Soare sau vânt?

Uneori suntem toxici unii pentru alţii.

Cei mai mulţi dintre lucrătorii de penitenciare lucrează în colective care nu funcţionează nici pe departe perfect, şi duc cu ei acasă problemele şi grijile de la serviciu. O zi în care sarcinile nu se mai termină, şeful te ceartă din nimic, iar colegii nu te „slăbesc” din priviri, pândind orice greşeală, e o catastrofă. Iar dacă zilele astea se repetă, una după alta…

Ce se întâmplă cu problemele noastre? Sunt stocate, pe măsură ce trece timpul, mai degrabă decât sunt rezolvate. Ne ascundem problemele, departe de vedere.

Problemele ignorate se acumulează şi uneori reapar mai urâte decât au fost. Îndesăm şi îndesăm totul într-o geantă… Venim dimineaţa la serviciu extenuaţi emoţional pentru că am tot târât după noi teribila povară. Uneori nu reuşim să închidem uşile după noi pentru că nu încap „genţile”.

Ce probleme are lucrătorul de penitenciar? Depinde de nivelul lui în ierarhie: dacă este director (şi nu magistrat) trebuie să asigure bani pentru medicamente, hrană, transport, utilităţi etc.; dacă este director adjunct, trebuie să semneze mape grase, să-şi îndrume subordonaţii, să-i controleze şi altele; dacă este şef serviciu sau de birou, mai dă câteva dispoziţii dar mai şi întocmeşte materiale, redactează adrese, face programe ş.a.m.d.; dacă este un simplu executant, lista este nesfârşită: munceşte direct cu deţinutul, înregistrează hârtii, face planificări şi pontaje etc.

În acest noian de atribuţii, sarcini, activităţi, relaţiile interpersonale sunt esenţiale dar nu toţi sunt conştienţi de asta, aspect foarte uşor de observat din situaţiile întâlnite de fiecare dintre noi: şeful secţiei preferă să dea „ordin” supraveghetorului pentru a-i aduce un deţinut la raport în loc să îl roage; psihologul sau educatorul cer pe un ton superior agentului să ducă deţinuţii la club deşi ar putea la fel de bine să îi vorbească amical; medicul preferă să se facă nevăzut când are un caz deosebit la uşă, rămânând ca asistentul medical să calmeze pacientul turbulent; ce să mai spunem de director?! El nu salută, nu mulţumeşte, nu roagă…

Ce învaţă cei tineri de la ceilalţi? De la început prind „şmecheriile”, învaţă tot felul de trucuri pentru a-şi face viaţa mai uşoară cu riscul de a le-o face altora mai grea. Indisciplina, inconsecvenţa, blazarea sunt ceea ce văd la şefii lor şi, de multe ori, mentor le este un deţinut versat. Deţinutul le poate spune cine „are trecere” şi cine nu, de cine să se teamă sau pe cine să evite dintre şefii de tură, care domnişoară sau doamnă este serioasă sau dimpotrivă. Poate oferi adrese şi numere de telefon importante.

Ce se poate face? Unii văd toate astea şi se prefac că totul e normal. Sunt indiferenţi şi chiar se simt bine dacă nu intervin, pretinzând la rândul lor să nu fie deranjaţi. Alţii, dimpotrivă. Se înfurie, strigă, trântesc şi se simt datori să ia o poziţie fermă, dură faţă de neregulile observate. Sesizează comisia de disciplină, târăsc în faţa directorului vinovatul, urlă în gura mare, arată cu degetul, judecă.

Sunt două extreme şi fiecare dintre noi am întâlnit genul acesta de oameni şi avem astfel de colegi. Dar de blândeţe a auzit cineva? De obicei nu considerăm blândeţea ca o sursă de putere dar o astfel de sensibilitate presupune să ne reglăm realmente la frecvenţa celorlalţi. Înseamnă că nu suntem aspri, duri, că nu folosim forţa, mai ales dacă celălalt este vulnerabil.

Se spune că „vorba dulce mult aduce” şi cine nu a întâlnit măcar o dată în viaţă o persoană bună, blândă, înţeleaptă? Vă amintiţi cum v-aţi simţit în prezenţa ei? Ce efecte are asupra noastră o vorbă spusă pe un ton blând, o dojană însoţită de o bătaie uşoară pe umeri, o observaţie făcută la ureche?

O altă pildă spune: „critica se face în şoaptă şi lauda în gura mare”. Vă amintiţi când v-aţi lăudat ultima oară un coleg? Când i-aţi apreciat eforturile? Aţi avut curajul vreodată să vă solidarizaţi cu un coleg care a greşit şi să îi pretindeţi şefului să îl trateze cu respect? Aţi făcut un sacrificiu, cât de mic, pentru unul din colegii voştri?

Dacă aţi făcut toate astea, sunteţi puternici. Deşi este greu de crezut că blândeţea presupune forţă, vă aduc în atenţie fabula soarelui şi a vântului care s-au luat la întrecere pentru a vedea care este mai puternic, încercând să scoată haina de pe un om. Vântul a suflat cu putere dar bărbatul strângea şi mai tare haina pe lângă corp, încăpăţânându-se să o păstreze. Soarele şi-a trimis razele cu blândeţe spre omul care, în aerul cald, şi-a scos haina, a pus-o pe umăr şi şi-a continuat drumul.