Articolul meu despre solutii a extras dintre miile de vizitatori anonimi doua nume : Adrian Lorentz si Ion Andrei.
Primul a ales calea asta pentru a-si exprima public dezacordul.
Nimic imputabil in decizia asta daca si-ar fi exprimat-o simplu, intr-o singura propozitie de genul "nu ma intereseaza blogul vostru" sau "nu doresc sa particip la dezbaterea voastra".
Dar nu, Dl Adrian Lorentz a decis sa impuste doi iepuri dintr-o singura lovitura. Pe de o parte, s-a folosit totusi de prilej pentru a-si expune pe indelete ideile, iar pe de alta parte, rostindu-si cu atata emfaza numele, si-o fi imaginat ca va culege mult ravnita bataie pe umar, dublata eventual de vreo avansare, vreo prima, orice!
La polul opus, Dl Ion Andrei isi declara identitatea fara sa ceara nimic in schimb, constient ca in aceste circumstante a-ti rosti numele poate atrage consecinte dintre cele mai neplacute.
Spre deosebire de Dl Lorentz, care spera sa castige (si de ce n-ar face-o de vreme ce are in jur atatea exemple?!) avantaje fara niciun efort, Dl Ion Andrei crede ca "drepturile se castiga, nu cad din cer".
Asadar, cum sa asezi la aceeasi caruta doua atitudini diametral opuse, mai ales ca prima categorie este mult mai bine reprezentata si mai bine echipata decat cea de a doua, cum sa tragi nadejde ca perechea asta va alerga la un semn in aceeasi directie cu la fel de multa responsabilitate si convingere?!
Pe buna dreptate Dl Lorentz se felicita pentru alegere, pe buna dreptate este cand uimit cand aproape amuzat de prostia (chiar daca domnia sa o denumeste politicos naivitate) de a te pune impotriva curentului, cand in fond tot ceea ce ti se cere este sa te balacesti linistit in balta asta puturoasa dar suficient de calduta.
Daca eu mi-as propune, cu puterile mele limitate de om, sa schimb mentalitatea in sistemul penitenciar romanesc, este evident ca n-as reusi oricat de mare ar fi dorinta sau efortul depus. Daca, impreuna cu alti trei sau zece sau 50 de oameni, as incerca sa schimb mentalitatea in sistemul penitenciar, este de presupus ca as avea ceva mai mult succes, dar si asa, oricat de mare ar fi dorinta sau efortul, probabilitatea de a reusi in totalitate ramane mai degraba o iluzie.
"Sistemul penitenciar este unul ierarhic!" tine sa-mi reaminteasca didactic DL Lorentz , care nu ca n-ar avea in adancul sufletului propriile nemultumiri sau n-ar simti nevoia sa fie luat in calcul, dar a invatat intre timp ca este mult mai comod sa i se supuna "sefului", indiferent de circumstante.
Ceea ce face seful, in primul rand, este sa imprime un anume cadru relational. Daca este un om deschis si inteligent, subalternii se relaxeaza si ca la un semn calitatile lor ies la iveala. Daca, dimpotriva, isi foloseste puterea pentru a-si haitui subalternii, aceiasi oameni se transforma aproape instantaneu, si din frica si lasitate tot ce e rau si urat in ei iese la suprafata.
Da, sistemul penitenciar este un sistem ierarhic, dar si Germania nazista a fost un sistem ierarhic. Si Romania comunista a fost un sistem ierarhic si niciodata sefii n-au dus deciziile lor aberante pana la capat cu propriile maini. Intotdeauna subalternii au fost cei care au materializat, fie chiar si cu parere e rau!, cele mai nedrepte sau cele mai anormale decizii. Ca urmare, fiecare angajat are contributia lui, si oricat de mari ar fi ochelarii de cal cu care obisnuim sa ne amortim constiinta, dincolo de marginea lor protectoare exista o realitate la care contribuim intotdeauna!
Frica are un rol esential in relatiile ierarhice, frica vine din necunoastere, vine din educatie, din lipsa de incredere in propriile forte. Evident, am incercat de-a lungul existentei mele senzatia asta si de fiecare data cand am simtit-o venind, am intampinat-o cu aducerea aminte a faptului ca in realitate "seful" nu este stapanul meu, nu este mai ales un soi de semizeu pogorat prin cine stie ce minune pe pamant.
Cand "seful" asta infricosator se imbatoseaza caraghios, cand se lasa el falos pe spate sau cand bate apocaliptic cu pumnul in masa, ma gandesc mai degraba cu mila, la stanjenitoarele lui dureri de burta, la batatura care-i pulseaza in pantof, la conflictele lui casnice, la restul de friptura dintre dinti. Si brusc semizeul se prabuseste penibil, iar din gramada de moloz se aude vag chitaitul unui mic animal preistoric.
