Bughi Mambo Rag

(salată muzicală, joc de memorie sau laitmotive ale spiritului steinhardtian)

Forma cea mai perversă şi mai periculoasă a răutăţii este răutatea acoperită de hârtii şi de prevederi regulamentare. Atunci când premedităm o agresiune prin realizarea unui inventar al articolelor legislative sau prevederilor regulamentare care să acopere un act de răzbunare sau de vendetă, când răutatea este căutată, când greşeala este vânată, când singura preocupare a agresorului este găsirea unei forme legale de a face rău, de a justifica nedreptatea, atunci avem de a face cu oameni deosebit de periculoşi.

***

Nu ştiu de ce, în ultima perioadă am flashuri cu comunişti. Îmi vine în minte formula fluturată de mineri în anii 1990 - „noi muncim nu gândim” – şi intervenţia preşedintelui de atunci al ţării, care mulţumea minerilor pentru „spiritul civic de care au dat dovadă cu ocazia convocării de la Bucureşti”.

***

In penitenciare avem de a face adesea cu personalităţi de Tip A, (hiperactive), foarte agreate de conducerile unităţilor, de regulă, nişte furnicuţe abile cochete sau bărbaţi foarte hotărâţi şi gravi în atitudine (de obicei doar în raport cu alţi bărbaţi, potenţiali concurenţi sau adversari), care mută munţi de hârtii, care domină atmosfera prin aerul de superioritate şi care vorbesc despre „efectivele” de deţinuţi ca despre „mijloacele fixe sau mobile, după caz”.

***

Am avut recent o discuţie interesantă cu un coleg din pază. Făceam o comparaţie între activităţile de plimbare, mult mai bine puse la punct şi mult mai ordonate, dom’le, şi cele de la club. Între supraveghetorul care de dimineaţa până seara scoate „efectivele” şi le plimbă zilnic (activitate ce necesită, de altfel, atenţie, supraveghere, tact, orientare, simţ de răspundere, fără niciun dubiu) şi psihologul care după 3-4 consilieri şi un program de grup e varză şi se încarcă uneori (mai ales dacă e empatic şi profesionist) cu toate problemele celor consiliaţi.

Foarte rar, directorii de unităţi îşi pun problema organizării efective a unei singure activităţi la club, cu un număr x de deţinuţi. Acea activitate trebuie să răspundă unei anumite nevoi. Plimbarea e un drept al tuturor deţinuţilor. Selecţia acelor deţinuţi se face printr-un proces de evaluare, gândire, abstractizare, intuiţie. La plimbare se „scoate” pe camere, ordonat, eşalonat, disciplinat. A conduce un program de grup presupune elaborarea unui plan al activităţii. Plimbarea se poate face şi prin supraveghere pasivă. În faţa deţinuţilor care au ieşit la activitate trebuie să livrezi ceva. La plimbare, poţi să socializezi sau nu.

Activitatea de grup o faci, de multe ori între comisii, hârtii, întâlniri de lucru, etc. Plimbarea o faci între alte două plimbări. Fiecare activitate de grup presupune organizare şi motivare. Plimbarea o planifici odată şi bine. Şi foarte eficient, desigur.

La sfârşitul zilei, însă, cei doi, supraveghetorul (însoţitorul) şi psihologul îşi doresc adesea să bea o bere. Uneori, chiar împreună. De ce nu? Din nefericire, se întâlnesc mult prea rar în afara secţiei. După prima halbă, supraveghetorul ar putea să îşi facă un catharsis şi să spună cât de nefericit te simţi când vezi că deţinutul se descarcă în faţa psihologului, iar tu nu poţi să faci asta, pentru că nici măcar nu e prevăzut în statul de organizare al unităţii un post de psiholog pentru personal. Chiar dacă legea 293 prevede asistenţă psihologică gratuită pentru „fpss”.

Psihologul, după ce „lasă garda jos”, ar putea să se declare necăjit că munca lui nu poate fi cuantificată în număr de deţinuţi / registru / curte de plimbare / eşalonare / efectiv / mijloace mobile / mijloace fixe / puşcărie.

***

Supraveghetorul, după ce constată că psihologul ăsta nici nu e chiar atât arogant, ar putea să îndrăznească să îi povestească despre familie. Să îi arate chiar o poză cu copiii lui. Psihologul ar putea să constate că supraveghetorul ăla pe care l-a tratat de sus nici nu e atât de indolent. Ba chiar e inteligent şi onest. Şi, în definitiv, a construit mult mai multe decât el. Are o familie. Doi copii fericiţi, cel puţin în fotografie, păreri certe despre viaţă şi puşcărie (sau invers), un serviciu stabil, domle, o psihologie a simţului comun desăvârşită şi mult mai puţine semne de întrebare despre puşcărie şi viaţă (sau invers).

După încă un „biberon”, psihologul constată că pe agent îl cheamă Nicu, iar Mihai sună mult mai bine decât acel fals „don psiholog” sau „don inspector”.

Dar e târziu, mâine trebuie să reîntâlnească aceleaşi „efective”. Unul să îi plimbe de la cameră la aer, cu tact, iar celălalt, tot cu tact, să îi trimită la „plimbare”, dar să le creeze iluzia că „plimbarea” a durat mai mult de o oră şi că, cel puţin la nivel cognitiv, plimbarea (the walk) a avut loc where no one has gone before.

***

“Domnule psiholog, am auzit că în timpul dumneavoastră liber vă apropiaţi prea mult de subalterni”.
„Bai, Nicu, ai înnebunit?! Cu fraieru’ ăla ţi-ai găsit să bei?! Vezi, mă, că te dă în gât cât ai clipi. Nu cumva să ai încredere în el”

„Don comisar, sunt agent Plimbărescu şi în timpul plimbării noastre nu s-a întâmplat nimic deosebit. Poate doar am văzut dincolo de puşcărie... O viaţă. Aveţi dreptate, să revenim cu picioarele pe pământ.”