Confuzia este in discutiile noastre publice aproape o metoda. Pentru un spectator calm, felul in care o dezbatere de idei se degradeaza la noi, pierzandu-si liniile directoare si agatandu-se de doua, trei fleacuri incidente, este o distractie curenta. Nimic nu e stringent pentru intelectualul bucurestean. El nu judeca pe probleme definite, ci pe oarecari dispozitii personale, lirice si confuze. In genere, de oriunde ar pleca, ii este foarte usor sa ajunga acolo unde are chef. Nicio problema nu este destul de stricta, pentru a-l opri sa evadeze.
De la o teorie de matematici superioare, va trece direct la schimbarea guvernului. Obisnuit, cultura noastra de fiecare zi este dominata de doua-trei idei nervoase, care bantuie o zi, o saptamana sau o luna prin reviste, cafenele si redactii, pana la uzare sau plictiseala... Calitatea ideilor bucurestene este de a fi nu numai nervoase, dar si exclusive. Ele nu rabda o trecere pe alt plan decat al lor...
Intr-un roman de Virginia Woolf, exista un personaj care, scriind biografia romantata a unui poet, face ca un intreg episod din viata acestuia sa se petreaca in insulele Hebride. "De ce Hebride? intreaba cineva. Poetul dumitale n-a fost niciodata acolo". "Stiu. Dar insulele Hebride imi plac foarte mult". Am impresia ca intelectualul roman are si el niste insule Hebride "care ii plac foarte mult" si pe care le plaseaza, dupa o geografie fantezista, unde se nimereste. "Polemica de idei" se face cu obsesii, nu cu adevaruri - si intre ele lupta este profund inegala. De aceea nici n-o incerc.
Marturisesc - am mai facut aceasta marturisire si cu alta ocazie - ca nu am niciun fel de simpatie politica si apropierea alegerilor ma pune in mare incurcatura, cat timp simt ca - vorba lui Caragiale - eu n-am cu cine vota. Am de asemenea rezervele mele (si nu sunt putine) cu privire la convingerile domnei Pippidi, cu privire la deciziile doamnei Macovei sau cu privire la abilitatile domnului Daniel Morar. Ma intreb, ca si dumneavoastra de altfel, in ce masura distinctiile sunt dictate de un anume context politic european. Dar asta nu ma impiedica sa citesc un articol pana la capat, sa fiu de acord (sau nu) cu ideile exprimate, asta nu ma determina sa anulez furibund, calitatile si dreptul la opinie al autorului.
Indiferent din ce parte am analiza lucrurile, pe fond, doamna Pippidi are dreptate, ne lipsesc valorile, ne carpim de la o zi la alta si carpa asta destramata nu ne mai ascunde de mult goliciunea. De-aia este intr-un fel caraghioasa, intristatoare altfel, convingerea celor rasplatiti cu functii inalte, ca dupa efortul de a fi momit, mintit, corupt, prostit, lingusit, nu mai este nevoie si de alte dovezi de pricepere.
Auzeam deunazi o discutie despre pretul alimentelor, despre subventionarea agriculturii si despre neputinta romaneasca de a absorbi fonduri, in lipsa unor proiecte viabile. Se comenta faptul ca, in patru ani, ministerul cu pricina a avut patru ministri si din sase in sase luni, directorii diferitelor sucursale au fost schimbati si numiti dupa tot felul de cumetrii politice. Obiceiul romanesc de a impana administratia, in dauna unor specialisti autentici, cu tot felul de figuranti politici, ne costa enorm si pretul il plateste, cu dobanda, pana la ultima centima, fiecare dintre noi.
Tot politic a fost si intreg parcursul sistemului nostru penitenciar. Este inca. Drept urmare pot sa-mi imaginez fara nicio greutate felul in care PNL-istii de astazi vor deveni PDL-istii sau PSD-istii de maine, pot sa-mi imaginez viitoarele prietesuguri, vitoarele 'concursuri' de imprejurari in virtutea carora alti argati vor fi ridicati la rang de nobil. Obiceiurile proaste sunt insa incastrate in piele si oricat de mare le-ar fi rangul, n-ai cum sa te prefaci ca nu vezi cum continua ei sa se scobeasca in nas, cum se sterg cu fata de masa la gura.
