Deţinutul, educatorul şi societatea-mamă

Socio. Cultural-educativ. Reeducare. Reintegrare. Reinserţie. Educaţie şi asistenţă psihosocială. Fiecare director care a ocupat biroul oval al ANP, intuind potenţialul major al acestui serviciu şi rezonanţele pentru societatea civilă, a dorit să demonstreze, chiar dacă e aceeaşi Mărie cu altă pălărie, că noi cu drag muncim.

Oameni care au urmat şcoli înalte şi multe, au venit plini de heirup să reformeze din temelii sistemul penitenciar. Toţi specialişti în lucrul cu oamenii şi toţi plini de idei novatoare, s-au luat la trântă cu sistemul, dornici să ne aducă pe calea cea bună întru îndeplinirea celui mai nobil dintre scopuri: reîntoarcerea deţinuţilor în sânul societăţii-mamă. Numai că, înainte de a culege roadele muncii lor pline de sârg, ori s-a schimbat guvernul, ori au cazut în dizgraţie şi au fost nevoiţi să abandoneze cu lacrimi în ochi măreţele obiective.

Şi, de fiecare dată, au rămas în urmă lucrătorii din Serviciul Socio, Cultural educativ, Reeducare etc, derutaţi, frustraţi şi dezamăgiţi. Porecliţi „inutilii” sau „împinge vânt”. Pentru că rezultatul muncii lor nu se vede şi nu se poate cuantifica. Pentru că nu există feed-back din nicio direcţie şi pentru că statisticile nu spun câţi dintre deţinuţi şi-au găsit locul în societate.

*

Odată ajuns în penitenciar, deţinutul ştie că trebuie să „lucreze” pe toate fronturile pentru a-şi face şederea cât mai plăcută. Nu doreşte să fie educat şi nici reeducat. Respectul de sine îi dă încredere că ştie deja tot ceea ce trebuie să ştie pentru a supravieţui.

E pregătit pentru micile sau marile compromisuri, ştie când şi pe cine să privească în ochi şi ştie când să se retragă. Psiholog înnăscut, ştie când şi în faţa cui să fie inocent, obedient sau îndrăzneţ. Câteva „sifoneli”pentru gardă, mici servicii pentru şeful de cameră, 2-3 protectori gen Godzilla şi şi-a asigurat o viaţă fără probleme.

Se cere participare la programe, jocuri şi concursuri? Se înscrie la toate, că nu are nimic de pierdut şi „dă bine” la dosar. Se organizează cursuri de şcolarizare? Vrea şi el, că ştie cu precizie ce spune legea despre şcolarii din penitenciar. Vin cultele religioase să ţină cursuri? Scrie cereri pentru toate, că doar dreptul la religie e nelimitat. Se fac cursuri de calificare? Vrea şi acolo, că nu se ştie unde te duce viaţa. E un post liber de planton de noapte? De ce n-ar fi al lui, că tot îl chinuie insomnia?

Deţinutul este întotdeauna plin de solicitidine, pregătit să facă de toate. Anticipează solicitările educatorului, împrumută gesturile, limbajul, atitudinea acestuia. Şi uite aşa, devine deţinutul-model, colecţionează recompense, e lăudat de toţi şi încurajat că va avea o liberare uşoară.

Pentru cine nu lucrează cu deţinutul, toate acestea par mulţumitoare. A participat la toate activităţile de educaţie. Vorbeşte şi se comportă respectuos, e îmbrăcat decent şi parcă, parcă e şi un pic simpatic. A învăţat multe lucruri bune în penitenciar şi sigur nu se va mai întoarce niciodată. Asta înseamnă educaţie, nu?

Dacă lucrurile ar sta aşa în realitate, România ar fi ţara europeană cu cea mai mică rată a criminalităţii. N-ar mai exista agresori, nici victime, educatorii şi ceilalţi angajaţi ar trebui să-şi caute alte locuri de muncă, iar penitencarele ar deveni muzee sau şcoli sau spitale.

**

Din păcate, adevărul este altul. E dur şi greu de spus răspicat. Greu de digerat. Deţinutul-model este perfect adaptat la viaţa instituţionalizată. Penitenciarul este lumea lui, căreia îi ştie toate regulile şi slăbiciunile. Desigur că spune că vrea să se libereze. Dacă ar nega, ar însemna că nu este pregătit pentru viaţa de afară. Dar, oare lumea de afară este pregătită să îl primească?

Ziua liberării este cea mai tristă. Familie nu are, iar rudele mai îndepărtate nu-l recunosc şi nu-l vor în preajma lor. Prieteni? Toţi sunt în penitenciar. Nu are unde să doarmă, nu are ce să manânce. Puţinii bani pe care i-a primit la liberare îi vor ajunge pentru câteva zile. Şi apoi? Să meargă la forţele de muncă să ceară ajutor. Că s-a calificat în penitenciar. Să meargă la primărie să ceară o locuinţă. Că aşa i-a spus asistentul social.

În câteva zile, visele lui se spulberă, iar speranţa îl părăseşte. S-au schimbat peste noapte atât de multe în ţara asta! În anii petrecuţi în penitenciar a tot amânat să se gândească la gustul libertăţii. Instinctiv, i-a fost teamă.

De ce nu l-a pregătit nimeni pentru libertate? Şi de ce nu i-a spus nimeni că libertatea se numeşte acum Jurassic Park?! Educatorul e de vină! Şi toţi ceilalţi de acolo. Cum îi poate folosi acum faptul că ştie ce înălţime are Himalaya, că „delincvent” e forma corectă gramatical şi că balena naşte pui vii?! Au mâncat banii statului degeaba că, uite, pe el nu l-au ajutat cu nimic! E iarnă deja şi haine prea groase nu are. În schimb, ştie exact ce are de făcut.E atât de simplu! Se va întoarce la penitenciar să le spună tuturor că au dat greş cu el, că toată educaţia lor de 2 lei nu l-a ajutat cu nimic! De-acum e recidivist şi altfel se vor face cărţile.

***

Serviciul Socio, Cultural-educativ, Reeducare, Reintegrare, Reinserţie, Educaţie şi asistenţă psihosocială. Oricum l-ai denumi, rămâne un loc de muncă absolut special.Educatorul din penitenciar este părinte, profesor, prieten. Pentru toate acestea trebuie vocaţie, putere şi un pic de nebunie.