Quo vadis?

Freud spunea că istoria omului e istoria refulării lui (a reprimării instinctuale, în opoziţie cu defularea, ca formă de manifestare instinctuală). Lupta asta dintre principiul plăcerii şi principiul renunţării este, până la urmă, definitorie pentru traiectoria în viaţă a multora dintre noi.

 

Afirmaţia este contestată astăzi, datorită exacerbării importanţei pe care Freud a acordat-o frustrărilor instinctive în viaţa unui om şi pentru faptul că nu a reuşit să îşi organizeze ideile într-un demers terapeutic foarte riguros. Psihanaliza e o întoarcere într-un trecut care nu scoate întotdeauna orizontul viitorului la suprafaţă. Dar teoriile sale au mult adevăr în conţinutul lor.

Şi, Freud mai spunea ceva, idee cu care mulţi teoreticieni sunt de acord şi astăzi, ca aproape toate acţiunile noastre sociale nu sunt altceva decât un infinit preludiu, mai mult sau mai puţin explicit.

Tot ceea ce facem e să ne eliminăm adversarii pe două fronturi principale: câştigarea admiraţiei sexului opus şi obţinerea prestigiului social (care, pentru unii devine un derivat al primului „front”). Suntem sălbatic-raţionali, ceea ce ne face urâţi şi disimulaţi. Suntem, de foarte puţine ori, în mod raţional capabili de renunţare, ceea ce ne face frumoşi. Şmecheria apare atunci când se mimează renunţarea. Uneori, ea vine prea târziu şi atunci nu mai e vreme decât de spovedanie.

De asemenea, diferenţa dintre „agresiv” şi „chipeş” poate fi, uneori, diferenţa dintre un eşec sau un succes din copilărie, dintre o jignire sau un compliment, dintre un tată inteligent sau unul autoritar. Din perspectiva receptorului, situaţia e similară. Ne place un anumit comportament în funcţie de educaţia primită. Suntem diferiţi, deci minunaţi. Când îi etichetăm pe cei care nu sunt ca noi atunci devenim urâţi. Mai grav, când ajungem să ne deranjeze nişte idei, devenim monştri. Lagărele fasciste şi închisorile comuniste stau mărturie pentru asta.

Pe teritorii civilizate, lupta asta capătă valenţe subtile. Diferenţele dintre „puternic” şi „slab”, dintre „rău” şi „bun”, dintre „ferm” şi „indecis”, dintre „milităros” şi „rafinat” sunt, în societatea de azi, nuanţe legate de definiţia receptorului. În politică, în seducţie, în actul de conducere, electoratul, subalternii şi reprezentanţii sexului opus ascultă un mesaj. Iar dacă ştim să le spunem la început ceea ce îşi doresc să audă, putem face aproape orice în continuare. De ceea ce facem „după”, însă, depinde dacă suntem urâţi sau frumoşi, morali sau imorali. Desigur, definiţia moralităţii e şi ea, condiţionată social, în funcţie de vremuri şi de geografie. Când vine un cuceritor nou, timpul şi spaţiul capătă noi dimensiuni ale acceptării şi principiile morale sunt redefinite adesea.

Cuceritorii simt cu adevărat gustul victoriei nu neapărat atunci când ajung să posede, ci atunci când cel cucerit acceptă, admiră, îmbrăţişează în cele din urmă arsenalul cuceritorului, ajungând să dispreţuiască tot ceea ce trăise până atunci. Cel înlăturat devine „depăşit”, „slab”, „penibil”, „infantil”, „indezirabil”, etc. Aproape că nu mai contează că noul lider e agresiv sau dominant. Cu atât mai bine. „Va face ordine”, „va conduce ca un adevărat lider”, „va desfiinţa corupţia”, „va lua taurul de coarne” şi aşa mai departe. Lozinci superbe.

Încet – încet, îi înlăturăm pe magistraţi. Nu am fost entuziasmat de prezenţa lor în sistem. O vreme am crezut că suntem în război cu ei. Am văzut aliaţi acolo unde era doar înverşunare împotriva lor. Lupta asta, însă, ne-a orbit. Am îmbrăţişat noua ordine mai mult împotriva magistraţilor decât pentru presupusul profesionalism al noilor lideri. Magistraţii au apărut în sistem pentru că li s-a oferit o şansă la limita constituţionalităţii şi profund imorală prin discrepanţele financiare create. Alţii au obţinut puterea pentru că au vrut-o, au organizat „concursuri”, au luptat cu magistraţii, acum luptă cu falşii intelectuali, dau lecţii de morală peste tot, fac ordine şi nu se vor opri până când „noua lor ordine” nu va arăta aşa cum şi-o doresc ei.

