Alungarea fantomei Piteşti

Fenomenul Piteşti a fost unul dintre cele mai tragice şi mai inumane experimente ale comunismului, un adevărat genocid al sufletelor, un plan diabolic de distrugere a tot ce avea mai sfânt acest popor. „Reeducarea prin tortură” a zdrobit inimi şi cutii craniene, a frânt destine şi oase, a tulburat însăşi fiinţa unui popor pentru timp îndelungat.

Oamenii erau torturaţi până când ajungeau să se dezică de tot ce aveau mai drag, până când îşi înjurau mamele, copiii, până se lepădau de Dumnezeu şi de credinţele, ideile, sentimentele pe care le nutreau, căzând pradă deznădejdii. Unii au rezistat până la capăt, alţii au cedat negându-se şi ajungând să lupte împotriva a tot ceea ce au slăvit până atunci.

Comuniştii au „reeducat”, astfel, grupe de deţinuţi politici, au dezrădăcinat oameni şi au lovit cu ei în alţi oameni. Dezrădăcinaţii, adică deţinuţii „reeducaţi”, au devenit cei mai cruzi torţionari. Până şi comuniştii s-au speriat de consecinţele unui astfel de experiment şi, în anii 1953-1954, au încercat să se spele pe mâini şi l-au condamnat la moarte pe Eugen Turcanu, unul dintre deţinuţii care au început, la îndemnul comuniştilor, prigoana diabolică împotriva colegilor săi de detenţie.

În felul acesta, sistemul comunist-torţionar a evitat asumarea responsabilităţii pentru moartea trupească şi, uneori, sufletească a atâtor tineri, dar a continuat, într-un mod mai puţin evident, practica învrăjbirii oamenilor şi a „folosirii” lor (e un termen des utilizat în sistem) pentru interese ale indivizilor, ale grupurilor, instituţiilor sau sistemelor.

Nici după 1989 aceste practici nu s-au schimbat pentru că, spre deosebire de nazism, comunismul nu a fost demascat cu adevărat, ci s-a diseminat printre cei care l-au slujit în diverse forme. PARTIDUL, aflat „în tot şi în toate”, s-a împărţit în partide şi partiduleţe care, ca şi marele partid după ale cărui pârghii tânjesc oamenii politici de astăzi, elimină profesionalismul şi demnitatea şi promovează gudureala. Dacă înainte nu puteai să ai acces la o funcţie de conducere fără să fii membru de partid, astăzi se întâmplă aproximativ acelaşi lucru, numai că partidele importante sunt vreo trei şi pretendenţii trebuie să fie orientaţi şi alunecoşi, ca să se potrivească profilului impus de oricare dintre partidele care se perindă pe la putere.

Oamenii politici sunt curtaţi de PĂTURICI şi, în mărinimia lor, îi numesc în funcţii dintre cele mai înalte. Brusc, PĂTURICII-TURCANI, primesc comanda de a strânge cureaua şi de a pune biciul pe cei din teritoriu. Astfel, apar în unităţi ordine la limita legii, ordine ipocrite şi răspunsuri telefonice de genul „vă descurcaţi!”, atunci când nu mai există bani pentru gaz sau pentru pâine, după care ies în presă şi, ştiind că stăpânii lor le urmăresc reacţiile, se gudură frumuşel şi declară că nu există nicio problemă în sistem.

Directorii de penitenciare, alţi PĂTURICI în funcţie, preiau comenzile şi, din birourile lor situate în palate de cleştar, îşi trimit căţeluşii la treabă. Minune mare! Căţeluşii se transformă în dulăi fioroşi şi trag de executanţi ca de oameni de gumă, doar-doar or umple găurile sistemului. Comunicarea pe verticală se transformă în mârâială, cea pe orizontală în mormăituri din ce în ce mai evidente şi, uite aşa, căruţa penitenciară mai merge un timp, scârţâind din toate încheiturile, cu profesionişti care n-au cum să-şi mai facă meseria după toate canoanele profesiei, cu norme respectate aproximativ şi cu sancţiuni aplicate după carte, ca şi cum sistemul ar merge uns.

Se termină oare aici penetrarea sistemului de sindromul Păturică-Turcanu? Nici vorbă. De aici începe. Pentru a „menţine ordinea” se apelează deseori la deţinuţi influenţi. Ideea nu ar fi rea, dacă nu ar fi prost înţeleasă de admiratorii sistemului penitenciar comunist. Nu este greu ca liderii informali să fie identificaţi. Ce fac mai marii penitenciarelor? Le acordă diverse avantaje pentru ca Turcanii de azi să menţină ei ordinea pe care sistemul nu este în stare să o menţină prin profesionalism.

Liderii lumii interlope ajung reeducatorii sistemului penitenciar românesc şi creează deţinuţi „model”, după dorinţa lor: îi dezumanizează şi îi transformă în „sclavi”. Un amărât de deţinut de la ultima cameră din penitenciar, pus în situaţia de a alege între a asculta de un lucrător al penitenciarului şi un Turcan modern, va asculta de cel din urmă. Această politică penitenciară, chiar dacă pare să fie utilă pe moment, este dăunătoare, pentru că duce la creşterea infracţionalităţii, la diminuarea autorităţii administraţiei penitenciarului (de la lucrătorul care desfăşoară activităţi directe, până la director) şi îi face pe cei mai răi dintre deţinuţi să ne râdă în nas.

Autoritatea trebuie să revină la locul ei! Pentru aceasta, trebuie să renunţăm la compromisurile făcute la limita legii (vorba lui Ragea), să lucrăm, în sfârşit, după normele morale, legale şi profesionale. Putem fi flexibili, dar atât cât ne permite deontologia şi cadrul legal. „Orientarea” trebuie să însemne tact profesional, nu golăneală, nu tragerea de şireturi cu liderii informali ai deţinuţilor, nu asumarea atitudinii lor imorale, ci transmiterea către ei de valori umane.

Să nu uităm: autoritatea este la noi atât timp cât ne menţinem profesionalismul şi respectăm legea! Dincolo de toate acestea e haos. Să nu lăsăm să se perpetueze sistemul iniţiat la Piteşti! Tortura aceasta pe care ne-o aplicăm reciproc până ne stoarcem valorile, demnitatea şi credinţa nu va duce la nimic bun. Nu trebuie să aşteptăm doar de la alţii să schimbe. Fiecare dintre noi putem face câte ceva. Armele noastre: profesionalismul, legea, demnitatea. Gata cu slujul, gata cu complicităţile! Noi am venit aici ca să-i învăţăm pe deţinuţi să respecte legea, să se comporte civilizat şi corect în relaţiile cu ei înşişi şi cu ceilalţi. Pentru aceasta, îi custodiem în condiţii cât putem de umane, îi tratăm cu corectitudine, fără discriminare, încercăm să le dăm posibilitatea să muncească şi le asigurăm accesul la programe educaţionale şi de asistenţă psihosocială, accesul la asistenţă religioasă, le acordăm drepturile pe care le au şi le impunem respectarea legilor şi regulamentelor.

De fiecare dintre noi depinde dacă sistemul penitenciar va merge spre ceea ce am văzut în occident sau spre epoca Turcanu. Poate că nu ne vom putea împotrivi încă modului în care PĂTURICII ajung în posturile pe care le ocupă, dar sigur putem să-i împiedicăm pe PĂTURICI să ne devină TURCANI şi să-şi planteze TURCĂNEI pe lângă noi sau prin camerele de deţinere.

Să ne urăm succes!