D-aia!

Asadar sistemul penitenciar a fost din nou implicat intr-un scandal de proportii. Unul mai mare decat cel in care un director de penitenciar, magistrat pe deasupra, isi folosea cu seninatate subalternii pe post de figuranti la bal mascat si la nunta din cartier. De data asta, cel putin teoretic, ni s-a tras de la o nenorocita de adresa. Hartia asta, amarata asta de scrisoarea pierduta prin labirintul vechilor obiceiuri romanesti, a izbit drept in tampla un sistem intreg, altfel greu de clatinat.

Nu o maciuca, nu un buzdugan, ci o bucatica de hartie naruie toate iluziile noastre. Inregistrez de cinci zile tot felul de comentarii. Pe sistemul scapa cine poate, lumea acuza sau scuza la unison magistratii, politistii, medicii si nu in ultimul rand penitenciarele. Este o conspiratie, afirma unii, este an electoral, intaresc altii, asa se si explica faptul ca dintr-o data, tot gunoiul asta statut de sub noi, se precipita spectaculos la suprafata.

Poate ca este o conspiratie, poate ca manipularea asta mediatica are o tinta politica dar Gorbunov, pana mai ieri, un detinut oarecare din Republica Moldova, a reusit totusi performanta de a se face nevazut, nu cu iarba fiarelor ci cu ajutorul unui lung sir de aliati de nadejde. Pentru ca nu ochii inlacrimati de durere, ai detinutului condamnat pentru jaf armat si nici economiile lui din ajutorul de somaj, i-au induiosat pe medici, pe magistrati, pe politisti si nu in ultimul rand pe acarii pauni de la Craiova.

Sigur, daca am masura cu exactitate calitatile si priceperea tuturor directorilor de penitenciar din sistem, daca mai ales ne-am raporta la felul grosolan in care altii au calcat pe bec, fara sa le curga pic de sange (ba, dimpotriva!), demiterea directorului de la Craiova este o mare nedreptate. Cu atat mai mult, cu cat nimeni nu este atat de naiv incat sa-si imagineze, ca aceasta executie sumara in piata publica, are darul de a usura greutatea impovaratoare care apasa pe umerii sistemului penitenciar. In realitate, facand, vazand, acceptand, traim cu totii intr-o mare complicitate si vinovatia, oricat ar parea de paradoxal, este una comuna!

Si ceea ce ne sperie cel mai tare, ceea ce pe unii ii indigneaza de-a dreptul, nu este dovada ca traim in aceasta urata complicitate, ci faptul suparator ca ea iese din cand la lumina. Ca urmare, poate ca cel mai potrivit raspuns la intrebarea "de ce?", este clasicul si romanescul si plin de intelesul "D-aia!" D-aia ma opresc si eu, nu intamplator, la acest comentariu de anonim, care in toata marea mea dezamagire ca nu ne putem depasi micimea, vanitatea, subiectivismul, lasitatea si prostia, ma ajuta tarziu in noapte sa nu ma simt atat de singur:

Anonim said...
"Pe prostia si ignoranta voastra imi iau eu salariul!" ii spun ppl-ului pe care il escortez... se uita la mine (cred ca gandeste c-a-nnebunit majoru'!)si imi raspunde: "da dom'major,ai dreptate ca daca nu am fi asa de prosti, n-am veni la puscarie! "Cel putin l-am facut sa constientizeze ca nu-i sunt inamic si l-am ironizat putin (fara sa fiu rautacios!) ca atunci cand merge in libertate sa nu mai fie ignorant! Si ma intreb cata reeducare poti sa faci cu un asemenea om ale carui valori sunt distorsionate,cu o copilarie nefericita, educatie putina, dragoste parinteasca ioc(!), mediu viciat, orgoliu exacerbat... etc?!

Cata reeducare poate sa-i ofere un penitenciar, inchis intr-o celula in care activitatea se reduce la somn, apel, cele cateva activitati la care participa, o revista Hustler ascunsa sub saltea, o hartie cu tatuaje copiate, o "caleasca" aruncata printre gratii, seriile de flotari, si televizorul care abunda de manele, politicieni care mai rau ii infurie (dom'major ei fura... eu de ce sa nu fur?!), filme cu violenta si alte apeluri... Ma intreb si eu... ca agent de pe o sectie rece?!

