În căutarea totemului pierdut

În epocile pe care noi le numim astăzi cu mare uşurinţă „primitive”, lideri (în principal religioşi sau războinici) ai societăţilor umane în formare impuneau legi şi cutume culturale care să repare sau să prevină anomalii sociale, biologice sau culturale.

 

De exemplu, legea totemului, dincolo de funcţia socială a sentimentului de apartenenţă la grup, era impusă în cadrul anumitor triburi cu scopul de a preveni relaţiile consanguine şi, implicit, de a împiedica diminuarea demografică a comunităţii.

 

Antropologilor le e greu să stabilească în ce măsură aceste reguli erau impuse conştient sau cât reprezentau ele reguli ale simţului comun. Cert este că seria de reguli culturale şi morale de la începuturile formelor de organizare socială au dus, fără doar şi poate, la evoluţia noastră ca specie.

În zilele noastre, legea „impozitului unic sau diferenţiat”, legea „ascultării telefoanelor”, legile „pe timp de criză”, „legea schengen”, legile pieţei „imobiliare” , "dezincriminarea incestului" şi exemplele pot continua la nesfârşit sunt legi care, teoretic, ar trebui să ne continue evoluţia începută de strămoşii noştri prin acele legi ale simţului comun.

Practic însă, lucrurile stau cu totul altfel. Grupuri de interese, lideri religioşi, mari miliardari, big brotheri autorizaţi sau neautorizaţi sunt cei care impun legi numai şi numai în favoarea lor.

Regulile financiare, penale, morale, chiar religioase, scrise şi nescrise devin adesea monopol al unui cerc restrâns de indivizi foarte abili. Nu se întâmplă doar în România. Se întâmplă cam peste tot în lume şi nu de ieri - de azi, ci de când ne-am... civilizat. Nu mai e nici măcar război rece. E războiul pervertirii mentale. Ne pervertim propria natură. Relaţia cu ceilalţi şi cu noi înşine.

Pactele dintre marile imperii şi marile religii, legile inchiziţiei, cruciadele, înţelegerile dintre împăraţi ipocriţi şi farisei, dintre clasele sociale şi feudele unora sau altora, dintre sindicate şi guverne, dintre servicii secrete şi „statele” pe care le „apără”, dintre trusturi de presă şi mari magnaţi, au fost, sunt şi vor fi , nu de puţine ori, surse de venit, de trădări şi de inspiraţie pentru literatura tuturor epocilor umane.

Una din frumoasele lecţii ale acestui blog este că noi, „administratorii”, nu suntem un „bloc comunist care acţionează în numele binelui suprem propovăduit de sindicatul A sau sindicatul B”. M-am distrat copios când unul dintre cititori, nemulţumit că unul din „proprietarii” blogului nu i-a publicat un comentariu, a afirmat că „luăm bani grei de la sindicate pentru ceea ce facem”.

 

Nu cădem de acord nici între noi cu privire la cât de permisivi (excesiv de permisivi adesea) sau de restrictivi ar trebui să fim cu privire la comentariile cititorilor. Ne uităm uneori virtualo-strabistic atunci când un comentariu care nu ar fi trebuit să fie publicat ajunge pe pagina de comentarii şi ne mai băgăm unii peste ceilalţi ca să reparăm câte o eroare.

Nu instituim ritualuri de iniţiere, nu ne scriem articolele în urma unor întâlniri oculte. Nu scriem la comandă. Singura noastră „poruncă” e libertatea de conştiinţă. Am mai spus că acest blog este rezultatul mai multor abordări – abordarea sindicalistă, abordarea filosofică, abordarea „problema zilei”, ş a m d

Nu am fost şi nu sunt membru de sindicat. Asta nu înseamnă că anulez rolul sindicatelor în negocierea legilor şi a regulilor după care funcţionează o instituţie, dimpotrivă, consider că au un rol deosebit de important. De asemenea, nimeni nu mă poate convinge că sindicatele nu sunt o idee „de stânga”. Nu că în România ar mai conta conceptele de „stânga” sau „dreapta”.

Negocierea unor drepturi trebuie să se realizeze pentru a apăra interesele angajaţilor. Sunt duşmanul derapajelor, al atitudinilor duplicitare ce pot exista la nivelul negocierilor, sunt împotriva negocierilor de culise, „reprizei a 3-a de negocieri” – aia din spatele uşilor închise sau de la terasele fără microfoane.

Colegilor mei sindicalişti de pe blog şi din afara lui (indiferent că sunt din SNLP sau din FSANP) le doresc înţelepciune, echilibru, tact, multă răbdare şi să nu uite că oamenii au aşteptări mari de la ei. Şi oamenii nu sunt absurzi. Dacă o solicitare e injustă sau dificil de negociat, ei pot înţelege asta. Ceea ce nu vor înţelege niciodată e măsura diferenţiată pentru situaţii similare. Şi lecţia asta ar trebui s-o învăţăm cu toţii: manageri, sindicalişti sau simpli angajaţi.

Lozinca „Yes, We Can!“ era sloganul mişcării fermierilor americani (United Farm Workers) si a fost preluat de multe dintre sindicatele si organizaţiile populare occidentale pentru a arăta rezultatele ce pot fi obţinute de un număr mare de oameni prin acţiuni colective. E o idee de „stânga”, dar care funcţionează în virtutea libertăţilor (cetăţeneşti, dacă vreţi) impuse cu sacrificii de visători cu picioarele pe pământ (nu e nicio contradicţie!), de oameni cu viziuni profund democratice. Sloganul "Yes, We Can!" a devenit ulterior unul din simbolurile campaniei electorale cu care Barack Obama a caştigat alegerile în Statele Unite.

Sistemul penitenciar românesc este polarizat şi aşa foarte mult: pază vs reeducare, unităţi vs. ANP, Administrativ vs. Secţie, Conducere vs. Pălmaşi, etc. Personal, recomand o abordare convergentă a luptei sindicale. Polarizarea sindicatelor nu ar face decât să devenim si mai slabi în faţa tendinţelor restrictive manifestate faţă de drepturile functionarilor publici din ANP.

P.S. Indiferent de data la care sărbătoriţi Sfintele Sărbători de Paşti, vă doresc tuturor Sărbători Fericite!