Bucuria simplă de a fi

“Je ne suis jamais allé au théâtre avant d'entrer en prison et maintenant je joue ici, sur une grande scène" de Bucarest”.( Le Monde) ”La anu” îi vor duce pe bandiţi în excursie pe Lună...” „Păi, da! S-au găsit bani de benzină să aducă o sută de hoţi din toată ţara, la Bucureşti!”

„...terapia prin teatru este o etapă a demersului recuperativ destinat persoanelor private de libertate, un pas important în procesul complex de reintegrare în societate a acestora, aliniindu-ne astfel la înaltele standarde europene în domeniul post-execuţional...”

„Săracii de ei! Cred că au bătut la ei ca la fasole, ca să-i înveţe rolurile alea...Grele, dom”le!” „Mami, ai văzut ce tatuaj avea ăla pe spate? Vreau şi eu!” „Ăstora nu le dă nimeni nici măcar o ţigară! Lasă, că le dau eu!” „Măi, după chestia asta, libertatea mi se pare acum un lucru important!”

„...este o premieră pentru viaţa culturală românească. Eforturile conjugate ale persoanelor private de libertate, ale personalului din penitenciare şi ale regizorilor implicaţi au făcut posibil acest eveniment de o amploare deosebită şi cu un impact vizibil important asupra noastră. Mesajul? Uite că se poate, dom”le, să faci bici... Numai în România se poate... Ha! Ha!”

„Am râs, am plâns, poate amândouă deodată, am aplaudat... Nici nu ştiu când a trecut timpul... N-am mai ştiut că sunt deţinuţi pe scenă... Şi, oricum, n-ar fi contat..” „Oau!Ce bine joacă criminala! Pe cine zici că a omorât? Vreau să mă ucidă şi pe mine...din dragoste...” „Neam de neamu” meu n-a călcat prin Nottara! Uite, măi, Butelie, c-am ajuns şi noi CINEVA!”

# # #

Omul-care-a-crezut-într-o-idee a înţeles de mult că „a fi sau a nu fi” nu este o întrebare, ci un răspuns. Este o alegere personală asumată până la capăt. Este curajul de a spune oricui „sunt aici, acum”. Omul-care-a-crezut-într-o-idee nu a acceptat că Dumnezeu e mort în puşcărie şi că în fiecare seară uniformele îl înmormântează sub lacăte grele şi uşi de fier.

Omul-care-a-crezut-într-o-idee a ştiut că, pentru a convinge, nu este suficient să îmbraci haina Regelui Lear, ci trebuie să devii Regele Lear. Timid, modest, emoţionat, la căderea cortinei, Omul-care-a-crezut-într-o-idee a spus doar atât: "A meritat!"

# # #

Nu vreau să vorbesc despre cât de frumos au picat luminile pe scenă, cât de potrivite au fost decorurile, cât de bine au jucat actorii, cât de inspirate au fost scenariile sau cât de bun a fost fondul muzical.

Nu voi începe o pledoarie pentru piesa X, nici nu voi măsura momentele de aplauze. Nu voi face clasamente şi nici nu voi aprecia care dintre trupele de teatru a fost "mai" profesionistă, demnă, într-un final, de scena Teatrului Nottara.

Am fost un simplu spectator. Timp de două zile am respirat emoţie, bucurie, teatru. Şi am fost martorul unui armistiţiu fără egal: nu mai existau deţinuţii şi ceilalţi, dispăruseră prejudecăţi, temeri şi angoase. Un singur gând, un singur scop: să fie totul bine, să se ridice la înălţimea aşteptărilor, să nu dezamăgească.

Sala arhiplină, un public de zile mari, succesiunea naturală a replicilor şi a pieselor. Scânteia aprinsă în fiecare, conştiinţa depăşirii propriilor limite, bătăile unei singure inimi.

Acesta este Teatrul. Conectaţi prin fire invizibile la aceeaşi idee, poate că toţi am reevaluat eternul „a fi sau a nu fi” şi i-am găsit locul în destinele noastre... Întrebare sau răspuns, îndoială sau alegere, după căderea cortinei poate că ne-am simţit mai bogaţi, mai iertători, mai vii...

Visul Omului-care-a-crezut-într-o-idee s-a împlinit: oamenii vor povesti despre bucuria simplă de a fi şi despre lucrurile mici din care este alcătuită viaţa.