Filmul bate viata

Florin Serban, regizorul filmului "Eu cand vreau sa fluier, fluier" a publicat acest articol in ziarul Gandul:

"De ieri până azi trăiesc o intensă stare de scârbă. Ieri dimineaţă m-a sunat cineva de la o agenţie de presă şi m-a întrebat cum comentez arestarea lui Papan. La început am crezut că e o glumă, apoi am realizat că nu e.

Papan Chilibar a jucat rolul lui Ursu, un deţinut mut, prietenul protagonistului din pelicula "Eu când vreau să fluier, fluier". Are 20 de ani, o fetiţă de 3 ani, o soţie, doi ani şi mai bine de puşcărie executaţi pentru furt. Acum a fost arestat din nou pentru furt din apartamente. Şi GATA! După asta poţi să tragi cu nesimţire titluri cu litere de-o şchioapă de felul "Eu când vreau să fur, fur". Apoi citeşti şi dai din cap înţelept: "Tiganii ăştia - tot ce ştiu ei. O au în sânge, dacă nu fură ei, nu se simt bine. "

Bine, să vă spun o altă poveste. Eroul nu mai e Papan Chilibar, ci Chilibar Papan, aşa cum nu e Şerban Florin, ci Florin Şerban. S-a născut într-o familie de rromi surdo-muţi, cu 20 de ani în urmă. A crescut în Bucureşti, undeva în spatele Bulevardului Decebal, dincolo de blocuri, pe străzile pe care nu treci după ce se lasă întunericul, în curţile în care gardurile sunt smulse iarna şi puse pe foc.

A crescut şi a trăit într-o lume în care e normal să NU mergi la şcoală, să NU mergi la slujbă în fiecare dimineaţă, să întorci capul şi să pleci ochii când vezi uniforma, căci ştii că ai făcut "ceva". Toate lucrurile astea au făcut parte din NORMALITATE şi din FIRESCUL lumii lui până la 17 ani. 17 ani într-o lume în care dacă spui că vrei să mergi la lucru mâine în loc să stai să bei pana la ore mici "rade şi copiii de tine". Apoi a venit puşcăria. Mai bine de doi ani. Ani petrecuţi într-un loc în care singura limba pe care o vorbeşti e violenţa, iar modul de a convinge e pumnul la rădăcina nasului.

Doi ani în celulă şi în dormitoare cu băieţi condamnaţi pentru tâlhărie, omor, viol. Apoi, către sfârşit vine cineva care face un curs de actorie şi Chilibar se ridica şi întreabă "Poate să joace şi un tigan în film?" "Da". Chilibar insistă: "Dar dacă nu ştie... ştiţi dumneavoastră...". Un altul îl întrerupe: "Zi bă că esti prost, mă... E analfabet de-ăla, domnu'. E Urs'". Râd toţi. "Da, poate şi dacă e ţigan şi dacă nu ştie carte." La sfârşitul cursului i se spune "Să stai cuminte, să nu faci prostii. Vreau să te iau în film, dar dacă intri la regim închis nu se poate. Înţelegi?" "Înţeleg."

S-a uitat la mine fix şi îi tremura buza: "Da' de ce mă luaţi pe mine, domnu'?" "Fiindcă eşti talentat, ţi-a dat Dumnezeu talent." Râde... "Mie domnu', vă bateţi joc de mine?". Peste 4 luni filma la Topalu unul din cele importante roluri din film. Şi lucra cum nu i-a fost nimănui dat să vadă. Se scutura parca de tot şi intra în pielea personajului de parcă asta ar fi fost cel mai natural din lume. O explicaţie scurtă, câteva cuvinte şi întrebări, ezitarea: "Nu pot eu domnu' să fac asta, e prea greu" "Hai Papan…"sşi gata. "Motor!". "Bravo Papan".