Nu, noi nu ne putem schimba mentalitatea la comanda, n-o putem schimba dintr-o data nici daca, presupunand prin absurd, ne-am dori cu totii schimbarea asta. Pentru ca primul si cel mai greu pas se face intotdeauna de unul singur, se face la sfarsitul fiecarei zile, cand te hotarasti sa-ti pui intrebarea si incepi, in sfarsit, sa nu mai ocolesti raspunsul.
Acest blog, oricat ar parea de putin probabil, poate avea un rol important!
Am mai spus ca atunci cand scriu un articol nu ma anima razbunarea - chiar daca mi-l pot imagina cu usurinta pe "sef" rontaind isteric din colturile biroului lui de mucava! - ceea ce ma anima este dorinta de a ne putea exprima, de a ne auzi in sfarsit unul pe celalalt, cu toate bunele si cu toate relele noastre.
Trebuie sa subliniez faptul ca nu din lasitate am decis, noi autorii acestui blog, sa nu ne declaram identitatea, dincolo de faptul ca, cel putin la un anumit nivel, identitatea noastra este foarte bine cunoscuta. Am gandit aceasta constructie ca pe un exercitiu de comunicare, ca pe un antrenament. La prima vedere poate parea o copilarie; in realitate, acest blog poate indeplini rolul de oglinda, o oglinda limpede in care ne putem vedea si aprecia la justa noastra valoare.
La varf, cu toata incrancenarea si masinatiunile tenebroase de care se agata actuala echipa (as denumi-o mai degraba banda decat echipa) schimbarea se va produce poate mai repede decat ne imaginam. Cum este greu de crezut ca viitoarea echipa, oricat s-ar stradui, ar putea fi la fel de incapabila, este de asteptat sa avem parte de un cadru ceva mai normal de lucru.
Dar de ce sa asteptam la nesfarsit, rugandu-ne eventual la cel de sus (ministru in cazul nostru, pentru ca Cel de Sus ma indoiesc ca-si pierde vremea cu atata prostie!) sa-si pogoare ochii si aspra umilului nostru asezamant si sa ne faca totusi favoarea de a evalua corect prestatia lamentabila a unor personaje care, dincolo de faptul ca incalca cu dezinvoltura legea, nu au niciun fel de abilitati de conducator?!
De ce sa visam sau sa mizam pe virtuale calitati de conducator cand, indiferent de priceperea (sau nepriceperea!) acestuia, in realitate am avut, avem si vom avea intotdeauna drepturi egale, avem mai ales dreptul de a ne implica si de a decide ?!
Dreptul asta nu ni se acorda prin mila sau prin bunavointa cuiva, dreptul asta este dat prin legea statului si prin legea bunului simt.
Citeam intr-o zi in ziar despre singurul caz de coruptie inregistrat in ultimii zece ani intr-o tara nordica. Un functionar ministerial, dupa ce participase la o licitatie incheiata altfel fara repros, avusese slabiciunea de a accepta o invitatie turistica alaturi de reprezentanti ai companiei castigatoare.
Desi excursia a fost platita integral de catre functionarul cu pricina, desi el nu a avut nici cel mai mic avantaj material din toata povestea asta, "cazul" a ajuns pana la Curtea Suprema, unde impricinatul a fost condamnat la plata unei amenzi penale.
Decizia judecatorilor a fost motivata de convingerea ca slabiciunea unui functionar de a accepta genul acesta de prietesug poate stirbi increderea populatiei in integritatea autoritatii.
Va imaginati ca la poporul asta, cinstea si corectitudinea s-au transmis genetic?
Va imaginati ca respectul pentru bunul public, pentru drepturile cetatenilor a cazut, vorba Dlui Ion Andrei. "din cer"?!
Va imaginati ca n-au inceput si ei intr-o zi de undeva, cu greutate multa, cu neincredere, cu esecuri dar cu ambitia si convingerea ca trebuie sa inceapa?!
Primul a ales calea asta pentru a-si exprima public dezacordul.
Nimic imputabil in decizia asta daca si-ar fi exprimat-o simplu, intr-o singura propozitie de genul "nu ma intereseaza blogul vostru" sau "nu doresc sa particip la dezbaterea voastra".
Dar nu, Dl Adrian Lorentz a decis sa impuste doi iepuri dintr-o singura lovitura. Pe de o parte, s-a folosit totusi de prilej pentru a-si expune pe indelete ideile, iar pe de alta parte, rostindu-si cu atata emfaza numele, si-o fi imaginat ca va culege mult ravnita bataie pe umar, dublata eventual de vreo avansare, vreo prima, orice!
