ANP: Siguranţă versus educaţie. Ceea ce ne uneşte este mai puternic decât ceea ce ne dezbină?

Cei de la siguranţa deţinerii şi regim penitenciar îi consideră naivi, neimportanţi şi sâcâitori pe cei de la educaţie. Aceştia la rândul lor îi caracterizează pe cei de la siguranţă şi regim ca fiind rigizi, neînţelegători, milităroşi.

E ceva de câştigat din această rivalitate? Sunt bine puse etichetele?

Aceia care consideră că scopul detenţiei este doar o custodie sigură fără evenimente se axează pe ideea conform căreia infractorii sunt pedepsiţi de societate prin privarea de libertate şi… asta e totul. Nu contează ce face deţinutul după liberare! Prin urmare se vor lua toate măsurile pentru siguranţa locului de deţinere şi dacă nu ar fi “încurcă-lume” de educatori cu activităţile lor, toate ar merge foarte bine şi nici un eveniment nu ar deranja liniştea coridoarelor cu uşi bine încuiate.

.

Sectorul operativ este “de bază” şi acolo se întâmpină cele mai mari dificultăţi în relaţia cu persoanele private de libertate şi aparţinătorii. Invers, educatorii se consideră epicentrul activităţilor, fiind de părere că reintegrarea socială este scopul primordial, iar ceilalţi sunt la dispoziţia lor, în urmărirea obiectivului măreţ.

Să fie diferenţele chiar atât de mari?

În general, cele mai puternice camaraderii se dezvoltă în sectorul operativ. Escortele sunt o echipă, lucrează într-un risc permanent. Supraveghetorii sar unul în sprijinul altuia fugind pe secţia unde se anunţă probleme. Perimetrul (garda) se ajută, aproape nici un control nu-i prinde descoperiţi, evadările sunt rare.

.

Când un coleg e la nevoie se lasă de-o parte duritatea. La bere se merge tot grupat, iar asta creşte coeziunea. O eventuală lipsă de vigilenţă ne afectează pe toţi. În cazul unui eveniment, va fi tras la răspundere şi educatorul care ar fi trebuit să cunoască deţinutul implicat!

Educatorii au obligaţia de a elabora programe, de a consilia deţinuţii, de a le organiza bine timpul dar, pe de altă parte, de a completa o sumedenie de hârtii, de a răspunde la termene, de a participa la comisii lungi şi solicitante, de a hotărî viitorul condamnatului. Oare dacă stau mai mult prin birouri sau în cluburi şi nu pe holurile secţiilor înseamnă că nu fac nimic ci doar aşteaptă ziua de salariu?

Pot fi numite neglijente sau inconştiente educatoarele şi asistentele sociale care stau de vorbă cu un deţinut cu grad sporit de risc (condamnat pentru omor deosebit de grav sau viol cu moartea victimei, ori cu probleme psihice), închise într-un club fără supraveghere şi fără cea mai mică posibilitate de a se apăra?

Înseamnă că este dezorganizat educatorul dacă îi cere supraveghetorului să îi aducă la club un grup de deţinuţi, la un program oarecare, pentru ca imediat după ce aceştia se aşează în bănci să plece la o comisie de munci, neplanificată? De multe ori influenţarea pozitivă a unor deţinuţi a uşurat sarcina siguranţei. Când misiunea educatorului eşuează va răspunde şi supraveghetorul în serviciul căruia deţinutul rezistent la programe a comis abateri.

Cât de greu poate fi să observăm calităţile celorlalţi înainte de a le reproşa defectele?

În ambele sectoare există oameni de calitate (nu mă refer doar la cea conferită de studiile absolvite), ofiţeri care se poartă corect cu agenţii, tineri care respectă vârsta şi experienţa. Aşa cum sunt şi agenţi care devin ofiţeri şi uită de unde au plecat sau şefi cu nasul pe sus care nu realizează că pot redeveni peste noapte executanţi.

Sunt convins că şi voi cunoaşteţi exemple de:
· psihologi care rezistă la presiuni şi chiar dacă li se cere să „facă buni de muncă” anumiţi deţinuţi, rămân la opinia lor de profesionişti;
· agenţi cu atribuţii de şefi de tură, care iau cu curaj şi în mod justificat, apărarea colegilor lor în faţa întregii conduceri a penitenciarului;
· supraveghetori care îşi asumă întreaga responsabilitate a unui incident, chiar dacă ar putea să scape mai uşor găsind o vină şi colegului;
· educatori care, deşi au două facultăţi plus un master, îşi recunosc în faţa supraveghetorului vina de a-l fi pus într-o situaţie delicată;
· agenţi care pun mână de la mână pentru a acoperi paguba rezultată din greşeala unui coleg.

Vă propun să identificăm împreună exemple pozitive despre cum ar trebui să se deruleze această relaţie între „pază” şi „cultural”. Ce-ar fi să povestiţi tuturor despre gesturi ale colegilor voştri de la pază sau educaţie, care v-au impresionat şi poate în acest fel, veţi ajunge şi voi, ca şi autorul, la ideea că deosebirile dintre unii şi alţii sunt nesemnificative în comparaţie cu asemănările.

În scurt timp, în sistemul nostru va fi implementat un proiect interesant (câştigat recent de cei de la Cooperare internaţională din A.N.P.) care în Portugalia a avut succes şi pune accent pe coeziunea dintre salariaţi, pe lucrul în echipă. Sunt noţiuni pe care trebuie să le dezvoltăm aşa cum trebuie să ne dezvoltăm receptivitatea la problemele celorlalţi în egală măsură cu inhibarea egoismului şi a autosituării pe poziţii de superioritate. Identificarea de resurse financiare nu este cheia tuturor problemelor din sistem.

În loc de concluzii

Pentru că sistemul penitenciar are un obiectiv clar încredinţat de societate, reeducarea deţinuţilor în penitenciare sigure, nu este deloc relevant care dintre cele două părţi ale aceleiaşi misiuni are o importanţă mai mare.

Siguranţă şi educaţie, sunt două obligaţii care trebuie îndeplinite simultan. Nu se pot separa.