Apoi, peste câteva luni se elibera şi se întorcea de unde a plecat; pe aceleaşi străzi, cu aceiaşi prieteni, cu o familie pe care trebuia să o întreţină. Am mers la un restaurant. A vrut pizza. "Vreau să mai lucrăm împreună Papan. Vreau să scriu un film pentru tine." Mă priveşte: "Trebuie să zic ceva în film? Că, dacă trebuie, eu nu ştiu.... Acolo a mers că eram mut, dar altfel eu cam am emoţii". "Foarte bine că ai emoţii. Aşa şi trebuie. Dăcă nu ai emoţii nu e bine."

Apoi lunile au trecut. Papan nu putea să se angajeze nicăieri. Avea cazier. Nu a avut buletin niciodată. Avea doar o hârtie eliberată de Penitenciar care îi servea drept act de identitate. Cei de la Strada Film, au plătit pentru luare în spaţiu, au intermediat şi Papan a avut pentru prima oară în viaţa lui un buletin. Au apărut promisiuni de ajutor, de înscriere la şcoală, etc. Promisiuni peste promisiuni. Din când în când şi ajutoare.

În timpul ăsta Papan căra apă pentru o florărie galeată după găleată, dădea zăpăda la o parte de pe maşinile parcate sau din faţa caselor bogaţilor. Apoi a mers la Berlin. A primit nişte bani şi în prima zi şi-a cumpărat dulciuri de 30 de euro. Şi două zile a mâncat doar ciocolată şi a băut doar Pepsi. "Ăsta a fost visul meu de mic, să mănânc ciocolată toata ziua." S-a întors în Bucureşti şi când a văzut că nu mai e zăpadă a înjurat "… mă-sii.

Eu ce mai muncesc acuma?". Lucrurile s-au schimbat… Promisiuni şi mai multe, interviuri peste interviuri, iar promisiuni. În timpul ăsta Papan trăia, se îmbrăca frumos pentru interviu apoi se întorcea la copil şi la nevastă şi căra apă, descarca lemne… În sfărşit, o slujbă. "Peste 5 zile te angajezi." Sună telefonul. "Cum comentaţi faptul că Papan a fost arestat azi-noapte? A spart un apartament în Ianuarie, înainte să meargă la Berlin."

Justiţia e făcută de oameni, iar dreptatea împărţită de oameni. Dacă eu aş fi judecător şi mi-ar cădea să îl judec pe Papan şi dacă l-aş cunoaşte o pătrime din cât îl cunosc eu acum, l-aş ierta. Dar nu sunt judecător. Şi aş vrea să merg să promit judecătorului că în viaţa vieţilor lui nu o să mai facă. Şi dacă o mai face, să îl închidă pe viaţă şi să ma bage şi pe mine la puşcărie că am jurat strâmb.

M-am întrebat de ieri şi până azi de zeci de ori dacă noi, toţi cei din jur, am făcut pentru Papan cât de mult am putut că Papan să nu se mai întoarcă de unde a plecat. Nu dacă am promis, dacă am făcut. Răspunsul e NU.

Ce i-am promis atunci rămâne promis indiferent ce s-ar întâmpla. O să facem un film, iar pe afiş o să scrie "CHILIBAR PAPAN în …." cu litere de-o şchioapă, mai mari decât toate titlurile astea de-acum la un loc. Şi abia atunci nu o să îmi mai fie scârbă.

Pro si contra

Saptamana trecuta, la Iasi, un detinut a scapat de la moarte un supraveghetor. Omul a cazut din picioare si, daca detinutul n-ar fi intervenit la timp, echipajul SMURD ar fi constatat doar decesul colegului nostru. Nu ne alegem salvatorii dar salvatorii aleg sa sara in ajutorul semenilor lor, indiferent de situatie sau relatie.