Exercitiu de imaginatie

Spuneam intr-o postare mai veche ca vremurile s-au schimbat. Pe vremea generalilor (ce vremuri!) detinutul isi cunostea lungul nasului, se lipea de perete si nu-si ridica niciodata privirea din pamant, seful avea drept de viata si de moarte asupra supusilor, orice comentariu era exclus iar poarta puscariei se deschidea rareori sau de loc, pentru eventualul vizitator.

.

Am in memorie un fost detinut politic, care reintors dupa mai bine de 40 de ani in Penitenciarul Aiud, cu ocazia zilei portilor deschise, inregistrand diferentele notabile ale conditiilor de detentie, a concluzionat: "Pai cu televizor in camera si hartie de scris la indemana, as fi fost fericit sa fac oricata puscarie!". Domnul acela nu era nici talhar, nici criminal, cu toate acestea, fara sa fi comis vreodata in viata lui, cea mai mica ilegalitate, a fost supus vreme de 10 ani, unor umilinte si privatiuni de nedescris.

Raportandu-ne la experienta acestui domn, prin comparatie in orice caz, este evident incorect sa oferi detinutului contemporan atata libertate de miscare, in conditiile in care el a comis o fapta antisociala, pentru care este in fond pedepsit. Problema este ca nu ne foloseste la nimic sa ne raportam la detentia comunista, cum nu ne este de asemenea de folos sa ne raportam la vremea in care seful ordona cea mai mare gogomanie, pe care subalternii o executau pe nerasuflate, cu mana la chipiu.

Cu alte cuvinte, trebuie sa ne raportam la ziua de astazi, ziua in care detinutul transmite color fotografii din penitenciar, ziua in care, fie si sub scutul anonimatului, lucratorii isi exprima nemultumirea sau neincrederea fata de o situatie sau alta, ziua in care tot felul de persoane, mai mult sau mai putin bine intentionate trec si petrec prin penitenciarele romanesti. Vrem, nu vrem, trebuie sa ne adaptam acestor vremuri, trebuie sa ne reconsideram atitudinea, abordarea si asteptarile.

Nu intentionez sa dezvolt acum acest subiect, subiectul este atat de important incat astept punctul dumneavoastra de vedere. Incercati sa va imaginati ca aveti o functie suficient de inalta incat sa aveti si posibilitatea de a imbunatati sistemul penitenciar, de a corecta adica disfunctionalitatile, de a inova acolo unde este cazul.

.

Oferiti, punctual, exemple, argumente, solutii. Vom analiza ulterior, impreuna, rezultatele acestui exercitiu de imaginatie si vom expedia pe adresa Administratiei Nationale a Penitenciarelor punctul de vedere al anonimului lucrator de penitenciare, care are in realitate si chip si nume si gura sa vorbeasca!

Deţinutul, educatorul şi societatea-mamă

Socio. Cultural-educativ. Reeducare. Reintegrare. Reinserţie. Educaţie şi asistenţă psihosocială. Fiecare director care a ocupat biroul oval al ANP, intuind potenţialul major al acestui serviciu şi rezonanţele pentru societatea civilă, a dorit să demonstreze, chiar dacă e aceeaşi Mărie cu altă pălărie, că noi cu drag muncim.

Oameni care au urmat şcoli înalte şi multe, au venit plini de heirup să reformeze din temelii sistemul penitenciar. Toţi specialişti în lucrul cu oamenii şi toţi plini de idei novatoare, s-au luat la trântă cu sistemul, dornici să ne aducă pe calea cea bună întru îndeplinirea celui mai nobil dintre scopuri: reîntoarcerea deţinuţilor în sânul societăţii-mamă. Numai că, înainte de a culege roadele muncii lor pline de sârg, ori s-a schimbat guvernul, ori au cazut în dizgraţie şi au fost nevoiţi să abandoneze cu lacrimi în ochi măreţele obiective.

Şi, de fiecare dată, au rămas în urmă lucrătorii din Serviciul Socio, Cultural educativ, Reeducare etc, derutaţi, frustraţi şi dezamăgiţi. Porecliţi „inutilii” sau „împinge vânt”. Pentru că rezultatul muncii lor nu se vede şi nu se poate cuantifica. Pentru că nu există feed-back din nicio direcţie şi pentru că statisticile nu spun câţi dintre deţinuţi şi-au găsit locul în societate.

*

Odată ajuns în penitenciar, deţinutul ştie că trebuie să „lucreze” pe toate fronturile pentru a-şi face şederea cât mai plăcută. Nu doreşte să fie educat şi nici reeducat. Respectul de sine îi dă încredere că ştie deja tot ceea ce trebuie să ştie pentru a supravieţui.