La polul opus, Dl Ion Andrei isi declara identitatea fara sa ceara nimic in schimb, constient ca in aceste circumstante a-ti rosti numele poate atrage consecinte dintre cele mai neplacute.
Spre deosebire de Dl Lorentz, care spera sa castige (si de ce n-ar face-o de vreme ce are in jur atatea exemple?!) avantaje fara niciun efort, Dl Ion Andrei crede ca "drepturile se castiga, nu cad din cer".
Asadar, cum sa asezi la aceeasi caruta doua atitudini diametral opuse, mai ales ca prima categorie este mult mai bine reprezentata si mai bine echipata decat cea de a doua, cum sa tragi nadejde ca perechea asta va alerga la un semn in aceeasi directie cu la fel de multa responsabilitate si convingere?!
Pe buna dreptate Dl Lorentz se felicita pentru alegere, pe buna dreptate este cand uimit cand aproape amuzat de prostia (chiar daca domnia sa o denumeste politicos naivitate) de a te pune impotriva curentului, cand in fond tot ceea ce ti se cere este sa te balacesti linistit in balta asta puturoasa dar suficient de calduta.
Daca eu mi-as propune, cu puterile mele limitate de om, sa schimb mentalitatea in sistemul penitenciar romanesc, este evident ca n-as reusi oricat de mare ar fi dorinta sau efortul depus. Daca, impreuna cu alti trei sau zece sau 50 de oameni, as incerca sa schimb mentalitatea in sistemul penitenciar, este de presupus ca as avea ceva mai mult succes, dar si asa, oricat de mare ar fi dorinta sau efortul, probabilitatea de a reusi in totalitate ramane mai degraba o iluzie.
"Sistemul penitenciar este unul ierarhic!" tine sa-mi reaminteasca didactic DL Lorentz , care nu ca n-ar avea in adancul sufletului propriile nemultumiri sau n-ar simti nevoia sa fie luat in calcul, dar a invatat intre timp ca este mult mai comod sa i se supuna "sefului", indiferent de circumstante.
Ceea ce face seful, in primul rand, este sa imprime un anume cadru relational. Daca este un om deschis si inteligent, subalternii se relaxeaza si ca la un semn calitatile lor ies la iveala. Daca, dimpotriva, isi foloseste puterea pentru a-si haitui subalternii, aceiasi oameni se transforma aproape instantaneu, si din frica si lasitate tot ce e rau si urat in ei iese la suprafata.
Da, sistemul penitenciar este un sistem ierarhic, dar si Germania nazista a fost un sistem ierarhic. Si Romania comunista a fost un sistem ierarhic si niciodata sefii n-au dus deciziile lor aberante pana la capat cu propriile maini. Intotdeauna subalternii au fost cei care au materializat, fie chiar si cu parere e rau!, cele mai nedrepte sau cele mai anormale decizii. Ca urmare, fiecare angajat are contributia lui, si oricat de mari ar fi ochelarii de cal cu care obisnuim sa ne amortim constiinta, dincolo de marginea lor protectoare exista o realitate la care contribuim intotdeauna!
Frica are un rol esential in relatiile ierarhice, frica vine din necunoastere, vine din educatie, din lipsa de incredere in propriile forte. Evident, am incercat de-a lungul existentei mele senzatia asta si de fiecare data cand am simtit-o venind, am intampinat-o cu aducerea aminte a faptului ca in realitate "seful" nu este stapanul meu, nu este mai ales un soi de semizeu pogorat prin cine stie ce minune pe pamant.
Cand "seful" asta infricosator se imbatoseaza caraghios, cand se lasa el falos pe spate sau cand bate apocaliptic cu pumnul in masa, ma gandesc mai degraba cu mila, la stanjenitoarele lui dureri de burta, la batatura care-i pulseaza in pantof, la conflictele lui casnice, la restul de friptura dintre dinti. Si brusc semizeul se prabuseste penibil, iar din gramada de moloz se aude vag chitaitul unui mic animal preistoric.
Nu, noi nu ne putem schimba mentalitatea la comanda, n-o putem schimba dintr-o data nici daca, presupunand prin absurd, ne-am dori cu totii schimbarea asta. Pentru ca primul si cel mai greu pas se face intotdeauna de unul singur, se face la sfarsitul fiecarei zile, cand te hotarasti sa-ti pui intrebarea si incepi, in sfarsit, sa nu mai ocolesti raspunsul.
Acest blog, oricat ar parea de putin probabil, poate avea un rol important!