O asemenea atitudine nu este neaparat o dovada de eroism dar implica, dincolo de viteza de reactie si eventualele cunostinte medicale, un mod de raportare la ceea ce ne inconjoara. Conteaza daca un recidivist iti salveaza viata, tie, paznicul lui? Ar fi fost mai onorabil, mai putin umilitor, daca salvatorul ar fi fost situat pe aceeasi treapta sociala?

Intamplarea asta ma duce cu gandul la conventiile in care obisnuim sa ne petrecem viata, la cutiile in care ne inghesuim existenta, la ceea ce "se face" si la ceea ce "nu se face", incepand cu mancatul cu furculita si sfarsind cu politetea excesiva care-l inconjoara pe cel mai puternic. Cine suntem noi? Cat ramane din noi pe sub placa sociala turnata peste fiinta noastra inca din frageda pruncie?

Gardian salvat de la moarte de detinutul pe care il pazea!

StirileProTV.ro

Ieri, pe blog, a fost o intreaga dezbatere ca urmare a episodului Codlea. Interventia in forta impotriva unor detinuti din maxima siguranta, nemultumiti de decizia de aplicarea cu strictete a regulamentului, a declansat reactii pro si contra. ASUM, din cate inteleg o organizatie locala nonprofit, acuza conducerea penitenciarului de folosirea in exces a fortei. Penitenciarul sustine ca interventia a fost una justificata si legala.

Toata povestea asta determina o serie intreaga de intrebari legate de aplicarea regulamentului. Se aplica regulamentul in penitenciarele romanesti? Cum? Intotdeauna? Exista exceptii de la regula? De ce?

Mega specialistii

Angajatii de la fabrica de mobilă I.L. Caragiale au ieşit în stradă. Nu sunt economist, ca urmare analiza mea nu este una de specialitate. Incerc sa ma ghidez dupa o logica a bunului simt si caut sa inteleg cum stau lucrurile in realitate. Pe hartie, fabrica asta a fost conceputa din cel putin doua motive, mana de lucru ieftina si posibilitatea oferita detinutilor de a invata o meserie, lucru important daca luam in calcul reintegrarea acestora. Pana aici lucrurile sunt clare.

Inteleg ca in 1991 a fost conceputa o structura speciala, o regie, menita sa gestioneze toata afacerea asta. Cel putin teoretic, motivul pentru infiintarea unei structuri de sine statatoare, intr-un sistem care avea oricum specialisti, experienta si interes, este dorinta de a dezvolta o afacere de succes sub indrumarea unor superspecialisti.

Daca lucrul asta s-ar intampla in Germania, as putea sa accept ca singura motivatie a fost dorinta de propasire a statului. Cum traim in Romania si in cele mai multe cazuri criteriile de selectionare tin de rubedeniile politice, megaspecialistii se dovedesc mai degraba niste amatori cu pretentii, ce e drept unele cat se poate de costisitoare.

Regia asta merge prost de ani de zile si lucrul asta nu este amendat, nu este inregistrat ca fiind o urmare fireasca a unui prost management, ci mai degraba ca fiind un fel de fatalitate, de vreme ce proprietarul este statul, adica un fel de sat fara caini la indemana cui se nimereste.

Imi imaginez cum ar fi fost abordate lucrurile daca fabrica asta ar fi fost o proprietate privata, daca conducatorii ar fi investit intr-o asemenea intreprindere propriile economii si am certitudinea ca in varianta asta, cu sau fara criza finaciara, patronii ar fi fost cu mult mai vigilenti si cu mult mai preocupati sa-si salveze investitia.

Este cel putin intristator sa constati cu ce portie de inconstienta ne altoim existenta si este dezarmant sa inregistrezi usurinta cu care nepasarea si nepriceperea, ca sa nu spun reaua intentie, sunt legitimate si acceptate ca fiind parte din regula jocului. Un joc in care, in pofida trecatoarelor si nu de putine ori ilegalelor avantaje materiale ale unuia sau altuia, nu are nimeni de castigat!

