A defini sau a fi definit - varianta evaluărilor anuale

Ordinul MJ nr. 2792/C/2004 pentru aprobarea criteriilor privind evaluarea performanţelor activităţii profesionale a funcţionarilor publici din sistemul administraţiei penitenciare, precum si a magistraţilor detaşaţi în sistemul penitenciar enumeră patru categorii mari şi late de criterii de performanţă pe baza cărora se face evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici din ANP:

1. performanţele profesionale
2. capacităţi profesionale şi pregătire
3. responsabilitate
4. trăsături caracteriale

Fiecare din cele patru categorii de criterii de performanţă înglobează alte câteva subcategorii. Cele patru medii dau, la rândul lor, o medie finală anuală care e transformată ulterior într-unul din calificativele cunsocute.

Nu vreau să intru acum în detaliile tehnice şi în procedura de evaluare a funcţionarilor publici, o ştim cu toţii, indiferent dacă suntem evaluatori sau evaluaţi. Mă voi opri la câteva aspecte de ordin moral al acestui act normativ şi a modului în care el este sau nu respectat de către cei implicaţi în procesul de evaluare.

1. Deşi ordinul precizează în mod evident că obiectivele individuale la care se raportează criteriile de performanţă trebuie să fie clare, cuantificabile, prevăzute cu termene de realizare, să fie realiste şi flexibile, îmi pun întrebarea – oare câţi evaluatori ţin cont de aceste aspecte?
2. Câţi reuşesc să depăşească subiectivismul şi să facă abstracţie de crizele de imagine fabricate pe durata unui an?
3. Pentru a respecta principiile referitoare la obiectivele individuale trebuie să ţii cont de noţiuni elementare de management – planificarea activităţii, obiective, matricea riscurilor, fişa postului pentru angajaţi, realismul termenelor de îndeplinire, distribuirea echitabilă şi justă a sarcinilor în funcţie de aptitudinile individuale ale angajaţilor, etc. Oare câţi evaluatori ştiu să facă asta?
4. Dacă, în ceea ce priveşte primele trei criterii - " performanţe profesionale", " capacităţi profesionale si pregătire", "responsabilitate" (deja în acest caz apar discuţii dacă nu e cumva o trăsătură caracterială), în cazul criteriului patru – "trăsături caracteriale" – literatura de specialitate ne spune că personalitatea unui om se consolidează în jurul unor trăsături de caracter dominante pe la 25 – 26 ani. Evaluarea se face anual, dar e puţin probabil ca un om de 30 de ani să fie cinstit, altruist, corect, obiectiv, principial, onest, ferm, sobru 10 ani de zile, iar apoi să devină brusc un escroc duplicitar (a propos de etichete). Sau să fie mai corect în 2008 decât în 2003, dar mai ferm în 2007 decât în 2006.

Când am scris A defini sau a fi definit am încercat să descriu felul în care se lipesc etichete şi cât de mult contează cine le lipeşte. Evaluările de sfârşit de an se fac în continuare pe criterii subiective, fără să se ţină cont măcar de prevederile ordinului, aşa imperfect cum e el. Nu mai comentez situaţii de genul – „evaluatorul de azi a fost evaluatul de ieri” sau „magistratul tânăr şi neexperimentat evaluzează ofiţerul vechi” sau „ofiţerul incompetent evaluează agentul bun la toate, dar puţin obraznic”, situaţii care dau naştere la discuţii, contestaţii sau chiar evaluări care se decid de către instanţele de contencios administrativ.

Intenţia acestuia articol este de a sensibiliza evaluatorii pentru o apreciere cât mai obiectivă în raport cu cei evaluaţi, iar pe evaluaţi să aducă argumente civilizate şi pertinente cu ocazia interviului, atunci când se simt nedreptăţiţi. Iar pe dumneavoastră, cititorii, să semnalaţi eventualele nereguli în procesul de evaluare, în penitenciarele unde vă desfăşuraţi activitatea.

Despre miturile oraselor mic-burgheze

In cele ce urmează vă voi vorbi, pe scurt, despre presupoziţiile false referitoare la oraşele mici. Mă adresez în primul rând bucureştenilor care se declarau entuziasmaţi de „liniştea”, „bunul simţ”, „ospitalitatea”, „zâmbetul cald” al oamenilor din micile oraşe unde, parafrazând un coleg de blog, nu se întâmplă niciodată, nimic.

Ei, dragii mei bucureşteni, v-am spus de multe ori că mi-ar fi greu sa mă obişnuiesc cu traiul cotidian din Capitală, cu traficul aglomerat, cu „agresivitatea” bucureştenilor, cu vuietul metroului, cu holurile înguste şi neprietenoase ale ANP-ului. Şi confirm sentimentele relatate înainte.

