Femei în prima linie

Multe comentarii ale articolelor anterioare au ridicat problema existenţei femeilor în rândul lucrătorilor de penitenciare. Sunt ele utile sistemului? Încurcă bărbaţii în munca pe care o fac? Inspiră încredere? E grav că unii din autorii blogului sunt de sex feminin?

Acceptarea necondiţionată

Puterea acceptării este mare pentru că nu presupune condiţii. E reconfortant să ştii că eşti acceptat mai ales când nici tu însuţi nu te consideri acceptabil. Să fii acceptat fie că eşti „boboc” sau „învechit”, fie că întârzii cu o lucrare sau o finalizezi la timp, fie că ai absolvit o facultate sau nu, fie că eşti bărbat sau femeie. Este un gând eliberator să ştii că eşti în regulă, cu toate temerile, imperfecţiunile şi îndoielile tale.

Acceptarea apare când îi doreşti celuilalt tot ce e mai bun, nu îl judeci, nu îl acuzi pe nedrept, nu îi ceri nici o dovadă şi nici o anumită performanţă ca o condiţie pentru susţinerea unei mari preţuiri de sine. Când accepţi pe cineva nu îi verifici şi apreciezi performanţele. Cum se învaţă acceptarea? Trebuie să vedem potenţialul şi posibilităţile din ceilalţi şi să îi acceptăm fără să punem condiţii şi fără să îi judecăm.

.
Vă sunt cunoscute scenele de mai jos, nu-i aşa?

.

Scena 1: 2-3 deţinuţi cu probleme psihice o iau razna şi insistă să primească pastilele de somn. Nu una, mai multe. Totul se întâmplă după ora 15.00, nu mai e şef de secţie, nu mai e medic iar şeful de tură e tânăr, neexperimentat şi fără prestanţă. Agenţii supraveghetori apelează la asistenta medicală de serviciu. O femeie mică de înălţime, firavă dar energică şi matură. În 5 minute îi potoleşte pe turbulenţi şi lucrurile reintră în normal.

Scena 2: la final de program, un condamnat cunoscut în lumea interlopă face scandal ce riscă să se extindă în mai multe camere de deţinere, pentru că trebuie să fie liberat în ziua respectivă. Aşa ştie el. Nu îl poate lămuri nimeni, nici ofiţeri, nici agenţi, nici directorul unităţii nu descâlceşte hăţişul pieselor din dosar dar o agentă din cadrul evidenţei, în vârstă, aproape de pensionare, studiază dosarul cu atenţie şi dă verdictul. Toată lumea este mulţumită şi liniştea restabilită.

Scena 3: fără să-şi dorească cineva, o unitate mică este în vizorul presei pentru că în urma unei altercaţii între deţinuţi, una din victime a decedat. Cu toţii, de la director la agentul supraveghetor, dau declaraţii la procuratură, explicaţii familiilor celor implicaţi şi conducerii ANP; se fac verificări aspre şi peste toate astea cineva trebuie să vorbească cu presa. O va face o agentă de la secretariat, purtător de cuvânt. Şi o face bine, ia directorului de pe cap această greutate, informează obiectiv mass media dar îşi apără breasla. A trecut şi de data asta.

Scena 4: mai mulţi deţinuţi nou depuşi sunt aduşi la clubul secţiei pentru a li se aduce la cunoştinţă reguli, drepturi, obligaţii etc. Majoritatea e alcătuită din tineri obraznici, „primari”, consumatori de droguri. Cine stă în faţa lor? O educatoare de aceeaşi vârstă cu ei, necăsătorită, fără copii, nu are experienţă în a relaţiona cu puştimea de pe această poziţie. Este speriată, chiar îngrozită, dar şeful i-a dat această responsabilitate şi, fără ajutorul şefului de secţie sau al vreunui supraveghetor, intră în „cuşca leului” şi se descurcă. Le-a câştigat respectul. După câteva întâlniri le va câştiga poate şi încrederea.

Ştim cu toţii că exemplele pot continua: în sectorul economico-administrativ sunt femei medic veterinar care au salvat unitatea de la câteva catastrofe; la sectorul vizite sunt agente care se descurcă excelent în relaţia cu familiile gălăgioase, revendicative, de multe ori lipsite de educaţie, ale deţinuţilor; la organizarea muncii, sunt colege care negociază la sânge salariile deţinuţilor cu beneficiarii şi aduc venituri bunicele unităţii; la popotă sunt doamne care ne servesc masa tratându-ne ca pe nişte clienţi de vază.

Am prezentat câteva situaţii reale (sunt sigur că dvs. cunoaşteţi unele mult mai elocvente) şi am pus câteva întrebări. Nu am făcut elogiul colegelor noastre, nici măcar nu le-am lăudat. Nu am spus nimic despre faptul că sunt mame şi soţii, două responsabilităţi din ce în ce mai greu de dus la capăt în zilele noastre. Nu am arătat ce calităţi, ce abilităţi sau deprinderi au…

Penifest şi sexul frumos

Cine sunt Admin, Huginn, Patrick, Pălmaşul, Familia Muşat, Stig sau Colecţionarul de amintiri? Cine sunt eu, Vladimir? Invariabil, fiecare dintre vizitatori şi-a pus această întrebare. Unii bănuiesc, alţii presupun, cei apropiaţi îi cunosc. Aţi fi foarte surprinşi dacă aţi afla că unii dintre autori sunt femei? Că unele dintre articolele pe care le-aţi apreciat în mod deosebit şi au avut parte de „rating-uri” mari tocmai datorită realităţilor prezentate şi a adevărurilor spuse pe nume, au fost scrise de femei? V-ar fi incomod să ştiţi că femeile care întreţin acest blog, alături de colegii lor, sunt dintre cele care muncesc cot la cot cu bărbaţii din sistem?

Vă invit la reflecţie şi… acceptare. Veţi fi mai puternici pentru că acceptarea este un alt principiu al puterii. Veţi conduce cu onoare doamnelor şi domnilor şi chiar dacă am zis mai sus că nu aduc elogii femeilor, o să le felicit (pe cele din unităţile subordonate şi ANP) pentru munca lor şi o să le mulţumesc pentru suport, zâmbetul plăcut pe care îl afişează când ne salutăm, culorile vii în care se îmbracă, grija pe care o au faţă de problemele tuturor.