Acte de curaj

De foarte multe ori pe acest blog s-a vorbit despre îndrăzneala, curajul, dârzenia unora dintre noi şi majoritatea au fost dintre cei „de pe interior”. Poate s-a mai întâmplat să auzi că o secretară s-a revoltat în faţa directorului pentru o învoire cu plată, o contabilă a făcut observaţie unui condamnat necuviincios pe lângă care a trecut, un informatician a fost dur cu cel care îi făcea curăţenie în birou.

Cei mai mulţi dintre noi ar spune că acţiunea adevărată se petrece dincolo de Post Control 2 sau la punctele de lucru, la instanţe, în timpul transferurilor. Este foarte adevărat că cei care lucrează direct cu deţinuţii se expun, îşi asumă riscuri de neînchipuit pentru novici, în cea mai mare parte a timpului iar de multe ori se află în situaţii de criză sau la limită. Unii sunt atât de obişnuiţi cu munca asta încât nici măcar nu îşi mai dau seama de postura în care se află şi nici nu îşi doresc să ocupe loc la un birou liniştit. Ei nu se consideră eroi, oameni deosebiţi, superoameni sau cum am mai vrea să le spunem.

Nici noi nu îi mai vedem cum sunt. Actele de curaj ale colegilor noştri ni se par banale, de rutină dacă vreţi însă cred că, să fii agent supraveghetor, singur pe o secţie de staţionari cu uşile deschise sau asistentă medicală care „nu acordă” consultaţii medicale în cabinet unor psihici nesupravegheaţi sau agentă de la evidenţă care împarte procedura la camerele cu condamnaţi „de la deschis” sau educatoare care învaţă să scrie 5 deţinuţi furioşi într-un club de una singură, sunt pentru alte categorii profesionale lucruri de neimaginat. Pentru autori, sunt fapte desprinse din viaţa de zi cu zi, fac parte din meseria lor şi asta vor face probabil până la pensionare.

Îmi aduc aminte că înainte de 2006, ziceam că sunt prea puţini supraveghetori, educatori, medici pentru a face lucrurile ca la carte deşi problemele nu erau prea greu de rezolvat, formalismul era în floare, deţinuţii stăteau cuminţi în camerele lor, închişi toată ziua. Un subofiţer putea calma o secţie întreagă dacă era nevoie, un comandant de secţie era suficient la toată puşcăria, munca era de bază pentru deţinuţi, medicul era respectat ...

Acum, lucrurile sunt foarte diferite: camerele au uşile deschise, deţinuţii au cu mult mai multe drepturi şi facilităţi în timp ce resursele noastre au sărăcit de tot, suntem mai mulţi dar părem mai puţini...Este un risc imens pentru monitorul sportiv să ducă pe terenul de sport 20-30 de tineri care ar putea pleca în toate părţile fără ca el să poată interveni. Şeful punctului de lucru păzeşte deţinuţii de la semideschis de unul singur, în câmp, fără armă. Agentul este nevoit să intervină rapid în capătul secţiei, printre drogaţi. Escortarea la instanţă este de multe ori o chestiune de hazard. Şi exemplele ar putea continua.

Toţi ne asumăm riscuri în felul nostru: membrii comisiei de munca răspund pentru selecţionarea la muncă în afara unităţii, membrii comisiei de individualizare răspund pentru învoirea condamnatului în familie, psihologul răspunde pentru evaluarea pe care o face condamnatului cu intenţii de suicid, medicul răspunde pentru programul de metadonă. Şi secretara, contabila sau informaticianul au responsabilităţi şi trebuie cu toţii respectaţi pentru munca, priceperea şi experienţa profesională şi de viaţă pe care o au.

Actele de curaj aparţin celor care îşi riscă viaţa, sănătatea, locul de muncă sau reputaţia. Tindem să credem că miza e mare numai pentru cei care intră în contact direct cu deţinuţii dar avem oameni curajoşi şi printre şoferi care, pentru îndeplinirea misiunii, ies din garajul unităţii cu maşini căzute, fără frâne; şefi de la resurse umane care refuză să participe la abuzul unui director; agenţi de la evidenţă care se „bat” cu judecătorii pentru a asigura legalitatea deţinerii; purtători de cuvânt care fac faţă acuzaţiilor din presă; economişti care nu închid ochii la indicaţiile greşite.

Cred că fiecare dintre noi am comis acte de curaj şi nu greşim dacă vedem în colegul de lângă noi o persoană deosebită, capabilă să depăşească limite la care alţii nici nu se gândesc, dispusă să rişte atât de multe încât am putea să ne întrebăm dacă serviciul nostru nu are legătură cu pasiunea măcar la fel de mult cum are cu salariul.