8 comentarii:
Despre Evanghelistii Alinei Mungiu-Pippidi
Adrian Papahagi
La începutul acestei luni a fost pusa în scena la Iasi, cu mare tam-tam, piesa Evanghelistii a Alinei Mungiu-Pippidi. Piesa si montarea ei au suscitat fara întârziere proteste ale lumii crestine din România, începând cu Patriarhul Teoctist si Monseniorul Robu, care au acuzat-o de blasfemie. Se pare ca multi actori au refuzat sa joace în aceasta piesa scrisa în 1992, oripilati de amploarea blasfemului. Cu toata îndelunga reticenta a lumii teatrale, Evanghelistii a fost totusi premiata în 1993 de UNITER si publicata de Unitext, editura acesteia, într-un volum colectiv în 1993 1 , în 1997 2 si într-un volum în limba franceza intitulat Après la censure, pe care nu l-am vazut. Referintele mele vor fi la editia din 1997.
Trebuie spus de la bun început ca nu contest dreptul nimanui de a scrie si publica orice. Literatura si scena contemporana sunt dominate de pornografi, lipsiti total de talent pe deasupra. Câta vreme literele românesti vor produce în principal agramati obsedati sexual, stau însa linistit. De temut sunt doar canaliile de geniu, nu trepadusii!
Totusi, Alina Mungiu este una din personalitatile vizibile, poli-premiate si arhi-promovate din România, bucurându-se de o larga audienta. Mi-am calcat asadar pe inima si am citit Evanghelistii, înfiorându-ma la fiecare pagina de violenta urii anticrestine a autoarei. Piesa este pusa sub semnul unui citat din Cioran, în care filozoful considera istoria Bisericii lui Hristos ca o „aventura infama“. Si pentru Mungiu Evangheliile sunt un „instrument de cucerire“ (scena IV, p. 69), Apostolul Pavel e „un fanatic care cauta sa ademeneasca oamenii în sânul unei noi secte“ (scena III, p. 65), iar istoria Bisericii e o lunga suferinta impusa umanitatii pentru o „parabola proasta“. Citita în aceasta cheie de un autor care în mod evident nu are acces la sacru si calca în picioare tainele ce le-ntâlneste, Evangheliile nu sunt un text inspirat, ci o istorie aberanta, plina de contradictii, fapt pe care Mungiu îl explica într-un mod surprinzator în piesa.
Iata pe scurt intriga acesteia: Pavel, un sectant evreu, îi comanda sofistului Cherintos din Antiohia, undeva în deceniul sapte al erei crestine, o lucrare despre viata unui prooroc evreu. Cherintos le cere discipolilor sai, Ioan, Luca, Marcu si Matei sa redacteze fiecare aceasta istorie dupa relatarile Povestitorului care-l însoteste pe Pavel, si care se va dovedi a fi Isus. În timpul redactarii, Isus profita de sejurul sau în Antiohia spre a se îndragosti de ibovnica lui Cherintos, Elena, un fel de vestala-curtezana. Desi au retineri fata de Pavel, sofistul si elevii sai produc textele cerute. În Antiohia apare episodic si Petru, care-l acuza pe Pavel ca l-a confiscat pe Învatatorul lor. În fine, când cele patru texte sunt terminate, Pavel organizeaza o ultima cina, în care îi otraveste pe toti cei de fata, cu exceptia lui Isus. Isus sufera mai ales de pierderea amantei Elena, dar, dupa un schimb de replici, Pavel îi scurteaza suferinta înfigându-i pumnalul în spate. Pavel pleaca cu evangheliile pline de minciuni; cum toti sunt morti, nimeni nu-l va putea da în vileag si-si va putea pune în aplicare visul de marire. Isus învie si o ia în brate pe amanta sa moarta, parafrazând cuvintele de pe cruce: „Asta seara vei fi cu mine în Rai“… unde probabil vor continua sa faca dragoste.
