Din ciclul mari oameni si bataliile lor memorabile

Cu ceva vreme in urma, Ionel Cel Mare, actualmente director general adjunct cu drepturi depline, a descins intr-un oras de provincie pentru inscaunarea noului director al penitenciarului. Pana aici nimic neobisnuit, de cand lumea, directorii de penitenciare primesc stafeta in cadrul unei ceremonii oficiale care nu se lasa neaparat, mai apoi, cu sedinte, cu dezbateri sau indemnuri de buna purtare ci cu agape tovarasesti. Asa e traditia in sistem si nu vad nimic rau in asta, intotdeauna oamenii socializeaza mai bine daca sunt relaxati si felicitati.

Pot sa-mi imaginez cum s-au pregatit lucratorii pentru ceremonia asta, ma gandesc ca au dereticat cu sarg prin unitate, banuiesc ca au acordat mai multa atentie decat de obicei vestimentatiei si gustarii de dupa, dupa cum ii sta bine oricarei gazde ospitaliere. Un singur lucru n-au luat in calcul bietii subordonati si anume painea, sarea si covorul rosu, asternut cu adanc respect pe sub picioarele inaltului personaj, nu oriunde ci inca de la intrarea in oras. Eroare fatala, care a transformat pasnica sarbatoare intr-un adevarat taifun, pentru ca nu vreti sa stiti cat de aprig poate sa fie la manie cel mai mare Ionel din Focsani!

Asadar, lovit ca de glont de lipsa asta crasa de curtoazie, dupa ce a bajbait cu mana la rana printr-un oras strain si ostil, Ionel al nostru a nimerit in cele din urma poarta penitenciarului si, sub privirile impietrite ale intregului personal, s-a aruncat, racnind vitejeste, asupra tanarul nostru director, care nu avea alta vina decat aceea ca fie nu era la curent cu obiceiurile casei, fie se jenase, pur si simplu, sa puna la indoiala capacitatile de orientare ale aproape generalului nostru, tabacit in secularele si maretele lui batalii.

Eu, unul, il inteleg pe Ionel si de aceea ii dau si dreptate! Pe parcursul vietii lui, omul asta a dat cu umilinta si nadejde mii si mii de telefoane pentru a lua pulsul atat de schimbator al sefilor, acest om a tremurat pe la kilometri de usi, acest om a trimis tone de felicitari si telegrame, a umplut portbagajele masinilor cu cirezi de vite, cu abatoare de pui si podgorii de vin chihlimbariu de Focsani, a pupat maini si obrazuri pana in pragul transplantului de piele, a cantat pana a ragusit, a defilat, in asteptarea cohortelor de sefi si persoane cu greutate, pe soseaua de centura a orasului de bastina, pana la lesin, si cand in sfarsit, i se face si lui dreptate si stradania asta neabatuta ii este recunoscuta, fiind ales aproape director general pe tot sistemul penitenciar romanesc, vine no name-ul asta din provincie, caruia nici nu i s-a uscat bine cerneala pe numire si indrazneste sa-i submineze autoritatea, neasteptandu-l protocolar la intrarea in oras?!

Ca sa inchei totusi, in careul pe unitate, in linistea apasatoare a micului oras european, Cel mai Mare Ionel din Lume a zbierat lucrurilor pe nume si fara teama, jena sau pic de ezitare, a amenintat, a infierat proastele obiceiuri ale tinerei generatii de lucratori de penitenciare, lipsa lor de respect si indisciplina care este pe cale sa duca de rapa ceea ce cu sudoare si sacrificii au injghebat inaintasii, pentru bunastarea si propasirea unei anumite parti a intregului neam romanesc. Dupa care, usurat si invingator, maine- poimaine generalul de penitenciare Ionel cel Mare, acest demn urmas al Vrancioaiei, acest Stefan cel Mare al zilelor noastre, a trantit usa penitenciarului si a plecat cu simtul datoriei implinit.

PS. Orice asemanare cu oameni si fapte binecunoscute este absolut intamplatoare.