Cele doua fete ale raului

(…) Paradoxal, dar acesti oameni care au necesitat interventia unitatilor speciale pentru a fi imobilizati, sunt supravegheati in penitenciar de un singur supraveghetor, care trebuie sa asigure respectarea legilor si regulamentelor pe sectia pe care se afla.

Rememorati momentul imobilizarii acestor detinuti, cu trupe speciale, cagulati, mascati, pistoale, pusti, gaze si tot tacamul si faceti comparatie cu dotarea standard a unui supraveghetor. Pix, creion, radiera, tigari si bricheta. Primele pentru ca mai mult scrie decat supravegheaza si ultimele pentru ca are impresia ca-i reduc stresul.

Si, daca uneori trebuie sa intervina si sa foloseasca forta pentru a stapani situatia, apare un nou reportaj despre brutalitatile din penitenciare indreptate impotriva unor persoane private de libertate fara nici o aparare, care nu au alta vina decat aceea ca se aflau, dintr-o eroare judiciara, inchisi.

Am vrut sa arat prin acestea ca exista doua perceptii diferite in ceea ce priveste lupta cu infractorii. Pe de o parte este politia si trupele speciale, are se confrunta cu niste indivizi extrem de violenti si periculosi, are pun in pericol siguranta populatiei. e de alta parte suntem noi, cei din penitenciare, care nedreptatim si incalcam drepturile unor indivizi care au gresit, dar s-au reabilitat. Care merita eliberati la prima comisie si trecuti de la un regim de executare mai aspru la unul mai bland deoarece au dat dovezi temeinice de indreptare, participa la activitatile culturale si au o influenta benefica asupra colegilor.

(…) Sper ca vreodata sa avem parte de o conducere care sa priveasca cu mai multa atentie in jos, la ce se intampla in sistem si care sa-si stabileasca alte prioritati decat implementarea de noi programe elaborate in fuga, inadecvate realitatilor din teritoriu, altoite pe o infrastructura perimata si cu norme de aplicare ineficiente.

Tot articolul:

• pvaslui.blogspot.com - Cele doua fete ale raului

Publicat de Paul la 2/22/2009

Greu la deal

Da, traim vremuri tulburi. Cu zece, douazeci de ani in urma, lucrurile erau asezate, ordinul era ordin, poarta penitenciarului statea ferecata si, in general, lumea puscariilor era tulburata rar sau de loc. Cine si-ar fi putut imagina atunci ca lucratorii se vor demilitariza, ca vor avea sindicate si dreptul la greva, ca detinutul va avea libertatea de a se plimba nestingherit prin batatura inchisorii sau ca va transmite fotografii prin telefonul mobil.

Aparent, lucrurile n-au nicio noima, ne pierdem obiceiurile, orbecaim haotic, suntem suspiciosi, reactionam isteric. Cand totul pare pierdut, eu unul obisnuiesc sa ma gandesc ca pe la o mie opt sute si ceva, civilizatiile occidentale se luptau cu paduchii, spanzurau criminalii in piata publica si faceau minerit cu copiii. Ma mai gandesc ca pe la o mie noua sute saizeci si ceva, populatia de culoare din America, nu avea dreptul sa calatoreasca alaturi de albi si linsajul era la ordinea zilei, iar astazi, America are in frunte un presedinte de culoare.

Banuiala mea este ca am traversa mai usor asemenea perioade de schimbari si prefaceri, daca am fi uniti, daca in sistem am avea la indemana oameni priceputi, oameni vizionari, dispusi sa-si sacrifice tihna pentru bunul mers al sistemului. La Craiova, surprinzator evident, a fost imputernicit un lider de sindicat, Alin Popescu. Teoretic cel putin, angajatii ar trebui sa fie mai bine reprezentati, mai usor de inteles si de aparat. Practic insa, ramane de vazut in ce masura munca de sindicat face casa buna cu o functie de conducere, fie ea si una provizorie.