Fat frumos calare pe cal alb

Faptul ca Alin Popescu a luat decizia de a renunta la functia de lider de sindicat, in favoarea functiei de director, este dupa cum spuneam si ieri, cel putin surprinzator. Dezamagitor in orice caz, pentru membrii sindicatului. Pe de alta parte, intr-un sistem cu aproape 13.000 de angajati, n-ar trebui sa fie chiar asa o mare problema gasirea unui inlocuitor. Sau este?!

Dintre toate comentariile postate ieri, am ales unul anume. Odata pentru ca are in mare masura dreptate, al doilea pentru ca, dupa parerea mea, ne-am obisnuit ca altcineva sa se lupte pentru noi, fara noi. Ne-am obisnuit sa-l asteptam pe Fat Frumos, unul bogat si generos pe deasupra, care sa ne ia de nevasta si cu care sa traim fericiti pana la pensie. Realitatea este, din pacate, cu mult mai prozaica, in realitate avem probleme majore, care nu au neaparat legatura cu abilitatile si posibilitatile unui lider de sindicat.

Eu cred ca noi romanii traim intr-o mare iluzie. Este iluzia ca nimeni nu are dreptate in afara justificarilor si argumentarilor pe care noi le construim, ca oricine ne contrazice savarseste o mare nedreptate, si uite asa devenim brusc deranjati si atacam tot ce se poate ataca in speranta ca vinovatia pe care o aruncam asupra celorlalti ne va face sa ne simtim mai buni si mai bine, si poate chiar sa credem ca procedind astfel reusim sa schimbam ceva cu adevarat in Romania.

Si totusi, priviti la ceea ce am realizat noi romanii in 18 ani de zile! Am reusit sa generalizam o culpabilizare patologica in societatea romaneasca. Am reusit sa percepem totul doar prin prisma acuzatiilor, pe care ni le aducem unii altora pentru toate vinovatiile cu care judecam ceea ce se intampla cu noi. Am reusit sa ne situam pe o spirala descendenta, creata de o negativitate pe care am proiectat-o in speranta de a schimba ceva in societatea noastra.

Am reusit sa ne pacalim fugind de orice responsabilitate pentru ceea ce gandim, facandu-ne un stindard din schimbarea celorlalti pentru ca sa ne simtim mai bine cu noi insine. Am reusit sa ne construim o singuratate permanenta, straduindu-ne cu imbecilitate sa percepem doar ceea ce este rau, fara sa ne dam seama ca acest lucru ne defineste chiar sistemul nostru de gandire pe care-l vom trai cu adevarat.

Am reusit sa fim tematori, sa ne simtim vinovati, si sa credem ca suntem ultimii oameni de pe acest pamant care ar putea sa aiba pretentii de normalitate, sa devenim victime perfecte in circul romanesc, in care fiecare se plange ca numai el are dreptate.

Cam acesta este romanescul prezent pe care-l traim, si pentru care nu putem sa gasim scuze sau explicatii. Pentru ca multi dintre noi refuzam sa recunoastem aceste comportamente, multumindu-ne cu trairea chinuita a complexelor de inferioritate pe care le avem fata de alte popoare din vest, sau chiar acceptarea faptului ca suntem condamnati sa suferim.

Daca privim insa, fara panica si suficient de atenti la ceea ce am strins in inima si in mintea noastra in toti acesti ani, trebuie sa acceptam ca noi am facut toate acestea, ca noi am creat toata aceasta suferinta si am manifestat-o uneori chiar cu placere pentru a putea sa ne plangem singuri de mila, iar din pozitia victimei sa putem apoi ataca la randul nostru pe oricine si orice, traind astfel placerea bolnavicioasa de a ne gasi dusmani si tapi ispasitori care sa ne care vina noastra de a nu ne putea ierta noi pe noi insine.

Libertatea de sub aceasta apasatoare inchisoare a vinovatiilor si a tapilor ispasitori nu o putem cistiga decat prin iertarea care va intrerupe condamnarile noastre « justificate », pentru ca noi sa putem sa alegem binele chiar din raul cel mai rau, la fel cum acum alegem raul prin interpretarile pe care le facem, din orice.

Pentru ca viata pe care o traim este doar ceea ce noi am dat vietii, nimic mai putin sau mai mult nu se manifesta in Romania de azi. Oricat de mult am vrea noi sa ne schimbam, atita vreme cit nu invatam sa gandim altfel despre lume si despre viata, ramanem mai departe tulburati si blocati de suferinta unei supravietuiri strategice in care raul va avea intotdeauna o valoare mai mare decat binele.