Sex - hate!

Fără îndoială, intervenţia Cristinei Păduraru pe blog e subiectivă şi reactivă. Cunosc această stare, nu neapărat în urma vreunui concurs pe funcţie de director, ci din fel de fel de alte împrejurări care au legătură, evident, cu puterea, cu orgoliile, cu situaţiile tensionate interpretate diferit. Chiar subiectiv fiind, punctul de vedere exprimat conţine multe adevăruri.

Cristina îşi încheie scrisoarea cu „sunt conştientă de consecinţele postării acestui text şi de comentariile răutăcioase pe care le voi primi”. E clar că, din postura de călău, orice făt-frumos cu clasă ar trebui să îşi arate generozitatea, nu neapărat din compasiune faţă de victima aflată cu gâtul sub ghilotină, ci pentru a impresiona victimele potenţiale din publicul ce urmăreşte deznodământul actului de cruzime. Aşa că stai liniştită, Cristina. Scrisoarea ta va fi tratată cu un zâmbet cinic şi va fi catalogată drept o „agitaţie trecătoare”. „Aşa-s femeile! De aceea le iubim! Sunt frumoase când se enervează. De fapt, e o minunată profesionistă pe domeniul ei şi chiar îşi face treaba”.

Dincolo de drama legată de neşansa de „a iubi Jilava” din fotoliul de director, Cristina propune un joc interesant în spaţiul penitenciar, demn de un studiu de tot interesul.

Cristina are dreptate, mediul penitenciar e discriminatoriu faţă de femei (pentru această afirmaţie mulţi colegi îmi vor pune la îndoială loialitatea faţă de spiritul de gaşcă masculin). E un mediu în care trăsăturile de personalitate considerate a fi specifice bărbaţilor (pentru că aşa sunt definite de societate) – fermitatea, vigilenţa, discreţia, curajul sunt supraponderate şi contestate ca putând fi atitudini adoptate de femei. În altă ordine de idei, e un mediu care, accentuând aceste trăsături, caricaturizează orice derapaj de la standardele acceptate. Astfel, o sensibilitate din partea unui bărbat va fi considerat un gest mai indezirabil decât fermitatea exagerată a unei femei.

Întrebare cheie: Pentru cine vrem să fim pe plac? Cine ne defineşte? În faţa cui ne lăsăm definiţi? Ne modelează oare un mediu normal pentru viaţa „de dincolo de poartă”, sau ne lăsăm modelaţi de un mediu viciat, nemaireuşind să interacţionăm normal în viaţa personală (asta vis a vis de "experimentul falsei închisori").

Nu ştiu dacă solidaritatea faţă de o femeie te face mai bărbat sau nu, (chiar nu mai ştiu asta), dar pentru a argumenta cele spuse mai sus, voi da un exemplu personal. Cu foarte mulţi ani în urmă, soţia mea obişnuia să îmi spună că s-a îndrăgostit de mine pentru sensibilitatea mea (ce naşpa sună!). Şi ştiu că nu minţea. De mine, un student sărac lipit pământului, ea, care lucra deja în câmpul muncii. Astăzi, nu numai că îmi reproşează din ce în ce mai des că sunt rece, distant, expeditiv şi dur, dar aproape că m-aş simţi jignit dacă mi-ar spune altfel.

Aşa că rolurile pe care le jucăm şi imaginea pe care vrem s-o afişăm, de dragul de a fi respectaţi (o laie!) în penitenciar s-ar putea să ne coste tinereţea, armonia sau chiar sufletul.

Câte ceva despre socializarea anticipativă în mediul penitenciar, Cristina. A propos de bărbăţia noastră, când suntem doar între noi, bărbaţii, la o bârfă mică, ne îndrumăm unii pe ceilalţi „să punem biciu pe voi”, asta ca metodă de succes în planurile noastre manageriale de mâine. Cel care nu se conformează nu are nicio şansă de reuşită. Dacă îndrăznim să apărăm vreo colegă care a intrat în rahatul din Jilava sau de aiurea, cu siguranţă „ne are la mână cu ceva” sau e musai „amanta noastră” şi marea frustrare a celui care o vrea răstignită nu e că a scăpat ieftin, ci faptul că fetişul pedepsei nu a fost transformat în realitate chiar de către el. De fapt, prejudecăţile noastre nu sunt altceva decât moduri de acţiune proprii proiectate asupra celuilalt (şi ştii cel puţin la fel de bine ca mine asta).

Eu nu mai iubesc „Jilava” mea, aşa ca tine. Îmi iubesc meseria, pe care nu am reuşit să o mai practic aşa cum mi-am dorit, în primul rând datorită atribuţiilor de serviciu care presupun zilnic "eficientizare, şedinţe, comisii, îndrumare şi control". Te admir sincer pentru că tu nu ai dubii în această privinţă. A trecut vremea când am vrut să schimb lumea, şi cred că înainte ca lumea să schimbe ce avem bun în noi, ar trebui să ne gândim de două ori cum şi unde distribuim energia de care dispunem.

Sunt convins că atunci când ai spus că „iubeşti Jilava”, nu ai spus-o nici din sentimentalism ieftin şi nici din dorinţa de a impresiona, ci pentru că efectiv simţi asta.

Sunt convins că poţi să conduci Jilava (sarcină de care eu nu aş fi în stare niciodată) la fel de bine ca orice bărbat.

Desigur, tu ţi-ai fi dorit ca asemenea încurajări să vină din partea unuia pe care îl percepi mai puternic decât tine, care nu are îndoieli, care ar fi un contracandidat serios la şefia Jilavei, care e dominant, care iubeşte "Jilava" cel puţin la fel de mult ca şi tine sau care e membru în comisia de examinare.

Ca şi coleg, regret că acest concurs ţi-a lăsat un gust amar, mă întreb totuşi – cât de important e pentru un medic, un asistent social sau un psiholog să internalizeze cerinţele unui mediu conflictual sau chiar să îşi dorească să îl conducă? Sau cum spunea cineva - oare e semn de sănătate să dovedim potenţial de adaptare la un mediu bolnav?

În ceea ce priveşte asociaţia pe care doreşti să o înfiinţezi, nu consuma energie inutilă. Există Asociaţia pentru Promovarea Femeilor din România, al cărei colaborator e însuşi directorul general al ANP.

Sper să percepi sinceritatea mea ca semn de apreciere şi prietenie.