi. Poate doar un cuvânt despre o indispoziţie, devenită legendă.
În sistemul penitenciar există sute de ofiţeri şi supraveghetori care îşi respectă profesia şi se respectă pe ei înşişi. Sunt, de asemenea nenumăraţi educatori care lucrează în mod pedagogic cu deţinuţii. Există mulţi psihologi pasionaţi de ceea ce fac, oameni care încearcă prin munca lor să tranfere deţinuţilor un alt mod de a gândi, de a simţi, de a face. Doar cel care ştie ce înseamnă cu adevărat o consiliere sau un demers terapeutic de durată poate să înţeleagă ce presupune efortul de a schimba comportamentul cuiva. Dacă mai adăugăm tactul sau empatia, avem imaginea unor oameni discreţi, dar dedicaţi.
A ieşi în comunitate doar pentru vizibilitate, a face spectacol cu deţinuţii, a-i transforma în clovni pe străzile oraşelor sau în sălile-gazdă ale colaboratorilor noştri oficiali devine o practică de rutină, care ar putea denatura la un moment dat scopul instituţiei noastre. Să stimulezi stima de sine a unor persoane care nu doresc să adopte un comportament pro-social, înainte de a-i face măcar să conştientizeze diferenţa dintre „bine” şi „rău”, este un dezastru. Sunt importante stima de sine, sentimentul de utilitate, nevoia de apreciere, dar numai dacă sunt trezite de dorinţa de schimbare. Altfel, rămân forme fără fond sau, mai rău, devin charismă fără caracter.
Niciun ziarist nu asistă la o operaţie pe cord deschis, la fel cum penitenciarele nu sunt grădini zoologice. A nu se înţelege că sunt adversarul activităţilor în comunitate. Dimpotrivă. Doar că instituţiile publice trebuie să ofere o oglindă fidelă a activităţilor derulate atât în interiorul cât şi şi exteriorul lor, în raport de scopul declarat prin documentele de interes public.
Nu vreau să fiu înţeles greşit. Acest articol ar putea să îi bucure pe colegii din pază (post control, supraveghetori, şef tură) nemulţumiţi adesea de frecvenţa cu care sunt deranjaţi de ziarişti, „turişti”, colaboratori externi. Nu pe ei vreau să îi bucur. De asemenea, nu vreau să îi întristez nici pe colegii care se ocupă de imaginea acestui sistem (mai ales pe ei nu).
Dar de ce îmi fac probleme? Sistemul penitenciar va reduce rata recidivei până în 2013 şi, spre deosebire de mortalitatea din spitale, vom sta mult mai bine.
***
P.S. Spre deosebire de sistemul sanitar, noi nu avem sector privat. Un penitenciar privat este o utopie, deoarece nu există nici bază legală, nici resurse, nici voinţă pentru aşa ceva, dar cred că singura şansă de reformare a acestui sistem ar fi reconstrucţia lui din temelii. Un alt model, cu care actualul sistem să se compare şi să concureze. Sweet dreams...
Cred că e destul de clar pentru oricine că protecţia valorilor sociale şi reintegrarea socială a infractorilor nu se întâmplă decât în tratatele de drept. Sistemul, pur şi simplu, nu funcţionează normal.
