Despre inutilitatea lustraţiei româneşti

de prisonworker, 05.05.2010

via blogpenifest@gmail.com

Oameni care acum 20 de ani ordonau lipsa transparenţei, acum dispun activităţi de impact. Oameni care nu au exerciţiul deschiderii, ucid sinonimele acestui cuvânt cu o uşurinţă debordantă. Oameni care ar mai bate şi acum deţinuţii, vorbesc fără să clipească despre umanizarea mediului penitenciar.

Oameni care nu dădeau doi bani pe 3 R, accentuează pe pe toate flip-charturile importanţa uneia din funcţiile principale ale sistemului penitenciar. Oameni obişnuiţi doar cu secretizarea documentelor flutură steagul transparenţei. Oameni cu reflexe de închidere ne arată cât de dibaci au devenit, peste timp, în deschidere.

Cineva spunea că şarlatanii pot mima orice, ei pot părea orice, se pot dedubla în orice. Carisma fără caracter, dublată de tupeu, nesimţire şi incapacitatea de a-ţi recunoaşte greşelile, e un dezastru…

Aş mai fi continuat cu paradoxurile, dacă nu mi-ar fi venit în minte un text care exprimă mult mai bine ceea ce aş fi dorit să spun. Din nefericire, a devenit şi el inutil, precum „punctul 8”, precum alte texte nebăgate în seamă în perioada celor 20 de ani ideali pentru şarlatanii comunisto-capitalişti.

„Sunteţi puţini în mijlocul acestui popor, de vreme ce el s-a putut regăsi peste noapte cu o asemenea forţă şi graţie; şi totuşi mulţi, dacă aţi putut face cu putinţă, hrăni şi cauţiona oroarea vreme de 40 de ani. Vouă, acestor mulţi-puţini, vă adresez următoarea chemare:

Lăsaţi o respiraţie mai lungă între ultimul omagiu pe care l-aţi scris, între ultima şedinţă în care v-aţi exprimat entuziasmul pentru realegerea lui Ceauşescu la cel de al XIV-lea Congres şi adeziunea grăbită pe care aţi venit să v-o daţi în zilele în care timişorenii nu terminaseră să-şi îngroape morţii şi în care sângele de pe Bulevardul Magheru şi din Piaţa Palatului nu se zvântase încă.

Nu mai strângeţi o vreme, bărbăteşte, mâna colegilor voştri şi nu-i mai priviţi senini în ochi. Lăsaţi să se întrevadă o urmă de sfială în privirea voastră. Fiţi o vreme stingheri. Nu mai apăreţi la televiziune. Nu mai scrieţi în ziare.

Nu vă mai ridicaţi glasul decât pentru o scurtă căinţă, căci altfel îl ridicaţi din nou în minciună. Lăsaţi cuvintele să spună ceea ce spun; nu mai folosiţi o vreme vorbele „demnitate“, „libertate“, „conştiinţă“, „dreptate“, „popor“. Nu asasinaţi aceste cuvinte.

Renunţaţi la alibiuri morale spunându-vă că aţi făcut neîncetat răul ca să puteţi face din când în când binele. Să nu vă fie frică, ci doar, din când în când, o lungă şi insuportabilă ruşine. Căutaţi atunci un părinte care şi-a pierdut în zilele acestea copilul şi cereţi-i iertare.

Intraţi în noul an meditativi. Şi aprindeţi o lumânare pentru cei morţi şi pentru voi. Iar dacă veţi da curs acestei chemări, veţi înceta să fiţi lichele şi veţi primi recunoştinţa noastră. Vă vom iubi.” (Gabriel Liiceanu, Apel către lichele, 30 decembrie 1989)

PS Nu le-a cerut nimeni socoteală. Nu le-a cerut nimeni, nimic. Doar să nu ne conducă destinele şi să – şi diminueze aroganţa. Doar atât. Cât de greu putea să fie?