Parere de ziarist

Acest articol a fost publicat pe Mediafax. Comentariile va apartin!

FOCUS: Combaterea infracţionalităţii, misiune imposibilă pentru închisori, din cauza sistemului.

BUCUREŞTI (MEDIAFAX)

Eşecul închisorilor în a-i califica pe deţinuţi pentru o muncă normală şi căutată după eliberare este o dovadă în plus a falimentului sistemului public românesc şi, mai grav, un risc pentru comunitatea care aşteaptă înapoi din puşcării oameni care pot şi vor să trăiască după reguli.

În România şi la puşcărie se mimează. Cel mai grav este că se mimează reeducarea şi reinserţia socială a celor închişi, cele mai importante două lucruri pe care, pe banii publici, penitenciarele sunt obligate să le facă, pentru liniştea, siguranţa şi bunăstarea comunităţii. În zilele noastre însă, reinserţia socială şi reeducarea prind doar la cei ajunşi accidental la puşcărie, fie că este vorba de accidente propriu-zise, fie de accidente judiciare, fie de accidente comportamentale, accese de furie, deci excepţii de la conduita lor normalã.

Cauzele pentru această stare de fapt sunt multiple, însă toate ţin de sistemul public, care, o dată în plus, îşi dovedeşte falimentul.

O serie de acte normative contra naturii, blamate de ani de zile de cei din sistem, fac imposibilă calificarea celor din închisori în meserii de actualitate. Singurele proiecte în această direcţie viabile astăzi în închisori sunt extrem de rare şi sunt finanţate din bani europeni, unde regulile sunt mult mai flexibile.

Un exemplu clar în acest sens este Centrul de Reeducare de la Găeşti, o închisoare pentru copii sau o aşa-numită "şcoală de corecţie". În anii '70, acest loc-cheie pentru contracararea delincvenţei juvenile - unde, aşa cum umblă vorba în sistem, trăiesc puşcăriaşii "în pantaloni scurţi", pionierii în ale infracţionalităţii - îi putea califica pe cei care călcau strâmb în meserii precum sudor, electrician sau mecanic auto. Astăzi, singura calificare pe care micii infractori o mai pot obţine de la Găeşti este cea de lăcătuş mecanic.

În România de astăzi, la puşcărie toată lumea pictează, pirogravează sau cântă. Când nu fac ceva din astea, deţinuţii învaţă croitorie sau cizmărie, meserii desuete pentru care, de cele mai multe ori, din diverse cauze, închisorile nu pot elibera certificate care să le ateste pregătirea.

Scopul final de a-i învăţa pe cei din detenţie să facă ceva care, după eliberare, să le aducă un venit şi să-i facă astfel să se gândească de două ori înainte de a da din nou în cap pentru bani pare a fi extrem de departe de realizat de către sistemul penitenciar în ansamblul său. Şi asta nu atât din vina celor responsabili cu astfel de strategii, aflaţi în conducerile închisorilor, cât din cauza prevederilor legale proaste.

De exemplu, un act normativ interzice calificarea în vreo meserie a celor închişi înainte ca aceştia să mai aibă mai puţin de nouă luni până la eliberare. O altă problemă ar fi un act normativ care impune un nivel minim de clase absolvite pentru calificarea în meserii.

În principiu, pentru amenajarea unui atelier în care deţinuţii să deprindă abilităţi în vreuna din meserii este nevoie de un plan şi, prin lege, de un număr minim destul de mare de beneficiari, într-un sistem care este extrem de dinamic din cauza noului regim de executare a pedepselor sau a normelor interne, un sistem unde, practic, un deţinut poate fi oricând mutat dintr-un penitenciar în altul întrucât are "afaceri judiciare" în altă zonă a ţării.

În acelaşi timp, pentru a primi un atestat de mecanic auto, de tinichigiu auto sau de spălător de maşini, un deţinut trebuie să aibă minimum patru, şase sau opt clase. Şi asta într-un sistem în care peisaje cu oameni de peste o sută de kilograme şi cu păr grizonat silabisesc după abecedar sunt extrem de frecvente, majoritatea celor închişi venind la puşcărie "urşi", adică analfabeţi.

În aceste condiţii, este aproape regulă situaţia particulară a unei fete de aproape 18 de ani, închisă la Găeşti pentru furt, care, întrebată ce ştie să facă pentru a trăi după iminenta eliberare, răspunde: "Ştiu să desenez şi să nu răspund urât oamenilor în vârstă".

Reeducarea deţinuţilor este o misiune extrem de grea şi din cauză că foarte puţini dintre ei sunt conştienţi că merită să fie acolo, că au făcut ceva rău pentru care plătesc. Asta se întâmplă din cauza neîncrederii lor în sistemul de justiţie în ansamblu, alimentată constant de cazuri de oameni care, la bunul simţ, sunt acolo deşi nu ar fi trebuit.

Fiecare închisoare are exemplele ei clare de oameni care ar fi trebuit şi ar fi putut să plătească altfel decât cu ani din viaţă pentru fapte mai mult sau mai puţin grave. Acestora li se alătură numărul mare al deţinuţilor nemulţumiţi de cuantumul pedepsei, care este mult diferit pentru fapte şi situaţii în mare măsură similare. Fenomenul practicii neunitare, o expresie aparent goală de conţinut folosită prin studii şi rapoarte, se manifestă plenar în mediul penitenciar din România, unde sunt frecvente cazurile de pedepse definitive pentru fapte similare cu diferenţe chiar şi de zece ani între ele.