Vedem asadar ca Alina Mungiu se ia la trânta cu Biserica si cu traditia evanghelica si apostolica, nu cu blândul Isus! Umanizat pâna la dezdumnezeire, Hristos este un omulet las, care a fugit de rastignire (în locul lui a fost rastignit Barabas), primind si punga cu arginti oferita de Iuda. El nu face minuni, iar când vrea sa-l recâstige pe Petru se foloseste de un tertip pentru a merge pe apa. Principala calitate a acestui profet „putin ratacit“ (scena II, p. 63) este dragostea, cuvânt interpretat dupa puterile autoarei. Citit în cheie sexuala, Fiul Omului e pe placul lui Mungiu: el se îndragosteste de Elena, asa cum fusese amantul Mariei Magdalena (aici Mungiu îl devanseaza pe Dan Brown). Într-adevar, una din obsesiile autoarei, exprimata într-un limbaj elevat, este daca personajul masculin „a avut- o“ pe cutare femeie (scena I, p. 57; scena II, p. 60, etc.). Ei bine, Isus „le-a avut“ pe amândoua!
În piesa infamanta a Alinei Mungiu, totul se transforma în ceea ce preocupa cel mai mult lumea noastra deicida: sexul si puterea. Evangheliile sunt scrise de cei patru discipoli pentru a-i permite lui Pavel sa-si creeze o organizatie puternica si hegemonica. Dupa cum realizeaza iubareata Elena, „pentru fiecare cuvânt pe care Ioan îl mâzgaleste acolo dupa chef, fanaticii vor taia capete si vor rastigni oameni“ (sc. III, p. 65). Cum nimic din ce scrie în Evanghelii nu e adevarat, ci totul e o nascocire propagandistica, tainele sunt balacarite de Mungiu într-un mod abject. De pilda, Ioan ne spune, în scena II, ca „tocmai îl împerechez pe Dumnezeu cu o fecioara maritata“; în scena VI aflam ca Fecioara Maria a fost „o târfa“.
Scena VI este un bun exemplu al talentului Alinei Mungiu: stil sforaitor, ca o sedinta de partid, sloganuri stângiste de genul „ordinea pe care vrei s-o instaurezi este pur masculina, nu are nimic femeiesc în ea“! Se vede din prima clipa teza, personajele n-au nici o adâncime. Totul e slogan, când nu e agramatism („ziloti“ în loc de „zeloti“, p. 58, „groteasca“, p. 80), anacronism (Pavel e un „calugar“, p. 93; discipolii înjura cu „la dracu“, p. 68, vorbesc de „biserici“, p. 71 si fac „seminar“, p. 69) sau nonsens (piesa se întâmpla în anii 60-70, când un Crist sexagenar e cu gândul la sex, iar Pavel, care la vremea aceea era la Roma sau murise deja, se plimba prin Orientul Mijlociu). Spatiul scurt si dezgustul nu-mi permit sa insist mai mult asupra piesei. Din cronici aflu ca punerea în scena a îngrosat pornografia deja existenta: în scena V, Elena îi saruta picioarele lui Isus, dar didascaliile ne spun ca „nu e un sarut umil, ci unul rafinat, sexual. […] Sarutarile urca mai sus de genunchi, parul ei le ascunde.“ Era de asteptat ca textul impertinent si punerea în scena si mai jegoasa, si mai batjocoritoare sa stârneasca entuziasmul publicului. Treaba lor.
Fiecare este liber sa scrie ce vrea, sa vada ce vrea, sa gândeasca ce vrea. În ochii mei si, banuiesc, ai oricarui crestin, piesa Evanghelistii o descalifica definitiv pe Alina Mungiu. Ea ne demonstreaza ca noua generatie de umanisti si dreptomisti sunt mai înraiti decât vechii comunisti ca Iliescu, care macar de ochii lumii se duc la biserica de Pasti si-si fac cruce. Când trupele de desant ale ofensivei anticrestine vor fi cucerit toate gazetele, televiziunile, universitatile, va fi prea târziu sa ne mai plângem. Dar ascensiunea Alinelor Mungiu poate înca sa fie oprita de cei 90% de crestini catolici, greco-catolici sau ortodocsi din aceasta tara, pentru care texte ca Evanghelistii sunt mai mult decât o înjuratura de mama. Pâna atunci, îmi spun în gândul meu: „Slava îndelung rabdarii Tale, Doamne“.