O nedreptate nu repară niciodată o altă nedreptate, adevărul nu e întotdeauna sinonim cu dreptatea, iar diferenţa dintre hărţuire şi seducţie poate fi doar o problemă de percepţie. Şi ce e mult mai grav – nu este că nu ne dorim întotdeauna gentelmeni, ci că de multe ori bădăranii se îmbracă în costume de gală şi vorbesc elevat (cel puţin în faţa auditoriului), iar cei învinşi sunt mereu ridicoli.

Cetăţeanul candidat turmentat

O bătrânică a fost rugată ieri seară, la o emisiune TVR, să-şi dea cu părerea despre alegeri. Răspunsul, aşa ca de la sătean cu 4 clase la reporter cu facultate de jurnalism, m-a impresionat. Evident că n-a lipsit, deja clasica tânguire pe tema pensiei neindexate, dar a mai fost şi altceva. Bătrânica din România reală, aia care n-apare la televizor decât foarte rar, a făcut o comparaţie mai mult decât inspirată. Nu garantez că citatul e perfect, dar, mie cel puţin, mi s-a părut mai plin de sens decât zeci de ore de talk-show politic. Drept urmare azi, o să fac o excepţie şi n-o să scriu despre justiţie sau despre penitenciare.

.

"Omul politic e ca un bărbat căzut în patima băuturii, care, după ce-şi bea toţi banii, începe să vândă din casă. Asta spunea bătrâna, probabil cu gândul la o experinţă personală. Aici s-a oprit, dar restul ni-l putem imagina cu uşurinţă. Bătăi, certuri, individul căzut în şanţ, şi un sat întreg care râde pe seama beţivului. Poate că, în realitate, replica e banală. Toţi credem, de fapt, acelaşi lucru despre omul politic şi despre beţia de putere. La început e doar de socializare. Mici băi de mulţime, şofer şi secretară. După o vreme, ameţitul cu ambiţii intră în 'logica' exerciţiului puterii. Câteva servicii, la fel de multe contra-servicii, şi puterea începe să fie înţeleasă ca o serie de chiolhanuri care nu se mai termină. O vreme totul e bine, după care se instalează dependenţa. Cam de la acest moment începe să se strice treaba.

.

Ca orice dependent, eroul nostru beţiv, ar face orice ca să-şi primească porţia zilnică. Scandalul apare din ce în ce mai des în peisaj, cu episoadele de linişte şi mahmureala de rigoare. În ultimii ani am văzut o grămadă de scandaluri. Am avut şi bătăi şi moţiuni de cenzură. Am avut şi suspedări şi certuri. Toate la grămadă, toate în numele poporului alegător- desigur. Toate pentru doza zilnică. Şi cât s-a mai vândut "din casă" pentru beţia de putere! Societăţi de stat, întreprinderi, suluri de hârtie igienică. O ţară întreagă pentru satisfacerea dependenţei. Dar, poate că exagerez. Nu e dracul atât de negru. S-au mai întâmplat şi lucruri bune, nu suntem chiar în stuaţia statelor africane sau sud-americane. Ne-a împins Europa de la spate şi naţia politică a dat semne de trezire. Un fel de cură de dezintoxicare cu steguleţe roşii şi monitorizare de la Comisia Europeană, i-a adus aparent pe calea cea bună.

.

Pacientul a "dat dovezi temeinice de îndreptare". Drept urmare, la externare, a primit un premiu care ar fi trebuit să-l ţină, aşa, cu mintea-n cap. Numai că, imediat după evenimentul aderării, "pacientul' s-a pus iar pe chefuit cu vechii amici. Nu i-a trecut, doar a jucat o vreme rolul politicianului responsabil. Din acest motiv, poate, Caragiale a inventat cetăţeanul turmentat. Cineva trebuia să fie partener de "una mică" farfurizilor şi brânzoveneştilor. Atunci sunt folositori alegătorii, o dată la patru ani. Ori votează ori nu votează, 'crâşma' e important să rămână deschisă pentru clienţii permanenţi.

.

D'aia mă duc azi la vot? Ca să-i dau senatorului şi deputatului meu, ăla pe care mi-l va alege sistemul semi-uninominal, prilejul să-şi petreacă 4 ani în crâşma aia mare de vizavi de Ministerul Justiţiei? Dacă aleg prost, da. Dacă aleg bine, poate.