Despre miturile oraselor mic-burgheze

In cele ce urmează vă voi vorbi, pe scurt, despre presupoziţiile false referitoare la oraşele mici. Mă adresez în primul rând bucureştenilor care se declarau entuziasmaţi de „liniştea”, „bunul simţ”, „ospitalitatea”, „zâmbetul cald” al oamenilor din micile oraşe unde, parafrazând un coleg de blog, nu se întâmplă niciodată, nimic.

Ei, dragii mei bucureşteni, v-am spus de multe ori că mi-ar fi greu sa mă obişnuiesc cu traiul cotidian din Capitală, cu traficul aglomerat, cu „agresivitatea” bucureştenilor, cu vuietul metroului, cu holurile înguste şi neprietenoase ale ANP-ului. Şi confirm sentimentele relatate înainte.

În schimb, într-un oraş mic-burghez, „liniştea” e sinonimă de multe ori cu snobismul şi atitudinea duplicitară. Prefer acestei atitudini o înjurătură „capitală”, măcar ştiu cu ce am de-a face. Presa voastră e mai agresivă, iar crizele mediatice sunt mai dificil de gestionat, dar măcar aveti de înfruntat mai mulţi ziarişti educaţi şi informaţi. În provincie, cum vă place vouă să spuneţi, nu vă invadează atatia ziarişti care îşi iau examenele la facultăţi acreditate politic. Nu vin aproape toţi la 15, 20, 25 de minute după ora stabilită.

Unii, sughiţând după micul dejun de la ora 8.00, servit cu ceai sau cafea îmbunătăţită, cer imperativ explicaţii în numele sursei, plătitoare de mic dejun menţionat anterior, care a transferat bârfa de la cafeluţa de ieri dimineaţă în pagina „Evenimeeeent!” a unei fiţuici mic-burgheze, cumpărată de majoritatea localnicilor doar pentru mica publicitate. În tulburarea lui obsesiv – compulsivă, acest tip de ziarist are senzaţia că scrie pentru un ziar central de mare tiraj şi se mai şi miră că ştirea lui de interes naţional nu a fost preluată de nimeni.

Sigur, efectul unei astfel de bârfe durează câteva zile, până la următoare „victimă”. Nu e nicio agitaţie. Sau daca e, trece. În schimb, sentimentul de singurătate şi absurd se amplifică pe zi ce tece. Cei care te cunosc, şi care te şi ştiu, îţi spun cu simpatie „lasa, trece, bine ai venit în club!”. Cei care au dubii te salută mai distant. Iar cei care ţi-au copt-o nu te mai salută deloc, cu menţiunea că cei din primele două categorii nu prea mai îi salută pe ultimii.

Ce mai, ca la grădiniţă! Ziarele din provincie se ocupă foarte rar de educaţie, de încurajarea culturii civice. În provincie se ceartă între ei şi actorii, şi ziariştii, şi oamenii de mică sau de mare cultură. De preferabil, la o cafea literară, îmbunătăţită şi ea, bineînţeles!

Sigur, veţi spune, dar asta se întâmplă şi în oraşele mari, şi în Capitală. Da, se întâmplă, dar acolo parca ai, totuşi, de ales. Bunul simţ mic-burghez este, de multe ori, doar un moft teatral, o precauţie cu aer de superioritate, tributar unui complex nedepăşit la vârsta potrivita. Zâmbetul cald e, în foarte multe situaţii, o mită afectiv-emoţională.

Iar despre ospitalitatea noastră, a provincialilor, ar trebui să vă vorbească cei care au umplut in trecut (sau se mai poarta?) portbagajele şefilor, nu înainte de a spune:

„Să trăiţi! Să mai veniţi pe la noi! Ne bucurăm că aţi venit! Încercaţi să nu ne desfiinţaţi prea tare în material! (glumiţe, amabilităţi, îmbraţişări). Salutări la cei pe care, după ce plecaţi, îi bârfim uşuraţi, autoconsolându-ne – <Mă, n-am ieşit aşa de rău!>”