În schimb, într-un oraş mic-burghez, „liniştea” e sinonimă de multe ori cu snobismul şi atitudinea duplicitară. Prefer acestei atitudini o înjurătură „capitală”, măcar ştiu cu ce am de-a face. Presa voastră e mai agresivă, iar crizele mediatice sunt mai dificil de gestionat, dar măcar aveti de înfruntat mai mulţi ziarişti educaţi şi informaţi. În provincie, cum vă place vouă să spuneţi, nu vă invadează atatia ziarişti care îşi iau examenele la facultăţi acreditate politic. Nu vin aproape toţi la 15, 20, 25 de minute după ora stabilită.

Unii, sughiţând după micul dejun de la ora 8.00, servit cu ceai sau cafea îmbunătăţită, cer imperativ explicaţii în numele sursei, plătitoare de mic dejun menţionat anterior, care a transferat bârfa de la cafeluţa de ieri dimineaţă în pagina „Evenimeeeent!” a unei fiţuici mic-burgheze, cumpărată de majoritatea localnicilor doar pentru mica publicitate. În tulburarea lui obsesiv – compulsivă, acest tip de ziarist are senzaţia că scrie pentru un ziar central de mare tiraj şi se mai şi miră că ştirea lui de interes naţional nu a fost preluată de nimeni.

Sigur, efectul unei astfel de bârfe durează câteva zile, până la următoare „victimă”. Nu e nicio agitaţie. Sau daca e, trece. În schimb, sentimentul de singurătate şi absurd se amplifică pe zi ce tece. Cei care te cunosc, şi care te şi ştiu, îţi spun cu simpatie „lasa, trece, bine ai venit în club!”. Cei care au dubii te salută mai distant. Iar cei care ţi-au copt-o nu te mai salută deloc, cu menţiunea că cei din primele două categorii nu prea mai îi salută pe ultimii.

Ce mai, ca la grădiniţă! Ziarele din provincie se ocupă foarte rar de educaţie, de încurajarea culturii civice. În provincie se ceartă între ei şi actorii, şi ziariştii, şi oamenii de mică sau de mare cultură. De preferabil, la o cafea literară, îmbunătăţită şi ea, bineînţeles!

Sigur, veţi spune, dar asta se întâmplă şi în oraşele mari, şi în Capitală. Da, se întâmplă, dar acolo parca ai, totuşi, de ales. Bunul simţ mic-burghez este, de multe ori, doar un moft teatral, o precauţie cu aer de superioritate, tributar unui complex nedepăşit la vârsta potrivita. Zâmbetul cald e, în foarte multe situaţii, o mită afectiv-emoţională.

Iar despre ospitalitatea noastră, a provincialilor, ar trebui să vă vorbească cei care au umplut in trecut (sau se mai poarta?) portbagajele şefilor, nu înainte de a spune:

„Să trăiţi! Să mai veniţi pe la noi! Ne bucurăm că aţi venit! Încercaţi să nu ne desfiinţaţi prea tare în material! (glumiţe, amabilităţi, îmbraţişări). Salutări la cei pe care, după ce plecaţi, îi bârfim uşuraţi, autoconsolându-ne – <Mă, n-am ieşit aşa de rău!>”

A defini sau a fi definit

În deznodământul conflictelelor contemporane, cuvântul va deveni una dintre cele mai redutabile arme. Asta spunea cineva pe la mijlocul secolului trecut. A defini sau a fi definit. La atât se reduce, de cele mai multe ori, lupta pentru putere.

E, dacă vreţi, un fel de joc al seducţiei. Cel care nu poate, sau nu vrea, să convingă, nu va reuşi niciodată să aibă influenţă. Cel care deţine controlul informaţiei reuşeşte să atragă de partea sa toate resursele, umane iniţial şi economice ulterior.

În toate domeniile generalizările fac parte, din nefericire, din jocul de putere. Câţi dintre dumneavoastră nu au trăit senzaţia de uluire, constatând că, de la o zi la alta ati devenit din funcţionarul competent, onest şi implicat, un personaj duplicitar şi cu rezultate îndoielnice? Un exemplu banal, dar frecvent, în care eşti definit înainte sau tocmai pentru că ai încercat să defineşti.

Se renunţă astfel la argumente, iar competenţa nu mai contează. Nu e corect, dar e posibil tocmai pentru că mesajul partizan sau politic are succes. Violenţa emoţională este gustată din plin de cel care, la rândul sau, a fost cândva ironizat, înjurat, umilit, agresat la primărie, în familie, la serviciu, în vecini, la şedinţele cu părinţii.

Aşa se ajunge la generalizări sau etichete, pe deplin acceptate, deşi în mod evident sunt forţate. Subalternul e leneş, şeful e corupt, colega e neserioasă sau colegul e frustrat. În politică, PNL-iştii sunt mafioţi, PD-iştii sunt duplicitari, PSD-iştii sunt comunişti, etc. În economie compania x are profit din afaceri ilicite, compania z vinde produse periculoase pentru sănătate.

Criteriile sunt rareori profesionalismul, corectitudinea sau orice alte valori. Nici măcar nu există intenţia de raportare la un criteriu. Cel care lipeşte etichete nu argumentează. "Publicul" primeşte mesajul fără riposte, din comoditate sau din interes. E oricum, mult mai plăcut să vezi problemele sau defectele altora decât pe cele proprii.