Nu traiesc bine!

Un cititor intreaba, sau se intreaba retoric, incotro ne indreptam, noi, sistemul penitenciar. In afara presupunerilor, nimeni nu poate sa spuna cu exactitate care va fi mersul lucrurilor in viitorul mai mult sau mai putin indepartat. Un lucru e sigur insa, stramb cum este construita, lumea va avea inca multa vreme de-acum incolo nevoie de penitenciare si sarcina asta ingrata, de a carpi cum s-o putea mai bine, ceea ce nu poate societatea sa tina in frau, prin mecanismele si institutiile abilitate, ne revine tot noua, lucratorilor de penitenciare.

Asadar, nu suntem urmariti inca de spectrul somajului si asta este o certitudine. Ramane dilema sporurilor, ni le lasa, nu ni le lasa, pe toate, unele, niciunul?

Cu cateva luni bune in urma a inceput, pe neasteptate, marea vanatoare de vrajitoare impotriva tuturor bugetarilor. Unii au salarii prea mari (sporurile fiind de altfel dovada suprema a imoralitatii!), altii sunt incompetenti, altii sunt de prisos, altii sunt corupti, altii sunt pur si simplu. Campania asta, alimentata si intretinuta cu grija, ne-a transformat putin cate putin, intr-un soi de inamici publici, un fel de vampiri care secatuiesc visteria bietei tarisoare, lipsita de aparare.

Am realizat lucrul asta intr-o zi in care, in realitate fara nicio intentie ascunsa, cineva m-a intrebat cat castig la penitenciare. Si cu toate ca intrebarea nu era una de rea credinta, raspunsul meu, ezitant si timid oarecum, s-a lasat asteptat. Care va sa zica, pe dedesupt, degetul cu care m-au tot tintuit pe mine, functionarul, a lucrat in mintea mea si iata-ma rusinat aproape, pentru ca, o data pe luna, intind mana dupa fluturasul pe care, in marea lui generozitate, contribuabilul, mi-l inmaneaza totusi, batandu-mi in acelasi timp, apasat, obrazul.

Aaa, daca cel mai mare ministru ar fi aparut intr-o seara la televizor si mi-ar fi spus omeneste ca tara trece printr-o criza financiara de proportii si ca urmare trebuie sa strangem randurile, as fi fost dispus sa renunt, de patriot ce sunt, cel putin pentru o vreme, la un spor, la doua sau la mai multe sporuri. In marea lui intelepciune insa, cel mai mare ministru a gasit de cuviinta sa se propteasca prosteste pe toate ecranele si ranjind batjocoritor, sa ma anunte cu vie satisfactie ca "pusca si cureau lata, ce sporuri aveam odata!".

Habar n-am care au fost criteriile dupa care, la vremea respectiva, au fost gandite toate sporurile lucratorilor de penitenciare, cert este ca cineva le-a gandit, pornind de la ideea ca este un sector de activitate special si le-a aplicat in consecinta. Cum nu le-am inventat eu, cum n-am stat cu mana intinsa pe sub ferestrele guvernatilor, milogindu-ma la nesfarsit, cum nu bag mana in portofelul nimanui, cum salariul meu de lucrator de penitenciare nu este un salariu de nabab ( ba chiar dimpotriva!), cum am pretentia ca-mi fac datoria, trag linie, adun si constat ca sunt indreptatit sa pretind respect si consideratie pentru calitatea mea de lucrator de penitenciare!

Sunt magistrati a caror incompetenta am simti-o din plin, pe propria mea piele si gandul ca au dreptul sa emita inca judecati de "valoare" prin instantele patriei, imi provoaca frisoane. Sunt medici care conditioneaza actul medical, care dispretuiesc profund pacientii.

Sunt profesori nestiutori de carte, sunt politisti corupti pana in maduva oaselor, sunt militari fricosi si ingusti la minte, sunt diplomati incompetenti pana la lacrimi si sunt lucratori de penitenciare care traiesc in deplina "intelegere" cu cetatenii privati de libertate, pentru fapte similare. Dar a-i pune pe toti intr-o singura oala, a-i trata pe toti ca pe niste escroci ordinari care smecheresc populatia, mi se pare de-a dreptul prosteste.

Pentru ca nu meseria ii da valoare unui om ci omul da valoarea acelei meserii si atitudinea asta, de tanc prost care intarata cainele printre ulucile de la gard, este pe cat de infantila, pe atat de periculoasa!