There Are No Accidents

Am intrat in sistem intr-un moment in care toată lumea vorbea de faptul ca „postul x” e blocat pt y, că postul z costă atâta, că dacă n-ai spate, sprijin politic sau măcar o pilă bună nici nu are rost să te înscrii. Cu toate acestea, deşi n-aveam nici de unde şi nici de gând să dau şpagă, n-aveam nici pile, nici sprijin şi nici măcar un cunoscut la penitenciar, totuşi din dorinţa de câştiga mai mulţi bani mi-am luat inima în dinţi şi mi-am depus dosarul. Nu eram singur pe post, însă eram aproape sigur că nu îl voi lua. M-am pregătit aşa cum se cuvine şi, surpriză!, am luat notă mai bună decât contracandidatul meu.

Ajunsesem tânăr sublocotenent într-un sistem militarizat, eu care am fost făcut militar la „apelul bocancilor”. Aş minţi dacă aş spune ca am fost privit cu ostilitate, însă când venea vorba de a promova idei de avangardă, ironiile şi piedicile îşi făceau apariţia inclusiv în rândul colegilor de birou. Pentru a mă adapta, am încercat să fac „permanenţele” aşa cum trebuie, să le arăt colegilor din pază că sunt de partea regulilor, am fost şi ofiţer de servici în poligon, am făcut şi controalele aşa cum se cereau, pe scurt încercam să îmi fac şi treaba de educator, dar şi să arăt că vreau să fiu în aceeaşi barcă cu toţi colegii mei. Fiind mult mai comunicativ decât acum, mi-am câştigat simpatia printre colegi şi după multe „vrăjeli” ale deţinuţilor am început să reuşesc să separ adevărul de minciună, binele de rău, să mă descurc, chiar să mă simt util şi bine (nu îmi vine să cred că spun asta acum).

Eram mândru că am ajuns până acolo fără să păcălesc pe nimeni, prin propriile mele forţe, doar cu susţinerea familiei (care avea o oarecare îndoială – a se citi prejudecată - că mi se potriveşte acest sistem). Credeam că dacă respecţi regulile, dacă eşti ferm în a evita relaţiile neprincipiale cu deţinuţii, dacă îţi faci treaba, dacă încerci să înveţi continuu, nu ai cum să ajungi în situaţii neplăcute şi, câştigând autoritate în timp, voi putea chiar să îmi permit să promovez idei proprii şi să îmi pun amprenta pe ceea ce se întâmplă la serviciu.

Treburile mergeau bine, chiar cu personal diminuat, cu dotări minime, dar punând suflet, aducând de multe ori de acasă rechizite, material didactic şi ce e necesar pentru a desfăşura un set de activităţi cu deţinuţii. Deşi asta se întâmpla acum mulţi ani de zile (când eram „cenuşăreasa sistemului”), aveam mult mai puţine dubii, angoase, nemulţumiri ca acum. Probabil pentru că aveam şi mult mai puţine pretenţii, iar responsabilitatea nu era cea de azi (deşi limitele responsabilităţii ţi le stabileşti singur).

Anii au trecut, pretenţiile au crescut, sarcinile s-au înmulţit, legislaţia s-a schimbat, reeducarea a câştigat, în virtutea modificărilor legislative şi de sistem, în prestigiu. Conjunctura favorabilă şi ieşirea din decorul provincial au adus un plus de curaj, astfel încât de la dotarea insuficientă, de la clubul mic şi singuratic, de la personalul "rutinat", au apărut şi schimbările (cu sprijinul unor oameni deosebiţi, evident). Ideile de avangardă nu mai păreau de nerealizat şi aceeaşi oameni care în urmă cu ani de zile ironizau acele idei ajunseseră apoi „să dispună" sau "să ordone", după caz, punerea lor în aplicare. Personalul s-a dublat, dotarea tehnică s-a îmbunătăţit, aerul de prospeţime a pus stăpânire pe noua lume, aria de activităţi a crescut, viaţa era frumoasă.

Ce nu ştiam în acel moment era că invidia celorlalţi, gafele colegilor de lângă tine, pierderea susţinerii şi, nu în ultimul rând ci mai ales propriile erori umane, pot anula în câteva săptămâni toată evoluţia descrisă înainte. Aşa cum spunea şi Admin-ul despre relativitatea sistemului de valori în sistemul penitenciar, ajunsesem ca nici eu însumi, în scurt timp, să nu mai înţeleg nimic din ce se întâmplă, să observ că oameni „noi”, care nu au nimic de a face cu sistemul, care nu au gestionat în viaţa lor o revoltă sau o criză mediatică şi nu au construit niciodată nimic, ale căror nume nu apare pe nicio lucrare realizată în sistem, pot să decidă foarte repede că eşti un „nepriceput”.

Greşeala fatală pe care o poţi face în asemenea momente e să pui la o parte tot ce ştii despre asertivitate şi comunicare, să uiţi cum ai făcut în alte situaţii similare, cum i-ai învăţat pe alţii ce să facă în asemenea momente şi, evident, să tragi câteva înjurături, băgându-ţi picioarele în sistem, în magistraţi, în puşcărie şi, of course, în propria ta persoană. Şi ce e mai grav, ajungi să răneşti oameni la care ţii, la unii dintre ei din toată inima. Doar pentru că, în paranoia ta, credeai că nu te susţin, şi asta numai pentru că nu erau de acord cu părerile tale subiective despre problemă sau pentru că pur şi simplu... tăceau.

După cutremur, strângi cioburile, reclădeşti, faci bilanţul pierderilor, reevaluezi resursele rămase şi continui, învăţând să trăieşti cu regretul că „totul putea să fie altfel”. Şi mai presus de toate îţi evaluezi, cu maximă atenţie, propriile greşeli.

Este esenţial dar nu suficient sa învăţăm din greşeli. Ca introspecţia să fie completă, mai trebuie să înţelegem că ceea ce ni se întâmplă, oricât de greu e de acceptat, ni se datorează în foarte mare măsură. Nu există ghinion, există doar decizii şi gesturi mai mult sau mai puţin însemnate sau aparent neînsemnate, ale căror consecinţe nu pot fi anticipate imediat dar care modifică, uneori discret, mersul lucrurilor. Iar schimbarea trebuie sa vină din noi, doar din noi. Şi să fim fair – play cu toată lumea, indiferent de ce se întâmplă cu noi sau în afara noastră.

În concluzie, nimic nu e întâmplător, nici măcar greu- încercatul nostru sistem de valori.