Majoritatea deţinuţilor susţin că sunt nevinovaţi. Cineva a avut ceva cu ei, de obicei procurorul, judecătorul a fost cumpărat sau, dacă cele două lipsesc din retorica lor, atunci cu siguranţă pedeapsa primită e mult prea mare faţă de ale altora.

Un exemplu în acest sens este cel al unui profesor de arte plastice închis la penitenciarul de maximă siguranţă din Craiova. Într-o seară, în timpul unui scandal într-un bar, bărbatul - care nu avusese de-a face niciodată până atunci cu poliţia - i-a dat un brânci unuia care venise la masa lui pentru a-i cere ceva. Cel îmbrâncit, cunoscut golan în zonă, a căzut şi s-a lovit la cap. A murit după două zile, iar profesorul a primit 18 ani pentru lovituri cauzatoare de moarte, cuantumul maxim posibil al pedepsei pentru această faptă, în condiţiile în care, în aceeaşi închisoare, sunt oameni cu pedepse cu zece ani mai mici chiar şi pentru omor.

Arhitectura sistemului penitenciar se dovedeşte greşită fundamental şi pe motiv că nu ia în calcul faptul că printre deţinuţi există oameni de tot felul, cu probleme şi situaţii particulare. Altminteri, într-un sistem public decent, nu ar fi posibil ca la închisoare să ajungă oameni care suferă clar de boli psihice. La Târgşor de pildă, o tânără crescută pe străzi şi ajunsă în închisoare umblă de ani de zile desculţă, iar în curtea de plimbare doarme cu capul pe un câine. Sistemul însă îi obligă pe angajaţii de acolo să o trateze ca pe toate celelalte femei închise, să se asigure că merge la orele de şcoală, la reeducare şi, eventual, să caute să-i găsească o activitate care să-i umple timpul.

Cu puţinii bani pe care-i primesc, directorii de închisori din România fac şi ei ce pot. Dotează câte un spaţiu de studiu, câte o sală de sport sau câte un atelier. Unii dintre ei reuşesc chiar lucruri interesante prin gestionarea deşteaptă a resurselor pe care le au la dispoziţie. Un exemplu în acest sens este un coafor performant amenajat la închisoarea de femei de la Târgşor , de lângă Ploieşti, unde există cazuri în care foste deţinute s-au specializat şi au ajuns să câştige bani din această meserie, după eliberare, ca angajate ale saloanelor de cosmetică.

O poveste cu adevărat de succes este însă cea a închisorii-fermă de la Pelendava , de la marginea Craiovei. Aici, o mână de deţinuţi fac agricultură performantă, ajungând ca mai puţin de 200 de oameni şi o investiţie făcută cu cap să asigure hrana pentru o treime din cei ce populează puşcăriile din întreaga ţară. Ba mai mult, să producă ceva inedit pentru o închisoare: un vin realmente bun. Pe care însă, din motive care ţin de acelaşi sistem public, îl vând cu un preţ derizoriu.

O politică publică inteligentă ar face posibilă multiplicarea fermei de la Pelendava de cel puţin două ori, astfel încât statul să nu mai plătească pentru hrana deţinuţilor.

Penitenciarele din România sunt posesoarele unui atu extrem de important şi căutat - forţa de muncă, astfel că numai sistemul public în ansamblul său şi legile le împiedică să se auto-finanţeze sau chiar să producă.

"Dacă dotez cum trebuie atelierul de croitorie de la Târgşor , pot să confecţionez acolo, la standarde de calitate înalte, uniforme pentru tot ce înseamnă poliţie, armată sau alte structuri de stat, şi, astfel, pot să economisesc bani pentru bugetul statului. Alte economii s-ar face dacă tot ce înseamnă autoritate locală şi-ar face lucrările de întreţinere de spaţii verzi sau de curăţenie cu deţinuţi", susţine Ioan Băla, directorul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Totuşi, în ciuda posibilităţilor incontestabile, sistemul penitenciar se vede nevoit, ca majoritatea celorlalte domenii ale sistemului public, să supravieţuiască din bani puţini, târâindu-se mai mult sau mai puţin eficient, în funcţie de capacitatea managerială a directorilor de închisori.

Cât despre reeducare, rămâne memorabil răspunsul unui puşti de 17 ani, fost hoţ în Paris, închis la Penitenciarul pentru Minori şi Tineri de la Craiova pentru că a făcut şase tâlhării într-o singură noapte. Întrebat, în timpul orei de reeducare, în faţa profesorului de reeducare ce avea, pe catedră, un exemplar din codul bunelor maniere ce va face când va ieşi, puştiul a răspuns fără să clipească: "Mă întorc în Franţa la furat".

În aceste condiţii, toată lumea pare că se joacă de-a ceva: deţinuţii de-a şcoala, de-a pictatul sau de-a cântatul, profesorii şi îndrumătorii lor de-a modelatul caracterelor, iar cei din afară de-a rezolvatul problemelor reale care împiedică finalizarea cu succes a unei misiuni extrem de importante - combaterea delincvenţei şi a infracţionalităţii.

Astfel, puşcăria a ajuns, în zilele noastre, un film prost, cu actori şi poveşti care se vând, un muzeu plin de drame, de neobişnuit şi, uneori, chiar de pitoresc pentru cei de-afară. În spatele acestora însă, tarele născute din neputinţă rânjesc periculos.

Ovidiu Vanghele, ovidiuv@mediafax.ro

Ovidiu Vanghele
Senior Reporter Eveniment
ovidiuv@mediafax.ro
0744.356.190
MEDIAFAX