Am mai spus ca atunci cand scriu un articol nu ma anima razbunarea - chiar daca mi-l pot imagina cu usurinta pe "sef" rontaind isteric din colturile biroului lui de mucava! - ceea ce ma anima este dorinta de a ne putea exprima, de a ne auzi in sfarsit unul pe celalalt, cu toate bunele si cu toate relele noastre.
Trebuie sa subliniez faptul ca nu din lasitate am decis, noi autorii acestui blog, sa nu ne declaram identitatea, dincolo de faptul ca, cel putin la un anumit nivel, identitatea noastra este foarte bine cunoscuta. Am gandit aceasta constructie ca pe un exercitiu de comunicare, ca pe un antrenament. La prima vedere poate parea o copilarie; in realitate, acest blog poate indeplini rolul de oglinda, o oglinda limpede in care ne putem vedea si aprecia la justa noastra valoare.
La varf, cu toata incrancenarea si masinatiunile tenebroase de care se agata actuala echipa (as denumi-o mai degraba banda decat echipa) schimbarea se va produce poate mai repede decat ne imaginam. Cum este greu de crezut ca viitoarea echipa, oricat s-ar stradui, ar putea fi la fel de incapabila, este de asteptat sa avem parte de un cadru ceva mai normal de lucru.
Dar de ce sa asteptam la nesfarsit, rugandu-ne eventual la cel de sus (ministru in cazul nostru, pentru ca Cel de Sus ma indoiesc ca-si pierde vremea cu atata prostie!) sa-si pogoare ochii si aspra umilului nostru asezamant si sa ne faca totusi favoarea de a evalua corect prestatia lamentabila a unor personaje care, dincolo de faptul ca incalca cu dezinvoltura legea, nu au niciun fel de abilitati de conducator?!
De ce sa visam sau sa mizam pe virtuale calitati de conducator cand, indiferent de priceperea (sau nepriceperea!) acestuia, in realitate am avut, avem si vom avea intotdeauna drepturi egale, avem mai ales dreptul de a ne implica si de a decide ?!
Dreptul asta nu ni se acorda prin mila sau prin bunavointa cuiva, dreptul asta este dat prin legea statului si prin legea bunului simt.
Citeam intr-o zi in ziar despre singurul caz de coruptie inregistrat in ultimii zece ani intr-o tara nordica. Un functionar ministerial, dupa ce participase la o licitatie incheiata altfel fara repros, avusese slabiciunea de a accepta o invitatie turistica alaturi de reprezentanti ai companiei castigatoare.
Desi excursia a fost platita integral de catre functionarul cu pricina, desi el nu a avut nici cel mai mic avantaj material din toata povestea asta, "cazul" a ajuns pana la Curtea Suprema, unde impricinatul a fost condamnat la plata unei amenzi penale.
Decizia judecatorilor a fost motivata de convingerea ca slabiciunea unui functionar de a accepta genul acesta de prietesug poate stirbi increderea populatiei in integritatea autoritatii.
Va imaginati ca la poporul asta, cinstea si corectitudinea s-au transmis genetic?
Va imaginati ca respectul pentru bunul public, pentru drepturile cetatenilor a cazut, vorba Dlui Ion Andrei. "din cer"?!
Va imaginati ca n-au inceput si ei intr-o zi de undeva, cu greutate multa, cu neincredere, cu esecuri dar cu ambitia si convingerea ca trebuie sa inceapa?!
2 comentarii:
Sunt convinsa ca dl. Adrian Lorentz stie si cum sa filtreze pe clientul de e-mail mesajele venite de la dvs., si are si posibilitatea, fata de un user obisnuit, sa instaleze un software antispam cu filtru corespunzator. Ati interpretat corect interventia dumnealui ca pe un mesaj trimis cu intentie, deci este corecta amendarea, desi am, deasemenea, convingerea ca nu a scris la "comanda" nimanui. Pur si simpu asa percepe domnia sa demersul acestui blog, ceea ce mi se pare intr-adevar trist... De ce trist? Tocmai fiindca este unul din ofiterii de cariera care nu au urmat scoala de militie si care, strict la nivelul lui, chiar ia atitudine. Deci nu merita injuraturile nimanui si, iarasi pacat, nici sa le mai dati si "greutate". In rest, e foarte corect ceea ce spuneti.
[...si care, strict la nivelul lui, chiar ia atitudine. Deci nu merita injuraturile nimanui si, iarasi pacat, nici sa le mai dati si "greutate".]
O atitudine gresita care merita semnalata macar pentru caracterul ei didactic. A lua atitudine nu e de laudat in orice circumstanta, cate o data gestul chiar e de injurat.
Trimiteți un comentariu