E pregătit pentru micile sau marile compromisuri, ştie când şi pe cine să privească în ochi şi ştie când să se retragă. Psiholog înnăscut, ştie când şi în faţa cui să fie inocent, obedient sau îndrăzneţ. Câteva „sifoneli”pentru gardă, mici servicii pentru şeful de cameră, 2-3 protectori gen Godzilla şi şi-a asigurat o viaţă fără probleme.

Se cere participare la programe, jocuri şi concursuri? Se înscrie la toate, că nu are nimic de pierdut şi „dă bine” la dosar. Se organizează cursuri de şcolarizare? Vrea şi el, că ştie cu precizie ce spune legea despre şcolarii din penitenciar. Vin cultele religioase să ţină cursuri? Scrie cereri pentru toate, că doar dreptul la religie e nelimitat. Se fac cursuri de calificare? Vrea şi acolo, că nu se ştie unde te duce viaţa. E un post liber de planton de noapte? De ce n-ar fi al lui, că tot îl chinuie insomnia?

Deţinutul este întotdeauna plin de solicitidine, pregătit să facă de toate. Anticipează solicitările educatorului, împrumută gesturile, limbajul, atitudinea acestuia. Şi uite aşa, devine deţinutul-model, colecţionează recompense, e lăudat de toţi şi încurajat că va avea o liberare uşoară.

Pentru cine nu lucrează cu deţinutul, toate acestea par mulţumitoare. A participat la toate activităţile de educaţie. Vorbeşte şi se comportă respectuos, e îmbrăcat decent şi parcă, parcă e şi un pic simpatic. A învăţat multe lucruri bune în penitenciar şi sigur nu se va mai întoarce niciodată. Asta înseamnă educaţie, nu?

Dacă lucrurile ar sta aşa în realitate, România ar fi ţara europeană cu cea mai mică rată a criminalităţii. N-ar mai exista agresori, nici victime, educatorii şi ceilalţi angajaţi ar trebui să-şi caute alte locuri de muncă, iar penitencarele ar deveni muzee sau şcoli sau spitale.

**

Din păcate, adevărul este altul. E dur şi greu de spus răspicat. Greu de digerat. Deţinutul-model este perfect adaptat la viaţa instituţionalizată. Penitenciarul este lumea lui, căreia îi ştie toate regulile şi slăbiciunile. Desigur că spune că vrea să se libereze. Dacă ar nega, ar însemna că nu este pregătit pentru viaţa de afară. Dar, oare lumea de afară este pregătită să îl primească?

Ziua liberării este cea mai tristă. Familie nu are, iar rudele mai îndepărtate nu-l recunosc şi nu-l vor în preajma lor. Prieteni? Toţi sunt în penitenciar. Nu are unde să doarmă, nu are ce să manânce. Puţinii bani pe care i-a primit la liberare îi vor ajunge pentru câteva zile. Şi apoi? Să meargă la forţele de muncă să ceară ajutor. Că s-a calificat în penitenciar. Să meargă la primărie să ceară o locuinţă. Că aşa i-a spus asistentul social.

În câteva zile, visele lui se spulberă, iar speranţa îl părăseşte. S-au schimbat peste noapte atât de multe în ţara asta! În anii petrecuţi în penitenciar a tot amânat să se gândească la gustul libertăţii. Instinctiv, i-a fost teamă.

De ce nu l-a pregătit nimeni pentru libertate? Şi de ce nu i-a spus nimeni că libertatea se numeşte acum Jurassic Park?! Educatorul e de vină! Şi toţi ceilalţi de acolo. Cum îi poate folosi acum faptul că ştie ce înălţime are Himalaya, că „delincvent” e forma corectă gramatical şi că balena naşte pui vii?! Au mâncat banii statului degeaba că, uite, pe el nu l-au ajutat cu nimic! E iarnă deja şi haine prea groase nu are. În schimb, ştie exact ce are de făcut.E atât de simplu! Se va întoarce la penitenciar să le spună tuturor că au dat greş cu el, că toată educaţia lor de 2 lei nu l-a ajutat cu nimic! De-acum e recidivist şi altfel se vor face cărţile.

***

Serviciul Socio, Cultural-educativ, Reeducare, Reintegrare, Reinserţie, Educaţie şi asistenţă psihosocială. Oricum l-ai denumi, rămâne un loc de muncă absolut special.Educatorul din penitenciar este părinte, profesor, prieten. Pentru toate acestea trebuie vocaţie, putere şi un pic de nebunie.

