Ce asteptari am avut? In primul rand, la momentul zero, am vazut o oportunitate de afirmare pentru specialistii care au dus in spate, atata amar de ani, sistemul penitenciar. Am vazut o oportunitate, pentru sistemul penitenciar, de a se scutura de toate axiomele ce-l caracterizeaza:
- pentru a avansa trebuie sa ai sustinere,
- seful nu trebuie sa-si argumenteze deciziile pentru ca altfel nu ar mai fi sef,
- pentru a-mi asigura un loc caldut e musai sa ma incuscresc cu cineva,
- daca seful are cuvinte de apreciere pentru activitatea subalternului sunt indicii sigure ca e un om slab,
- daca vrei sa avansezi e musai sa ungi pe cineva,
- mai bine sa moara capra vecinului decat capra mea,
- mai bine sa planga mama lui decat mama mea,
- ... si multe altele.
Toata lucratura a fost facuta cu cartile pe masa:
- in prima faza au fost indepartati, cat a fost posibil, pretendentii nedoriti. 'Rafinarea' conditiilor de participare la examen s-a transformat, cu aceasta ocazie, intr-o arma eficenta. Intimidarea a luat locul, in mod natural, tendintei normale de a incuraja participarea in scopul cresterii bazei de selectie. Sindicatele au facut tot ce poate fi facut legal si cu efort minim. Personal, cred ca puteau face mai mult.
- faza a doua – interviul si sustinerea proiectului de management. Pentru un observator detasat dar, totusi, avizat a fost un moment absolut hilar. Personaje care, in activitatea anterioara, nu au dat dovada nici macar de urme de veleitati de manager au primit calificative bune (raportat la nivelul lor binecunoscut), in timp ce persoane care erau validate de organisme interne si internationale prin recunoasterea abilitatilor lor manageriale abia daca au trecut pragul (vezi cazul Plesa).
- faza a treia – proba pentru testarea aptitudinilor teoretice. In general, fara emotii din partea majoritatii candidatilor. Oarecum normal, in viziunea lor, avand in vedere faptul ca la intrebarea „ce-o sa ne dati?” au primit un raspuns de genul „asta nu va putem spune, dar va recomandam sa studiati paginile x - y din z act normativ”. O singura exceptie: Informatica, unde se pare ca s-au schimbat optiunile.
Ce sperante mai are sistemul penitenciar? Singurul raspuns sincer pe care pot sa vi-l dau este “Habar n-am!”. Tendinta tot mai accentuata, in ultimii ani, de politizare a sistemului administratiei publice nu-mi lasa prea multe sperante in ceea ce priveste schimbarea.
Sincer sa fiu, mi-as fi dorit sa pot ura noii echipe manageriale „Bine ati venit!”. Din pacate, desi sunt constient ca unii sunt oameni cu potential, nu pot sa le urez decat, pentru ca se poarta, „pensie placuta!”. Daca ar fi ajuns acolo pe cai naturale lucrurile ar fi stat altfel. Dar asa?!
