Confuzia este in discutiile noastre publice aproape o metoda. Pentru un spectator calm, felul in care o dezbatere de idei se degradeaza la noi, pierzandu-si liniile directoare si agatandu-se de doua, trei fleacuri incidente, este o distractie curenta. Nimic nu e stringent pentru intelectualul bucurestean. El nu judeca pe probleme definite, ci pe oarecari dispozitii personale, lirice si confuze. In genere, de oriunde ar pleca, ii este foarte usor sa ajunga acolo unde are chef. Nicio problema nu este destul de stricta, pentru a-l opri sa evadeze.
De la o teorie de matematici superioare, va trece direct la schimbarea guvernului. Obisnuit, cultura noastra de fiecare zi este dominata de doua-trei idei nervoase, care bantuie o zi, o saptamana sau o luna prin reviste, cafenele si redactii, pana la uzare sau plictiseala... Calitatea ideilor bucurestene este de a fi nu numai nervoase, dar si exclusive. Ele nu rabda o trecere pe alt plan decat al lor...
Intr-un roman de Virginia Woolf, exista un personaj care, scriind biografia romantata a unui poet, face ca un intreg episod din viata acestuia sa se petreaca in insulele Hebride. "De ce Hebride? intreaba cineva. Poetul dumitale n-a fost niciodata acolo". "Stiu. Dar insulele Hebride imi plac foarte mult". Am impresia ca intelectualul roman are si el niste insule Hebride "care ii plac foarte mult" si pe care le plaseaza, dupa o geografie fantezista, unde se nimereste. "Polemica de idei" se face cu obsesii, nu cu adevaruri - si intre ele lupta este profund inegala. De aceea nici n-o incerc.
Marturisesc - am mai facut aceasta marturisire si cu alta ocazie - ca nu am niciun fel de simpatie politica si apropierea alegerilor ma pune in mare incurcatura, cat timp simt ca - vorba lui Caragiale - eu n-am cu cine vota. Am de asemenea rezervele mele (si nu sunt putine) cu privire la convingerile domnei Pippidi, cu privire la deciziile doamnei Macovei sau cu privire la abilitatile domnului Daniel Morar. Ma intreb, ca si dumneavoastra de altfel, in ce masura distinctiile sunt dictate de un anume context politic european. Dar asta nu ma impiedica sa citesc un articol pana la capat, sa fiu de acord (sau nu) cu ideile exprimate, asta nu ma determina sa anulez furibund, calitatile si dreptul la opinie al autorului.
Indiferent din ce parte am analiza lucrurile, pe fond, doamna Pippidi are dreptate, ne lipsesc valorile, ne carpim de la o zi la alta si carpa asta destramata nu ne mai ascunde de mult goliciunea. De-aia este intr-un fel caraghioasa, intristatoare altfel, convingerea celor rasplatiti cu functii inalte, ca dupa efortul de a fi momit, mintit, corupt, prostit, lingusit, nu mai este nevoie si de alte dovezi de pricepere.
Auzeam deunazi o discutie despre pretul alimentelor, despre subventionarea agriculturii si despre neputinta romaneasca de a absorbi fonduri, in lipsa unor proiecte viabile. Se comenta faptul ca, in patru ani, ministerul cu pricina a avut patru ministri si din sase in sase luni, directorii diferitelor sucursale au fost schimbati si numiti dupa tot felul de cumetrii politice. Obiceiul romanesc de a impana administratia, in dauna unor specialisti autentici, cu tot felul de figuranti politici, ne costa enorm si pretul il plateste, cu dobanda, pana la ultima centima, fiecare dintre noi.
Tot politic a fost si intreg parcursul sistemului nostru penitenciar. Este inca. Drept urmare pot sa-mi imaginez fara nicio greutate felul in care PNL-istii de astazi vor deveni PDL-istii sau PSD-istii de maine, pot sa-mi imaginez viitoarele prietesuguri, vitoarele 'concursuri' de imprejurari in virtutea carora alti argati vor fi ridicati la rang de nobil. Obiceiurile proaste sunt insa incastrate in piele si oricat de mare le-ar fi rangul, n-ai cum sa te prefaci ca nu vezi cum continua ei sa se scobeasca in nas, cum se sterg cu fata de masa la gura.
