Dilema veche - Ţara în care sănătatea mintală nu contează

Simple nevroze, aproape unicate în Europa

Doamna T. suferea de cinci-şase atacuri de panică pe zi. Una, două chema Salvarea să-i bage B-uri şi calciu-n venă. Ani de zile se controlase de toate cele, dar nici un medic nu acceptase să fie de acord cu ea, cum că suferă de o boală gravă. Pînă într-o zi cînd un endocrinolog a trimis-o la psihoterapie. Aşa a ajuns doamna T. la mine în cabinet. În fix 45 de minute formulase deja mai multe conflicte decît aş putea enumera eu aici. Le formulase doar, căci acestea rămîneau neauzite propriilor urechi ale doamnei T.

 

Pierduse capacitatea de a auzi ce rosteşte, fiind necesare răstălmăcirea mea şi refolmularea. Abia rostite în alt fel, acele conflicte au putut accede la auzul doamnei cu pricina. Povestea asta cu reformularea, interpretarea şi susţinerea a durat vreun an şi jumătate, cu două şedinţe pe săptămînă, căci doamna se zidise în conflicte, venite în „aici şi acum“ din vremuri imemoriale. Ca prin minune, atacurile de panică au cedat într-o zi.

 

Numai că doamna T. era atît de preocupată cu revolta faţă de acele conflicte proaspăt descoperite, încît nici nu a observat că simptomul pentru care ceruse o terapie dispăruse. Acum, nu o mai interesa să scape de atacuri, treaba era rezolvată, dar voia, în schimb, să dizolve, rînd pe rînd, şi conflictele care o împiedicau să aibă un trai bun în casă şi la muncă.

Doamna L. se aşeza în iminenţă de atac de panică tot de vreo şase ori pe zi. De opt luni făcea acelaşi lucru. Ajunsese la mine în cabinet la recomandarea unui ginecolog şi graţie soţului mult iubit, despre care spunea că e întruchiparea bărbatului ideal, fără de care nu ar putea trăi. O oarecare agorafobie o petrecea de cîte ori voia să iasă din casă, drept pentru care nu mai pleca nicăieri singură, mult iubitul trebuind să-i fie la dispoziţie zi lumină. Ceea ce se şi întîmpla.

 

După vreun an de terapie, ajunsese să dezidealizeze figura soţului în aşa măsură încît acum devenise furioasă pe ea însăşi, pe cît de proastă fusese cînd alesese să se mărite cu el, mult iubitul al cărui nume de familie refuzase să şi-l însuşească în mod oficial, cu toate că era căsătorită. Pînă-ntr-o zi cînd i-a ieşit porumbelul din gură: „Dacă n-aş mai avea atacuri, ce m-aş face cu atîta libertate?“. Frica de propria libertate o făcuse să se lege de soţ cu lanţurile grele ale atacurilor de panică şi ale agorafobiei, alipind aici o idealizare infantilă necesară unei perfecte înlănţuiri. Simptomul o ajutase să rămînă în interiorul căsniciei.

 

 

Cam în acest fel se prezintă majoritatea pacienţilor unui cabinet de psihoterapie. Un spectru larg de patologii nevrotice, ca desprinse din cărţile lui Freud de acum o sută de ani, formează clientela de bază a acestor cabinete. Alături de ele există şi patologiile de limită, cazuri grele ce necesită ani de muncă. Din nefericire, 99% dintre cei care solicită o terapie au trecut deja de cîteva ori prin cabinetele de psihiatrie şi vin îmbuibaţi cu luni şi chiar ani de tratamente medicamentoase care nu rezolvă, în cele din urmă, nimic.

 

Cazuri care, în primă instanţă, nu ar fi necesitat astfel de tratamente, care vizează doar eliminarea simptomului, şi niciodată a cauzei. Or, a viza doar simptomul înseamnă, de cele mai multe ori, remiterea lui şi transformarea într-un alt simptom, substitutiv. Astfel, circularitatea mersului la psihiatru, după buline, devine un cerc vicios. Refuzul psihiatrilor de a colabora cu psihoterapeuţii face ravagii în sănătatea mintală a pacienţilor.

 

În ceea ce mă priveşte, de fiecare dată cînd am decelat la pacienţii mei o patologie care necesita suport medicamentos, nu am ezitat să fac recomandarea către psihiatrie. Căci acesta este motivul pentru care mă ocup cu această „meserie imposibilă“ – vorba lui Freud – pentru a ajuta. Iar atunci cînd eu nu pot, psihiatrul poate face ceva. Interesant este că în majoritatea ţărilor europene, patologia nevrotică este aproape dispărută, cazurile limită fiind în creştere vertiginoasă.

 

Pacientul clasic din tratatele de psihanaliză este de întîlnit în societăţile arhaice, adică cele în care comunismul sau sistemele totalitare în general au condus timp îndelungat. Specialiştii francezi, de exemplu, se miră cînd aud că aici, la noi, ar putea studia nevrozele găsite în tratate, dar cu care ei nu au de-a face în cabinetele lor. Tăticul primordial – statul comunist – a conservat nevroza clasică, dar şi ea a început să capete, uşor, uşor, forme diverse, de cînd cu înaintarea în democraţie.

(continuarea articolului Ioanei Scoruş - aici)