Femei în prima linie

Multe comentarii ale articolelor anterioare au ridicat problema existenţei femeilor în rândul lucrătorilor de penitenciare. Sunt ele utile sistemului? Încurcă bărbaţii în munca pe care o fac? Inspiră încredere? E grav că unii din autorii blogului sunt de sex feminin?

Acceptarea necondiţionată

Puterea acceptării este mare pentru că nu presupune condiţii. E reconfortant să ştii că eşti acceptat mai ales când nici tu însuţi nu te consideri acceptabil. Să fii acceptat fie că eşti „boboc” sau „învechit”, fie că întârzii cu o lucrare sau o finalizezi la timp, fie că ai absolvit o facultate sau nu, fie că eşti bărbat sau femeie. Este un gând eliberator să ştii că eşti în regulă, cu toate temerile, imperfecţiunile şi îndoielile tale.

Acceptarea apare când îi doreşti celuilalt tot ce e mai bun, nu îl judeci, nu îl acuzi pe nedrept, nu îi ceri nici o dovadă şi nici o anumită performanţă ca o condiţie pentru susţinerea unei mari preţuiri de sine. Când accepţi pe cineva nu îi verifici şi apreciezi performanţele. Cum se învaţă acceptarea? Trebuie să vedem potenţialul şi posibilităţile din ceilalţi şi să îi acceptăm fără să punem condiţii şi fără să îi judecăm.

.
Vă sunt cunoscute scenele de mai jos, nu-i aşa?

.

Scena 1: 2-3 deţinuţi cu probleme psihice o iau razna şi insistă să primească pastilele de somn. Nu una, mai multe. Totul se întâmplă după ora 15.00, nu mai e şef de secţie, nu mai e medic iar şeful de tură e tânăr, neexperimentat şi fără prestanţă. Agenţii supraveghetori apelează la asistenta medicală de serviciu. O femeie mică de înălţime, firavă dar energică şi matură. În 5 minute îi potoleşte pe turbulenţi şi lucrurile reintră în normal.

Scena 2: la final de program, un condamnat cunoscut în lumea interlopă face scandal ce riscă să se extindă în mai multe camere de deţinere, pentru că trebuie să fie liberat în ziua respectivă. Aşa ştie el. Nu îl poate lămuri nimeni, nici ofiţeri, nici agenţi, nici directorul unităţii nu descâlceşte hăţişul pieselor din dosar dar o agentă din cadrul evidenţei, în vârstă, aproape de pensionare, studiază dosarul cu atenţie şi dă verdictul. Toată lumea este mulţumită şi liniştea restabilită.

Scena 3: fără să-şi dorească cineva, o unitate mică este în vizorul presei pentru că în urma unei altercaţii între deţinuţi, una din victime a decedat. Cu toţii, de la director la agentul supraveghetor, dau declaraţii la procuratură, explicaţii familiilor celor implicaţi şi conducerii ANP; se fac verificări aspre şi peste toate astea cineva trebuie să vorbească cu presa. O va face o agentă de la secretariat, purtător de cuvânt. Şi o face bine, ia directorului de pe cap această greutate, informează obiectiv mass media dar îşi apără breasla. A trecut şi de data asta.

Scena 4: mai mulţi deţinuţi nou depuşi sunt aduşi la clubul secţiei pentru a li se aduce la cunoştinţă reguli, drepturi, obligaţii etc. Majoritatea e alcătuită din tineri obraznici, „primari”, consumatori de droguri. Cine stă în faţa lor? O educatoare de aceeaşi vârstă cu ei, necăsătorită, fără copii, nu are experienţă în a relaţiona cu puştimea de pe această poziţie. Este speriată, chiar îngrozită, dar şeful i-a dat această responsabilitate şi, fără ajutorul şefului de secţie sau al vreunui supraveghetor, intră în „cuşca leului” şi se descurcă. Le-a câştigat respectul. După câteva întâlniri le va câştiga poate şi încrederea.

Ştim cu toţii că exemplele pot continua: în sectorul economico-administrativ sunt femei medic veterinar care au salvat unitatea de la câteva catastrofe; la sectorul vizite sunt agente care se descurcă excelent în relaţia cu familiile gălăgioase, revendicative, de multe ori lipsite de educaţie, ale deţinuţilor; la organizarea muncii, sunt colege care negociază la sânge salariile deţinuţilor cu beneficiarii şi aduc venituri bunicele unităţii; la popotă sunt doamne care ne servesc masa tratându-ne ca pe nişte clienţi de vază.

