Lecţia Chertiţie

Am urmărit evoluţia domnului Ioan Chertiţie şi trebuie să vă spun că sunt impresionat de acţiunile dumnealui. Ori de câte ori cineva face gesturi remarcabile sau banale, apare întrebarea: „de ce?”

Căinţă creştină, dorinţa „omului nou” de a-l da în vileag pe cel „vechi”, după cum el însuşi spunea, sau exhibiţionismul unui miliţian, împletit cu mândrie şi cu dorinţa de afirmare? S-a autodefinit ca fiind torţionar, deşi a lucrat în anii în care, aparent, erau mai puţini torţionari. Chiar domnia sa a spus că a exagerat puţin când şi-a spus torţionar.

Când ne gândim la torţionari, ne imaginăm nişte brute din puşcăriile anilor 50’-60’, cu bastoane, care terorizau şi ucideau intelectuali, creştini, ţărani ş.a., oameni care nu se supuneau regimului comunist-ateu. Domnul Chertiţie a deschis o nouă perspectivă asupra fenomenului.

Ne-a povestit despre îndoctrinarea miliţienilor, atât la cursurile de pregătire (de trei luni), cât şi la locurile de muncă, despre dependenţa şi plăcerea de a lovi, despre ura inoculată ş.a. Ceea ce mi-a rămas, însă, adânc inscripţionată în creier a fost ideea continuităţii anumitor practici şi după revoluţie.

În 1994, când m-am angajat eu, am simţit înapoierea acestui sistem, practici inumane de înfricoşare şi de agresare fizică a celor întemniţaţi, tehnici securisto-comuniste de manipulare şi şantaj, atât la adresa deţinuţilor cât şi, mai ales, la adresa angajaţilor, hărţuiri sexuale la adresa colegelor mai tinere etc.

În discuţiile pe care le aveam cu colegii mai în vârstă auzeam cu stupoare cum povesteau cu satisfaţie despre metoda “culoarului” prin care trebuia să treacă deţinutul. Unul dintre ei chiar îmi povestea cum un deţinut a reuşit să treacă repede prin culoar şi să încaseze ceva mai puţine lovituri, dar la capăt l-a aşteptat el şi i-a aplicat un şut în gură proiectându-l acolo unde îi era locul: între pumnii şi bastoanele colegilor.

Aceasta era încă realitatea în anii 90’. Orice om cu idei cât de cât mai umaniste sau creştine era privit cu suspiciune, ca aliat al bandiţilor. Dacă un deţinut era agresat sexual şi încercai să faci ceva ca să nu mai fie supus agresiunilor de către colegii de detenţie, ţi se răspundea: “Ce-ţi pasă ţie? Aşa-i la puşcărie. Eu l-am pus să fure?”

Aceste replici veneau de obicei de la oameni care nu se sinchiseau să care acasă cât mai multe de la unitate, să fure, cu alte cuvinte. Mulţi dintre tinerii angajaţi în sistem erau corupţi de cei mai în vârstă şi ajungeau asemenea lor în scurt timp.

Din fericire, în ultimul timp sistemul s-a deschis, au apărut legi noi, oameni noi, mulţi dintre agenţi sunt chiar mai şcoliţi decât ofiţerii, există sindicate, oamenii au şanse să-şi apere drepturile în instanţă.

Chiar dacă apare inconvenientul abuzului de drept, chiar dacă încă suntem puţini şi supraîncărcaţi, chiar dacă încă mai e multă ipocrizie, chiar dacă se mai pot măslui concursuri şi la posturile de conducere se ajunge doar cu "sprijin", dacă încă nu se pune accent exclusiv pe competenţe, trebuie să recunoaştem că sistemul a evoluat, s-a umanizat considerabil şi penitenciarul începe să semene cu o instituţie aproape civilizată.

Demersul domnului Chertiţie capătă, astfel, semnificaţii noi. Aşa cum dumnealui îşi asumă greşelile trecute şi se disociază de ele, întreg sistemul trebuie să-şi asume şi să se lepede de obiceiurile moştenite din vremuri trecute şi încă neîngropate.

Dacă dumnealui este sincer în demersul pe care-l face sau nu, de asta răspunde singur în faţa conştiinţei dumnealui şi în faţa Lui Dumnezeu, dar de ceea ce facem noi în acest sistem, în care există oameni, colegi şi deţinuţi, care sunt influenţaţi de deciziile noastre, ale fiecăruia dintre noi, vom răspunde individual.

Nu pot să închei fără să-i mulţumesc domnului Chertiţie pentru lecţia pe care am primit-o de la un fost miliţian.