Sa nu aruncam copilul odata cu apa din copaie - proverb romanesc

Am putini prieteni in sistemul penitenciar. Sunt oameni de calitate insa,care nu m-au dezamagit de-a lungul timpului, care ma inteleg din priviri, oamenii cu care merg la bere, dupa cum imi place mie sa spun. Mi-as dori sa-i multiplic si pentru o clipa imi imaginez cat de efervescenta si cat de plina de satisfactii mi-ar fi viata la locul de munca daca as fi inconjurat de asemenea oameni.

Din pacate lucrul asta nu este posibil, sunt mai degraba inconjurat de lene, de prostie si rautate, consum zilnic, si de cele mai multe ori in mod inutil, cantitati enorme de energie, pentru a incerca sa dreg lucruri, pentru a improviza, pentru a ma strecura, pentru a fi lasat sa fac ceea ce este, in fond, prevazut chiar in fisa postului meu.

Teoretic, pentru ca asta este ritmul si timpul in care mi-a fost dat sa traiesc, ar trebui sa ma adaptez sau sa ma resemnez si sa ma indignez ori sa ma vaiet periodic, mai mult sau mai putin formal ori terapeutic, in grupul ala mic de prieteni de care tocmai pomeneam si cu care vorbesc aceeasi limba.

Problema este ca nu pot nici sa ma adaptez si nici sa ma resemnez, chiar daca mimez asta uneori, nu pot adica sa fac abstractie de ceea ce se intampla cu mine sau in jurul meu asa cum n-as putea sa fac abstractie de oamenii cu care as locui in aceeasi casa, de exemplu. Adica sa ma imprietenesc cu doi, trei colocatari mai de soi, cu aia care au aceleasi obiceiuri ca si mine, sa trag impreuna cu ei o linie pe la etajul unu sau pe la jumatatea scarilor dupa care sa ne desolidarizam in grup de tot ceea ce se petrece in bucataria ori in sufrageria noastra, a tuturor.

Parerea mea, si am sustinut asta in nenumarate ocazii, este ca fiecare dintre noi contribuie intr-o masura mai mare sau mai mica, in mod direct sau indirect, la tot ceea ce se petrece sub acoperisul sistemului si fie ca ne place sau nu, suntem cu totii responsabili.

Parerea mea, si am sustinut si asta in alte nenumarate ocazii, este ca nici prostia si nici lenea ori rautatea cu pricina nu sunt intamplatoare, lipseste doar onestitatea de a ne recunoste contributia la perpetuarea unor obiceiuri proaste, mostenite ce e drept, dar intretinute cu sau fara buna stiinta.

Toata povestea asta aduce a casnicie coclita in care partenerii nu mai pot trai fara unica placere de a se acuza ori scuza la infinit, sub ochii mari ai copilului care este doar un pretext si de a carui soarta, in realitate, nimeni nu este interesat cu adevarat!