Tribunalele poporului penitenciar

În perioada comunismului timpuriu se practicau tribunalele poporului unde chiaburii erau înfieraţi cu mânie proletară de activiştii de partid pentru vina de a fi mai ortomani, de a avea oi mai multe, mândre şi cornute şi alte asemenea.

Mai erau şedinţele de autocritică, un simulacru de management participativ la locul de muncă, în care cetăţeanul angajat îşi cerea cu demnitate şi patos iertare şefului de brigadă şi întregului colectiv pentru orice i se imputa.

Se mai practicau şi tribunalele partidului pentru intelectualii care nu se înscriau în viziunea politică a comunismului agresiv aflat într-o căutare obsesivă a omului nou. Sute de oameni de cultură, artă, ştiinţă, litere care au îndrăznit să deschidă gura pe un alt ton decât măreţul lider comunist au fost aruncaţi în lagăre, şi–au pierdut cariera sau au fost nevoiţi să plece în exil.

În vremurile dinainte deţinuţii n-aveau o procedură disciplinară adevărată pentru că bătaia era deajuns şi oameni care aveau cultura muncii câmpului transfomaţi în purtători de şapcă cu palmă grea şi abilitate în mânuirea parului nu lipseau.

Poporul penitenciar nu s-a chinuit prea mult cu justiţia nici măcar faţă de propriul personal. Şeful ierarhic ca un cneaz de gratii sau scaun, după caz, aplica sancţiunea scurt şi fără discuţii. Contestaţia era un vis.

Dar lumea s-a schimbat... a venit democraţia şi justiţia românească s-a rafinat.

Acum nu mai avem tribunale ale poporului, avem magistraţi care pot să răspundă singuri unei comenzi politice, fără să aibă nevoie de şedinţe câmpeneşti în miros de fân proaspăt cosit sau transpiraţie de gloată. Totul se face în linişte şi în spatele unor uşi antifonate cu aerul condiţionat mergând la maxim ca să acopere emanaţiile urât mirositoare ale unor conştiinţe putrede.

Politica este la degetul mic al noilor magistraţi de partid fără să citescă măcar tezele din aprilie sau cartea roşie cu al nu’ş câtelea congres, iar recompensele nu se lasă aşteptate. N-au nici o jenă să sară dacă e nevoie să execute un adversar al ocrotitorului politic, pentru că acestea sunt regulile jocului.

Plângeri la ordin după şase ani se pot face, ordonanţe şi hotărâri de guvern nocturne se pot promova, iar proceduri de manipulat şi oameni slabi care să joce cu bucurie sau rezerve rolul cozilor de topor se găsesc în poporul penitenciar.

Autocritica este doar o glumă de spus în pauzele şedinţelor de colegiu de conducere, cum se numeşte şandramaua mai nou. Şefu vorbeşte, subalternii zâmbesc şi spun da, sindicatul se lasă greu dar până la urmă se împiedică. Poporu’ penitenciar se supără dar rabdă că deh... s-a obişnuit cu greul.

Despre abilităţile celor în cauză, un exemplu la http://www.tvr.ro/articol.php?id=31535&c=384 ... seringi pentru deţinuţii care se droghează, plictis, stupoare şi dat cu părerea.

Tribunalele partidului au acum o procedură scrisă după care funcţionează pentru a curma orice act de indisciplină. Ar putea fi libere în decizii dacă ar vrea, dar nu întotdeauna se întâmplă aşa pentru că în cele din urmă, pentru arhanghelii dreptăţii de puşcărie, contează cine supravieţuieşte nu care este adevărul.