Am prezentat câteva situaţii reale (sunt sigur că dvs. cunoaşteţi unele mult mai elocvente) şi am pus câteva întrebări. Nu am făcut elogiul colegelor noastre, nici măcar nu le-am lăudat. Nu am spus nimic despre faptul că sunt mame şi soţii, două responsabilităţi din ce în ce mai greu de dus la capăt în zilele noastre. Nu am arătat ce calităţi, ce abilităţi sau deprinderi au…

Penifest şi sexul frumos

Cine sunt Admin, Huginn, Patrick, Pălmaşul, Familia Muşat, Stig sau Colecţionarul de amintiri? Cine sunt eu, Vladimir? Invariabil, fiecare dintre vizitatori şi-a pus această întrebare. Unii bănuiesc, alţii presupun, cei apropiaţi îi cunosc. Aţi fi foarte surprinşi dacă aţi afla că unii dintre autori sunt femei? Că unele dintre articolele pe care le-aţi apreciat în mod deosebit şi au avut parte de „rating-uri” mari tocmai datorită realităţilor prezentate şi a adevărurilor spuse pe nume, au fost scrise de femei? V-ar fi incomod să ştiţi că femeile care întreţin acest blog, alături de colegii lor, sunt dintre cele care muncesc cot la cot cu bărbaţii din sistem?

Vă invit la reflecţie şi… acceptare. Veţi fi mai puternici pentru că acceptarea este un alt principiu al puterii. Veţi conduce cu onoare doamnelor şi domnilor şi chiar dacă am zis mai sus că nu aduc elogii femeilor, o să le felicit (pe cele din unităţile subordonate şi ANP) pentru munca lor şi o să le mulţumesc pentru suport, zâmbetul plăcut pe care îl afişează când ne salutăm, culorile vii în care se îmbracă, grija pe care o au faţă de problemele tuturor.

Ziua pompierului

Sambata, 13 septembrie, a fost ziua pompierilor. Gatiti si incolonati, pompierii au defilat prin capitala, au poposit in fata Palatului Parlamentului unde ministrul David si-a facut timp sa vina pentru a felicita, pentru a multumi si incuraja pompierul roman. In 19 ani de activitate, lucratorii de penitenciare n-au defilat niciodata, falosi si multumiti, pe strazile orasului sau oraselor in care isi desfasora activitatea iar ministrii nu si-au facut niciodata vreme, sa multumeasca atat de public, pentru sacrificiile si eforturile "gardianului" roman.

Am incercat sa-mi imaginez mica noastra armata de lucratori, la defilarea prin Bucuresti. Cine ar trebui sa fie in frunte? Paza? Reeducarea? Ofiterii? Am fi foarte surprinsi daca unii dintre noi s-ar imbranci si s-ar calca pe picioare, daca locurile fruntase ar fi negociate, daca unii barbati ar trimite femeile la coada defilarii, daca unii ofiteri ar aplica acelasi tratament agentilor?

Grea meseria de pompier, grea dar cat se poate de utila. Se trezeste noaptea din somn, in cinci minute trebuie sa se echipeze si sa alerge cu casca in vant in celalalt capat al orasului. Este de presupus ca pompierii nu se gandesc niciodata sa aleaga, atunci cand riscandu-si viata, se arunca la propriu in bratele focului, pentru a salva de la moarte sigura un batran, o femeie, un barbat sufocat de fum, ca sa nu mai vorbim de copii neajutorati.

Asadar pompierul nu alege sa salveze omul bun, in detrimentul omului rau, asadar pompierul se arunca in flacari, riscandu-si viata, pentru a salva in egala masura un criminal sau un sfant. O sa spuneti ca pompierul nu cunoaste mai inainte identitatea victimei, ca urmare este nevoit sa salveze pe toata lumea. Pai asta isi si propune pompierul, sa salveze pe toata lumea! Asta ar trebui sa-si propuna si lucratorul de penitenciare, sa salveze toti detinutii, sa salveze in felul acesta toate virtualele victime!

"Eu stiu ca pe hot nu trebuie sa-l ajuti cu nimica. Sa sufere si sa traga. Mai e unii care cred ca hoti au venit aici la pension si ajuta infractorii. Bine ai zis ca ar trebui sa luptam cu ei. da sint unii care tradeaza. Cica drepturile omului, cica sa iasa la activitati ca sa nu se plictiseasca. Parca nu stiu eu cit le pasa lor de activitati. Astia trebuie calcati pe cap domne si tradatorii de psihologi carei tot asculta sa fie pedepsiti". Iata un comentariu suculent, postat zilele trecute pe blog si-mi pot imagina cu usurinta cortegiul lucratorilor de penitenciare, impanat cu pancarde ca la 23 august. Printre pancarde, sloganuri gen "Moarte detinutului" sau "Afara cu psihologii".

