Pe feed – back negativ

By prisonworker, 23.03.2010

via blogpenifest@gmail.com

Aş fi vrut să scriu acest articol vorbindu-vă de diminuarea riscului de recidivă la 50% dintre deţinuţi, de existenţa unui serviciu puternic de reintegrare socială, acceptat de “pază”, de probaţiune, de comunităţile locale. Mi-aş fi dorit ca formarea profesională a lucrătorilor de penitenciare să se fi realizat deja, în funcţie de profilul unităţilor, de vârsta persoanelor private de libertate, de tipul de infracţiuni săvârşite, de profilul psiho-moral al infractorilor. Nu pot să fac asta, deoarece suntem încă puberii sistemului penitenciar.

S-au făcut paşi importanţi, standardizarea domeniului a evoluat mult, au apărut programe specifice de intervenţie, Direcţia Reintegrare Socială încearcă să îşi asume un rol de îndrumare şi ghidare, implicând mai mult sau mai puţin consultarea celor din teritoriu, se încearcă din ce în ce mai des aducerea unor oameni cu referinţe bune la DRS, dar repet, asta nu e încă suficient. Şi, pentru a fi oneşti până la capăt, munca noastră este sprijinită îndeaproape de proiectele celor de la programe şi cooperare, respectiv de cei de la mass-media şi relaţii publice.

Mă gândeam în aceste zile, impulsionat şi de un mentor pe care îl stimez foarte mult, ce am putea invoca în favoarea reintegrării. Dacă doar aş enumera reuşitele ce pot fi puse în “responsabilitatea” reintegrării sociale, aş putea fi acuzat de subiectivate. Voi încerca un exerciţiu interesant – voi “demonta” din proprie iniţiativă orice presupusă laudă a noastră (lucrând, vorba unui prieten pe feed-back negativ) – lăsând cititorii să argumenteze în favoarea sau defavoarea celor de mai jos.

„Succesuri” prea puţine

Îmi este foarte drag exemplul real al unui deţinut, multi - recidivist, crescut la un centru pentru copii orfani, analfabet, fără adăpost, fără susţinere din partea cuiva, deci cu risc de recidivă maxim care, odată ajuns în unitatea noastră, a învăţat carte, a obţinut o diplomă de calificare, a învăţat să locuiască. La liberare, îi găsisem un adăpost, cu ajutorul unei fundaţii, un loc de muncă (e adevărat, nu în domeniul în care obţinuse diploma.

Au trecut 5 ani de la liberarea sa, lucrează în construcţii, şi-a regăsit fratele, are o prietenă şi, de câte ori mă întâlnesc cu el pe stradă, îşi aduce aminte de ceva care nu credeam să aibă un rol atât de mare în „planul de intervenţie” (care nu exista în acea perioadă în forma elaborată de astăzi): „Domnu căpitan, mai ţineţi minte când eraţi la permanenţă şi jucam şah?” Nu cred că făcusem asta mai mult de 3-4 ori (ne plăcea şahul la amândoi), îi dădusem şi o carte „Problematica finalurilor în şah”, pe care a ţinut să o „lege”, să aibă grijă de ea şi să mi-o înapoieze în formă îmbunătăţită. M-ar durea să îl văd din nou încarcerat. Au trecut 5 ani şi e AFARĂ.

Feed - backul negativ – e prea puţin un singur exemplu. Desigur, pot fi invocate nenumărate cazuri de succes, dar acolo unde există un alt nivel de educaţie, susţinerea familiei şamd. Nu le aduc în discuţie pe acestea, deoarece aici feed - backul negativ ar suna cam aşa – meritul pentru reuşita re-inserţiei se datorează in acele cazuri familiei, resurselor proprii ale deţinutului, şi mai puţin penitenciarului. Discutabilă dilemă.

Presiunea informală a camerei versus timpul din afara camerei

Oricât de elaborat ar fi un program educaţional sau terapeutic, oricât suflet ar pune cei care desfăşoară în mod direct activităţile directe cu deţinuţii, timpul petrecut în spaţiul informal, mai mereu antisocial, dominat de violenţă emoţională şi nu de puţine ori fizică e net în favoarea timpului petrecut în afara camerei de deţinere. Numărul spaţiilor, numărul specialiştilor, infrastructura penitenciarelor, birocraţia excesivă şi, nu în ultimul rând, mentalitatea noastră, a lucrătorilor de penitenciare, ne face să ne punem piedici singuri.

Imagine, de dragul imaginii

Am mai spus-o, ne păcălim singuri dacă ascundem praful sub covor şi mediatizăm ceea ce e vizibil şi comod – baloane, mărţişoare, mişcare, culori, spectacole, concerte. În societatea românească, efortul constant al psihologului implicat şi empatic, al chirurgului priceput, al poliţistului corect, al profesorului model, al supraveghetorului vertical cad adesea în umbră. Colegii care se ocupă de imagine sunt profesionişti, bine-intenţionaţi şi au dezvoltat o relaţie normală cu mass-media, dar ţine de noi, de celelalte sectoare de a le comunica ceea ce dorim să mediatizăm.

Lipsa continuităţii

Există o ruptură gravă între activităţile din perioada detenţie şi cele post – detenţie. Probaţiunea nu are baza legală de a continua munca din ce în ce mai elaborată a specialiştilor din penitenciare. Degeaba şcolarizezi, califici, induci abilităţi de comunicare şi relaţionare unui deţinut, dacă „afară” nu beneficiază sprijin.

Două instituţii?

Puţinele cercetări legate de comunicarea internă induc o ipoteză destul de palpabilă. Cele două funcţii principale ale sistemului penitenciar, „paza” şi „reintegrarea” se comportă adesea precum două instituţii distincte, cu viziune diferită, scopuri diferite, mentalităţi diferite, moduri de acţiune diferite. Nici una din cele două componente ale sistemului nu e responsabilă pentru această stare de fapt.

Factorii de decizie au două alternative pentru a soluţiona această problemă. Fie intensifică eforturile de îmbunătăţire a comunicării interne, de cunoaştere reciprocă, de înţelegere a specificului activităţii fiecăruia, fie externalizează una din funcţii, normalizând în final un spaţiu dominat de agresivitate, fie ea de esenţă „puritană” sau grobiana”.

***

Dincolo de planuri, strategii, dosare, hârtii, cred că pornind de la exemplul acelui banal meci de şah cu deţinutul fără şansă, ar trebui să valorificăm potenţialul terapeutic al lucrurilor care îi leagă pe oameni. Cineva spunea că „religia îi separă pe oameni, dar îi apropie credinţa”.

Un meci de şah, muzica, psihologia sau religia pot fi, în egală măsură, resurse terapeutice dar şi surse de frustrare. Fiecare din noi avem ceva de oferit, aşa cum fiecare din noi avem, în egală măsură, nevoia de a primi. Uneori asta distruge, alteori poate să facă minuni. Să învăţăm să fim responsabili cu ceea ce putem oferi.