Eu când vreau să fluier… vine unu şi-mi spune că nu-i voie

Acel „unu” care „vine şi spune” poate fi şeful nemijlocit, directorul, directorul general sau… supra – eul lui Freud. Silviu, personajul principal din filmul care face atâta vâlvă în ultima perioadă (vâlvă nesănătoasă, în opinia mea) nu are un supra - eu conturat de restricţiile condiţionate social din familie, şcoală, grup de apartenenţă etc.

Pentru el, scopul imediat şi, implicit, motivaţia de a acţiona este dat de dorinţa de a evita ca viaţa fratelui său, pe care îl iubeşte şi pe care vrea să îl protejeze, să nu alunece spre o traiectorie similară cu a sa – situaţie pentru care vinovată este, în accepţiunea lui Silviu, doar mama lor. Acest scop este mult mai puternic decât scopul puţin - extrem de puţin (la limita a câteva zile) mai îndepărtat şi care îl călăuzise până atunci, acela de a fi eliberat condiţionat din penitenciar. Restul e… Can Can.

Problema e că întotdeauna, dar întotdeauna, ne preocupă mai mult can-canul decât cauza care l-a generat. Iar artiştii ştiu asta şi, nu de puţine ori, nasc poveşti interesante, uneori cu şanse la Oscar. Asta se întâmplă atât din perspectiva pepeleului care se simte răzbunat de scaunul proiectat în capul „gaborului”, cât şi din cea a fepeseseului recent păgubit cu 25% de un stat HOŢ şi care e „umilit” de „libertatea exagerată” a pepeleilor. Problemele - ale noastre şi ale pepeleilor - nu sunt separate la nivelul cogniţiilor şi de aici decurg o serie de probleme.

Cu riscul să fiu antipatic, cred că proiecţia acestui film în unele penitenciare, în această perioadă, este o decizie greşită. Oamenii trebuie să aibă acces la artă, dar libertatea individuală de a viziona un film nu trebuie să fie pretextul unor experimente colective care pot degenera, pe fondul prejudecăţilor, al lucrurilor neînţelese sau al orgoliilor de moment.

Deşi va fi nominalizat la Oscar, un laic ca mine nu a fost convins de peliculă. Fetişul idilei fără şansă, neşansă izvorâtă din nesincronizarea momentului şi a spaţiului nepotrivit în care se întâmplă ceva ce „ar fi putut să fie”, în nostalgia anticipativă al lui Silviu (şi, poate, şi în cea a lui Florin Şerban) şi care capătă forma grotescă a unei cafele în compania unei frumoase domnişoare – ajunsă scop ultim, fără nicio anticipare a consecinţelor, o realitate greu de atins pentru un deţinut stigmatizat, devine un kitch care parfumează un thriller nerealist. 

Nerealist, nu pentru că astfel de evenimente nu pot avea loc şi, din păcate, chiar au loc în penitenciarele noastre şi de aiurea, ci pentru că, şi o spun şi din experienţă proprie, gestionarea acestor momente de criză nu prea seamănă cu ceea ce am văzut eu în film. Poate am devenit prea tehnicist, prea birocrat şi prea „penitenciarist” pentru a mai putea emite idei obiective şi nobile despre acest film care, repet, mie nu mi-a plăcut, dar care accentuează apăsat o lecţie pe care trebuie să o învăţăm cu toţii:

Cu pepeleul, indiferent dacă eşti pazist sau psiholog, trebuie să relaţionezi, empatizezi în limita competenţei tale, iar el trebuie să simtă că problemele lui sunt ascultate nu pentru a fi înregistrate, îndosariate sau introduse în aplicaţia pmsweb, ci pentru a fi înţelese şi rezolvate într-un cadru uman şi legal. Dacă nevoia lui imediată nu este aceea de a fi eliberat, ci aceea de a-şi feri fratele de un potenţial pericol – real sau nu, interpretabil sau nu – atunci întregul nostru „plan de intervenţie” trebuie regândit şi adaptat la situaţia de moment. Uneori reuşim asta, alteori nu. Uneori comunică cu noi, alteori nu. Uneori suntem profesionişti, alteori ageamii.

Cât despre drepturile noastre, ale bugetarilor, ele nu se rezolvă lăsând bebeluşi să ardă de vii şi nici târând sau lovind deţinuţi, ci susţinând demersurile legitime ale sindicatelor şi implicându-ne în formele legale de protest pentru a ne apăra drepturile şi interesele legitime sau ripostând atunci când o dispoziţie este ilegală.

PS. Se ştie că terapia prin artă ajută la dezvoltarea stimei de sine, însă dacă punem ca obiectiv dezvoltarea stimei de sine înaintea creionării motivaţiei pentru schimbare, nu am făcut nimic. Ba nu, greşesc, ceva tot facem. Am scos nişte pepelei cu stimă de sine mai mare, dar cu remuşcări mai puţine.

de prisonworker

24.08.2010 via blogpenifest@gmail.com