Paradoxul Timişoarei

„La Timişoara nu s-a murit pentru ca activişti comunişti din rândurile doi şi trei să treacă în frunte (...) Nu s-a murit pentru ca dezbinarea socială si naţională, cultul personalităţii, dezinformarea, ameninţările telefonice şi scrise şi toate celelalte metode comuniste de constrângere să fie practicate în văzul lumii, în timp ce nouă ni se cere pasivitate in numele stabilităţii sociale. Această Proclamaţie se adresează în primul rând celor care au primit revoluţia cadou şi se miră de ce suntem nemulţumiţi, de vreme ce dictatura a căzut, s-au abrogat o serie de legi proaste şi a mai apărut şi câte ceva in prăvălii. Acum ştiu de ce suntem nemultumiţi: nu acesta a fost idealul Revoluţiei de la Timişoara. Noi, autorii acestei Proclamaţii, participanţi la evenimentele dintre 16 si 22 decembrie 1989, nu considerăm Revoluţia încheiată. O vom continua paşnic, dar ferm. După ce am înfruntat şi am învins, fără ajutorul nimănui, unul dintre cele mai puternice sisteme represive din lume, nimeni şi nimic nu ne mai poate intimida.”

Aşa se încheie un document cu valoare istorică – Proclamaţia de la Timişoara. Este documentul unor naivi frumoşi, supravieţuitorii coşmarului început în Piaţa Maria din Timişoara la sfârşitul unui decembrie trist din 1989, un decembrie căruia îi datorăm totul. Chiar şi posibilitatea de a scrie sau de a ne înjura pe acest blog. Există printre cititorii noştri mulţi abia născuţi la sfârşitul anilor 80. Majoritatea dintre dumneavoastră eraţi nişte copii frumoşi – fetiţe cu păr creţ şi băieţi în tricouri rupte. O parte din noi eram adolescenţi şi studenţi neastâmpăraţi. Iar unii... erau pe val. Şi mai sunt şi acum. „Şi vor fi iarăşi ce au fost şi mai mult decât atât” (slogan acompaniat cu râsete baritonale la o convocare recentă).

Autorii proclamaţiei credeau atunci şi sperau ca elitele politice şi instituţiile publice din România să scape de activişti, securişti şi comunişti. Sau măcar să nu fie conduse de aceştia. Nu au scăpat. În numele „experienţei”, a „maturităţii”, a „stabilităţii sociale”, sau mai nou a... „siguranţei naţionale” şi-au cerşit dreptul la cuvânt, li s-a dat un deget, au păcălit câţiva naivi, s-au căţărat din nou (micuţi) pe val şi... iată-i! Sunt aici. Sunt printre noi. Ne „conduc”. Ne vorbesc despre norme şi valori. Le vorbesc cinic, de sus, din fotolii de directori, despre principii morale şi despre viaţă acelor fetiţe cu codiţe şi băieţi de cartier care au crescut între timp, care s-au împiedicat de un anunţ din ziar pentru a se lovi apoi de morile conştiinţelor din instituţiile publice contaminate, dar cu credinţa vie de a câştiga un ban cinstit pentru familie şi cu dorinţa sinceră de a-şi face meseria.

În primele săptămâni de serviciu, majoritatea au găsit câte un exponent al subculturii profesionale informale care să îi ia sub aripă şi să îi înveţe „ce e, nene, cu puşcăria asta!”. Acei exponenţi, săgeţi veritabile ale sistemului securisto-feudal au făcut primul pas. Au explicat regulile jocului. Precum în „Hotelul de lux” al lui Dan Piţa, au apărut apoi regulile trecerii cu liftul la etajul superior, adică cele ale promovării şi ale controlului. Sau ale căderii în dizgraţie şi ale unui ascensor cu minus.

După asta au intrat în scenă maeştrii cultului personalităţii, care au învăţat între timp că cenzura mass-media poate fi transformată abil într-un joc reuşit de imagine. Construit pe spinarea copiilor frumoşi din anii 80, care acum vorbesc fluent limbi străine, care ştiu să obţină fonduri europene, care dezvoltă programe de succes, care pot îmbunătăţi imaginea unui sistem întreg, dar pe care trebuie musai să îi avem în subordine şi, dacă se poate, în conflict cu paza (unde majoritatea sunt nişte oameni deosebiţi, împreună cu care „echipa lui Şi totuşi” are astăzi şanse mari de a prinde contur). Conflictul ăsta cu paza, căreia nu a dorit nimeni niciodată să îi conteste rolul, a fost pilonul dezinformării din sistemul penitenciar românesc.

Dar vraja tinde să se spargă, domnilor! A ţinut şi aşa prea mult. Suntem cu toţii lucrători de penitenciare. Îmi doresc din inimă să port aceeaşi uniformă cu colegii mei din pază, una nouă, aleasă împreună, fără avizul CC al ANP. Poate într-o seară, la o convocare, pe malul mării. Într-un grup de lucru, cu zâmbetul pe faţă şi cu chef de muncă. Consultând, eventual şi un sindicalist, poate pe domnul Luca, pentru legitimitate. Şi poate şi un specialist în imagine şi simboluri organizaţionale, pentru un design reuşit, de impact. Poate vom observa că reinserţia socială şi custodia sunt funcţii sociale complementare ale aceluiaşi sistem. Poate vom avea o viziune, o misiune şi un crez. Poate vom crede din nou în oameni, de data asta împreună. Paza şi reintegrarea. Şi toţi ceilalţi.

Prognoza lui Brucan e la câteva luni de împlinire, iar pe mine mă întristează că estimarea sa a fost de-a dreptul optimistă. Spuneam într-un articol anterior că ducem mereu o luptă a generaţiilor, lupta dintre cei care cred cu adevărat în oameni şi cei care doar spun asta. Uitasem să adaug lupta din planul spiritual, cea dintre Timişoara noastră şi „Timişoara lor”.