"Marile acte de coruptie in sistem nu se fac cu bila in sutien sau telefonul in pantaloni. Sunt 'afaceri' mult mai mari, contracte de munca preferentiale si negociate in interesul propriu, licitatii trucate, sponsorizari de ochii lumii, asigurari de bunuri mobile la firme care cotizeaza mai bine, clasificari in regimuri de excutare mai usoare pentru interlopi, boli 'ascunse' pentru capii unor retele, ingrasaminte si medicamente pt. animale date doar pe hartie, sustinere pe functii de conducere dupa slitul fustei si multe, multe altele!" sustine, tot pe blog, unul dintre colegii nostri.

Cred ca jena de a lucra la penitenciar nu se datoreaza aproprierii de detinuti (in fond cu detinutii lucreaza si politistul si judecatorul si procurorul!), se datoreaza mai degraba cunoasterii foarte exacte a ceea ce se petrece in spatele portilor inchise, se datoreaza faptului ca noi pe noi nu ne putem pacali si stim fara urma de indoiala cine este destoinic, cine este corupt, cine avanseaza pe nedrept, cine tradeaza, cine este respectat...

***

La final de articol tin sa fac un mic comentariu pe marginea apropiatelor concursuri. Evident sunt bucuros ca au loc, ca se creeaza un precedent. Evident am, ca multi dintre colegii mei, indoieli in privinta organizarii, am nemultumiri legate de tendinta de a strecura vechile obiceiuri - fie ele animate de cele mai bune intentii! - printre probe si interviuri.

.

Este insa un detaliu important despre care nu vorbeste nimeni: numarul concurentilor! Am intrebat oamenii in stanga si in dreapta daca au de gand sa se inscrie la concurs. De cele mai multe ori, raspunsul a fost negativ. Motivele? Convingerea ca toate concursurile sunt aranjate, ca urmare nu are rost sa te implici. Aceasta convingere este in toate cazurile dublata de gesturi de lehamite sau comentarii amare ori agresive. Ca urmare nu este de mirare daca la concurs se va prezenta omul si locul. Este de presupus ca treaba asta se va critica pe urma cu pofta.

Am, ca si dumneavoastra, prilejul de a intalni in sistemul penitenciar, oameni capabili. In orice caz, cu mult mai capabili ca parte dintre directorii cu care defilam in prezent. Ce-i impiedica sa se inscrie la concurs? Inertia? Frica de represalii? Neincrederea in propriile forte? Indiferent care este in realitate motivul, cat timp nu folosim prilejul de a ne demonstra competenta, ma tem ca nu avem dreptul de a mai comenta motivele sau modul in care altii hotarasc sa avanseze in cariera! Inscrieti-va la concursuri doamnelor si domnilor, bateti-va cu cei pe care ii suspectati de nepotism, de aranjamente, nu-i lasati sa se plictiseasca "batandu-se" singuri, intre o proba si alta! Demonstrati-va calitatile si cunostintele, altfel toate vorbele noastre raman fara acoperire.

Cum spuneam, grea meseria de pompier, dar utila. Dupa cum la fel de grea si la fel de utila este si meseria noastra de lucrator la penitenciare. In realitate nimeni nu ne impiedica sa defilam de ziua noastra pe strazile orasului. Sau daca ne impiedica cineva, atunci piedica suntem noi insine!

Limba română în detenţie

Un deţinut asasinează limba română... pe YouTube. Merită văzut.

• "... vreau să vă răspund... pentru... datorită faptului că este... spaţiul este limitat în imita capacităţii... pi cari iesti destinatâ... iesti insuportabil..."
  
  
  
  
• "... pentru faptul că nu sînt spaţii mai cu aier... care să dea un spaţiu mai ielocvent... pentru ca să fie un spaţiu adecvat"

Gheorghe Bozorog se numeşte deţinutul, iar reportajul pare a fi realizat de TeleM Botoşani, la penitenciarul din localitate.

Link-uri utile:

• HotNwes - Clipul zilei: Inchis pentru asasinarea limbii romane?
• Un detinut explica cat de cald e dupa gratii