1 Matei Visniec, Angajare de clovn, Alina Mungiu, Evanghelistii, Bucuresti: Unitext, 1993.
2 Alina Mungiu-Pippidi, Moartea lui Ariel, Bucuresti: Unitext, 1997. Piesa „Evanghelistii“, pp. 53-95.
Articolul de mai sus a aparut in 2005. Am postat articolul ca sa vedeti ce e in capul si in sufletul doamnei Pippidi.
Ai publicat articolul ca sa ne arati ce e in capul tau sau mai degraba ce nu e.
Buna seara. Am avut ceva probleme tehnice si am pierdut unul dintre comentariile postate azi la prima ora de sebastian.
Nu conteaza, era redundant. Se vorbea in acel comentariu de faptul ca toate teoriile si textele "ascund" ideea centrala, simbolul, eticheta, luminand-o doar atat cat sa capteze, fara sa "orbeasca" cititorul, comentatorul sau bloggerul.
E o tehnica de manipulare clasica, nu stiu daca doamna Mungiu a folosit-o sau nu, dar in articolul dansei ar trebui sa vedem ceea ce e bun, fara sa vorbim de faptul ca in "Evenghelisti" exista sau nu exista ceva bun.
Pentru ca nu despre "evanghelisti" era vorba.
Daca cineva ma injura de mama, nu mai stau sa analizez cu el natura umana si nu merg sa fac impreuna cu el curatenie morala. Daca cineva lezeaza ceea ce au am mai sfant, imi este greu sa apreciez banalitatile ulterioare pe care le debiteaza. Nu am sa ma mai refer la domna Pippidi. Am postat articolul despre piesa ei pentru ca erau unii cititori care tot intrebau ce-i cu piesa aia. Sunt de acord ca ar trebui sa ne referim la ceea ce a scris persoana, nu ea, dar ia daceti voi un exercitiu si imaginati-va ca domnul Chiuariu, domnul Iosif sau altii pe care i-am tot criticat noi, ar scrie un articol. Am fi chiar atat de interesati de ceea ce au scris sau i-am anula din start pentru ca nu au autoritatea morala de a mai ne mai trezi interesul cu parerile dumnealor rasuflate? Doar un necrestin nu se cutremura la ceea ce a debitat doamna Pippidi. Si voi faceti pe democratii si pe interesatii de moralitate politica. E importanta lupta politica, e importanta moralitatea in politica, dar cine face curatenie? Cea care emite blasfemii cu nonsalanta? Ma simt murdar si pentru ca i-am dat atata importanta. Va rog sa ma iertati. Mi-a placut sa discut cu dvs. pe blog. Pana acum.
Doamna Pippidi nu este "huligan". Daca va aduceti aminte, "huliganii" au murit pentru libertatea noastra si au ingenunchiat spunand "Tatal nostru". Ei sunt pomeniti in bisericile crestine ca niste martiri ai neamului si ai Lui Hristos. Doar pentru ca cineva emite niste idei care provoaca dispute, nu inseamna ca este "huligan".
Dupa ce ai scris asemenea blasfemii nu mai pot sa cred in curatenia morala a persoanei care vrea sa lupte pentru O ROMANIE CURATA,aceasta lupta este mai mult decit necesara dar pentru cea mai mica sansa de izbinda lupta pentru o Romanie curata trebuie dusa de niste oameni moralmente curati si sinceri nu de blasfemiatori,rugaciunea ca sa ajute trebuie sa devina o stare de spirit ,nu o recitare din virful buzelor a unor poezii .
Trimiteți un comentariu