Trei „R”, două instituţii şi un sistem profund anomic

by prisonworker, 31 martie 2010 16:06

via blogpenifest@gmail.com

Anomia (termen inventat de sociologul francez Emil Durkheim) este descrisă de sociologul american Robert K. Merton ca o stare socială de absenţă ori de slăbire a normei, ceea ce duce la o lipsă de coeziune intre membrii comunităţii. În explicarea stării de anomie, autorul utilizează două concepte: cel de cultură şi cel de organizare socială.

Sistemul penitenciar românesc a început foarte firav să facă paşi înspre a–şi cunoaşte propria cultură. Pasul care a spart gheaţa a fost făcut în 2006, vor urma – în mod firesc – următorii. Fiecare organizaţie trece, în existenţa sa, prin momente de anomie socială. Ceea ce diferenţiază sistemul penitenciar românesc de alte sisteme este faptul că el nu iese din starea de anomie.

În articolul anterior - “Pe feed – back negativ” - am particularizat anomia socială la domeniul meu de activitate, restrâns ulterior, în mod realist după unii, sceptic după alţii, la cei 3 R ai lui Sword. Am vorbit de raritatea exemplelor pozitive, de lipsa continuităţii dintre 3R şi probaţiune (?), am pomenit de discrepanţa dintre camera de deţinere şi timpul din afara ei, am vorbit de două instituţii.

Când mă gândesc la sistemul penitenciar românesc în ansamblul său nu îmi mai vin în minte doar cele două „instituţii”, ci un sistem polarizat în întregime, atomizat, anomic, un sistem care preia modelul unei societăţi româneşti dizarmonice.

“Divide et impera” este una dintre ele mai vechi metode de control şi dezinformare. Sistemul penitenciar românesc continuă să fie victima celor care, pentru a-l controla, inventează sau încearcă să inventeze categorii şi concepte, puse adesea în antiteză, nu de puţine ori cu ajutorul naivităţii şi ignoranţei noastre: “pază” versus “3R”, FSANP versus SNLP, custodie versus cum - vreţi – dumneavoastră – să-i - spuneţi, adepţii militarizării versus cei veniţi din lumea civilă ş.a.m.d.

Această polarizare nu ar reprezenta o problemă atât de gravă dacă tendinţa de polarizare nu ar fi transferată la nivelul cogniţiilor noastre, noi înşişi devenind victimele, mai mult sau mai puţin inocente, ale propriei noastre gândiri şi ale propriului nostru sistem de filtrare a realităţii exterioare nouă, din fiecare zi.

“Vero distinguo falsum” este o cogniţie periculoasă, în opinia mea, deoarece riscăm să amplificăm dihotomiile, ceea ce convine de minune anepiştilor învechiţi. Uşurinţa cu care lipim etichetele de „adevărat” sau „fals” este exemplificatoare pentru fiecare dintre noi, mai rar sau mai des, mai agresiv sau mai subtil.

Nici măcar penifestul, fenomen pe care eu continui să îl numesc un frumos exerciţiu de comunicare, nu a reuşit să evite polarizarea, spre satisfacţia unei anumite părţi a anp-ului, dar în mod sigur în dezavantajul sistemului penitenciar. NOI, fpss – ii, am inventat etichetele de „puritani” şi „grobieni”. NOI, fpss – ii, ne-am comportat uneori ca falşi puritani, alteori precum grobieni fără ghilimele.

Cinstit şi de dorit este să reuşim să trecem odată pentru totdeauna de la întrebarea „din cauza cui?” la întrebarea „de ce?” şi mai departe la „ce putem face?” De la „vero distinguo falsum” în raport cu ceea ce este exterior nouă, la „vero distingum falsum” faţă de propriile noastre moduri de a gândi şi acţiona. Să găsim ceea ce e adevărat în noi şi să luptăm cu ceea ce e fals. Eu, tu, noi.

Vladimir spunea că răutatea este în noi. Aş adăuga că şi anomia e în noi. Că alţii profită şi se bucură de asta este o altă problemă. Ar trebui să găsim ceea ce ne leagă: faptul că ne pasă, faptul că avem puterea de a-l apăra azi pe cel pe care l-am ironizat ieri. Că mai ştim să luăm apărarea unui coleg care a greşit, că ne implicăm atunci când situaţia o cere, că reuşim să soluţionăm un conflict atunci când nimeni nu mai credea că e posibil. Că putem conştientiza că binele meu şi al tău depind de o atmosferă de lucru normală, creativă, pro-activă, adică de binele nostru general, fără a elimina dezbaterea sau dilemele şi fără a ne uniformiza, în detrimentul standardizării.

Suntem la fel pentru că suntem funcţionari publici cu statut special, pentru că, ne place sau nu, ne ocupăm de deţinuţi, pentru că trebuie să convergem spre o viziune şi un crez comune (atât e standardizare!). În rest, suntem minunat de diferiţi pentru că avem dileme, pentru că gândim, pentru că felul în care văd eu binele nu coincide întotdeauna cu felul în care îl vezi tu. Decizia între părerea ta şi a mea trebuie să fie luată în urma DEZBATERII, a COMUNICĂRII, a TRANSPARENŢEI DECIZIONALE reale.

Sistemul nu are putere asupra noastră decât decă ne poate determina să ne comportăm anomic. Există un paradox organizaţional incredibil! 1. Sistemul spune că funcţionează bine. 2. Ne forţează să preluăm, formal şi informal, comportamentele impuse, uniformizatoare, greşite, profund anacronice. 3. Ne determină să ne reproducem anomia de la o generaţie la altă, cu sau fără dinamovişti.

„Concursurile”, împternicirile, „reţelele”, diversunile, balanţa dintre recompense şi sancţiuni, birocraţia îndobitocitoare, ipocrizia dintre declaraţii pro-reintegrare şi deciziile aferente contradictorii, lipsa transparenţei decizionale, îmbăţoşarea unor anepişti de termen scurt cu decizii pe termen lung, „biletul” absurd al lui puric, toate acestea ne arată că nu e aşa.

***

Ştiu, chiar şi acest articol va fi urmat de reacţii polarizate - sceptic sau realist, dilematic sau radical, adevărat sau fals, sincer sau ipocrit.