La nivel declarativ şi teoretic majoritatea se pronunţă în favoarea reintegrării sociale a celor care comit fapte de natură penală, indiferent dacă aceştia ajung într-un penitenciar sau nu. În practică însă prejudecăţile sunt mai importante decât bunele intenţii. Foarte puţini, inclusiv angajaţi din sistemul penitenciar, justiţie şi probaţiune, pot trece peste bariera clişeelor şi stereotipurilor legate de infractori şi de reacţia socială faţă de aceştia. Specialişti în domeniu, de ce să nu recunoaştem, sunt puţini, prezenţa acestora în sfera academică sau a justiţiei fiind mai degrabă exotică decât utilă.
S-au blocat concursurile, sunt probleme cu banii şi, se întâmplă iar, nu avem o direcţie clară. Din acest motiv am ceva îndoieli că subiectul reformei instituţiilor penale este o discuţie potrivită momentului. Dar totuşi, ce credeţi? Externalizarea reintegrării sociale poate fi o soluţie viabilă? La nivel european instituţiile penitenciare şi de probaţiune nu sunt organizate şi nu funcţionează după un model unitar. Nu există o soluţie perfectă. Nu există nici măcar una care să poată garanta rezultate bune sau costuri mici.
Reintegrarea socială rămâne aşadar o provocare pentru justiţia europeană. În Franţa, de exemplu, prin Decretul nr. 276 din 13 aprilie 1999, de modificare a Codului de procedură penală francez şi înfiinţarea Serviciilor Penitenciare de Inserţie şi Probaţiune s-a realizat reforma sistemului execuţional prin unificarea, la nivel departamental, a celor două categorii de servicii într-o unitate administrativă unică.
în Olanda, Serviciul de Probaţiune are în prezent un caracter mixt, aproximativ 90% din ofiţerii de probaţiune fiind angajaţi ai unor instituţii private, a căror activitate este subvenţionată şi controlată de către statul olandez. În Anglia serviciile de probaţiune sunt plasate sub tutela Home Office-ului (Ministerul de Interne), în timp ce administrarea fondurilor şi monitorizarea la nivel naţional sunt realizate de către Inspectoratul de Probaţiune (Her Majesty’s Inspectorate of Probation).
În România, probaţiunea este un serviciu public relativ nou, încă în curs de dezvoltare. Există o Direcţie de Probaţiune la nivelul Ministerului Justiţiei care coordonează câte 4 – 5 consilieri de probaţiune în fiecare judeţ. Atribuţii, conform legii, sunt destule. Despre sistemul penitenciar ştiţi, nu e nevoie să insist. Deţinuţii vin, peste ceva timp pleacă. La un moment dat aproape 70% dintre aceştia se întorc în calitate de recidivişti sau persoane cu antecedente penale.
Drept urmare, mă întreb şi vă întreb, cum ar fi dacă cele două componente – Educaţie şi Asistenţă Psihosocială din cadrul ANP, respectiv Probaţiune de la nivelul MJ ar fi reunite într-un singur serviciu externalizat? Pentru asta ar trebui, desigur, identificate resurse financiare şi ar trebui să existe voinţă politică. Ar mai fi nevoie de un management performant, cu precădere în faza de design instituţional.
Argumente pentru o astfel de idee sunt şi "pro" şi "contra". În mod cert, o astfel de decizie nu se poate lua fără o evaluare prealabilă serioasă, dar oricum există o prăpastie între funcţia custodială şi cea de reinserţie socială la nivelul fiecărui penitenciar. Poate că ar fi mult mai eficient dacă cele două „instituţii” ar fi separate şi formal. Poate aşa funcţionează. Ce credeţi?

